Eliza, IUBIREA nu moare atunci când mor oamenii pe care i-am iubit. IUBIREA e singura care dăinuie, singurul "ceva" pe care-l vom lua cu noi, îl vom avea și când vom trece dincolo... IUBIREA e cea care trăiește veșnic, iar moartea, moartea de fapt, nici nu există. Toți cei plecați sunt aici, cu noi, ne văd și ne ajută, chiar și când nu ne dăm seama de asta.
Am trecut, în urmă cu trei ani, prin ceea ce treci tu acum și am scris, la vremea respectivă, povestea mea, tot în paginile revistei "Formula AS". Eu mi-am trăit IUBIREA într-o singură săptămână, dar a fost, cred, una mai intensă decât tot restul vieții mele la un loc. Ne făcusem planuri, speranțe... Nimic n-am mai apucat să împlinim împreună, pentru că el a plecat subit, la început de an, în lumea-fără-dor. A plecat doar fizic însă, pentru că mi-a rămas alături în fiecare clipă, iar uneori, îmi trimite semne evidente, ca un fel de semnătură îngerească, așternută pe viața mea. Am să-ți povestesc doar despre câteva, ca să înțelegi mai bine. Și sper să-ți fie de ajutor. Pentru că ești încă tânără. Noi trecusem deja, la vremea aceea, de 40 de ani.
Nunta trandafirilor roșii
Nu știu cum sau ce m-a făcut să gândesc astfel, dar după ce Eugen a murit, m-am simțit obligată să duc la bun sfârșit fiecare dintre planurile pe care ni le făcusem. Primul, cronologic vorbind: concertul de muzică fado al Marizei, de la Sala Palatului. Îmi anunțasem prietena din București că am să vin, și tare s-a mai bucurat, că nu ne mai văzusem de aproape 20 de ani. Doar că, nu știu de ce, nu mă grăbisem să-mi rezerv bilet. Apoi, cum trecea timpul, simțeam cumva că n-am să fiu în stare s-o fac. Cum aș fi putut merge fără el, s-o ascult cântând pe cea pe-al cărei cântec nepământean ne trăisem IUBIREA? Îmi sun prietena și-i spun că renunț. Înțelege. Ciudat, dar imediat ce am închis telefonul, mâna s-a dus singură pe mouse, căutând pe internet, să văd dacă mai sunt bilete disponibile. Mai erau. Ultimele. Am făcut rezervarea; site-ul a ales pentru mine loja 7, locul 11. Coincidență? Nu! 7 era ziua lui de naștere, iar 11 - unu și unu! Nu 2, că nu mai eram doi, nici 1, că Unul nu apucaserăm să fim. Tot drumul spre București a plouat cu găleata (știa că-mi place ploaia și acesta a fost semnul lui că e cu mine). A doua zi, concertul. Am plâns întruna, ținându-i în mâini fotografia și simțindu-l acolo. La ieșire, norii de ploaie s-au împrăștiat pentru câteva secunde, cât să văd luna plină. Și să înțeleg.
Apoi, la început de iunie, ar fi trebuit să petrecem ziua lui de naștere la Sighișoara. Am fost singură și acolo. Era o zi superbă de sâmbătă, cu soare mult. Înainte de a urca în cetate, am cumpărat doi trandafiri roșii, să-i trimit, pe apa Târnavei, până la el. În drum, am intrat în catedrală. Nu era nimeni. M-am așezat într-un colț și-am început să plâng, rostind rugăciuni fără cuvinte. La doar câteva minute, au intrat doi miri. Urma să le fie oficiată cununia. Întâmplător? Nu! În cetate, am vizitat tot ce știam că i-ar fi plăcut și lui Eugen, pentru că, spre deosebire de mine, el nu apucase să vadă niciodată Sighișoara. Turnul cu ceas, scara acoperită, bisericile evanghelice, străduțele acelea misterioase și cuminți... Și, pentru că lui îi plăcea tare mult să facă fotografii, am făcut și eu câteva. Scări, foarte multe scări mi-au ieșit în cale, ale căror imagini le-am și adunat ulterior într-un album. Acum știu că tot semn erau și ele, și că veneau tot dinspre IUBIREA mea. Tot ceea ce avea să-mi urmeze în viață avea forma unor scări, a unor trepte, pe care continui să urc. În gară, așteptând trenul, mi-am oprit privirea pe jocul unor păsări, pe firele de curent. Una s-a așezat cuminte, cu fața spre mine, spre clădirea gării. Au mai venit și altele, gălăgioase, jucăușe, tachinând-o din zbor pe cea singură. Oricât au necăjit-o, nu s-a dat dusă, decât atunci când trenul s-a pus în mișcare. Și, exact în acel moment, din senin parcă, a început o ploaie strașnică. Știam, din nou, că n-am fost singură.
Într-o duminică, în biserică, mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mă așezasem în genunchi, să citesc dintr-o cărticică de rugăciuni, rupându-mă cu totul de ceea ce se întâmpla în jurul meu. La un moment dat, am simțit ca și cum ceva mi se așează pe umeri, adăugându-se făpturii mele. E greu să-ți explic ce s-a întâmplat, de fapt. M-am ridicat, am scos din geantă notesul și am început să notez iute, iute ceva ce simțeam că mi se dictează. Doamnele din jur mă priveau intrigate, convinse că notez predica pe care preotul tocmai o rostea și întrebându-se, evident, de ce o fac. Când am pus punctul final, a fost ca și când, deși ceva plecase din mine, mă simțeam ușoară, ocrotită, fericită. Plângeam. Mai târziu, ajunsă acasă, mi-am dat seama că tot ceea ce am scris era un fel de testament pentru viața mea, ceva ce trebuia să împlinesc, nu pentru că așa era bine, ci pentru că asta-mi spusese să fac îngerul meu păzitor, Eugen. Știa el de ce. Am să pun, la finalul acestor rânduri, testamentul acesta ciudat, fără teama că aș putea comite o indiscreție. Poate nu toți îngerii păzitori se pricep la scris, dar, cu siguranță, învățăturile transmise nouă, celor vii încă, sunt, în mare măsură, aceleași.
Tot Eugen a fost cel datorită căruia am găsit, după ani de căutări, un duhovnic adevărat, pansament de pus pe toate rănile sufletului, la schitul de a cărui existență habar nu aveam, deși se afla la doar câțiva kilometri distanță de orașul meu, și unde tot împreună ar fi trebuit să ajungem, de ziua mea. L-am găsit cu greu, după ce epuizasem fără succes toate încercările de a afla informații de contact pe internet. Ca și când nici măcar nu exista. De fapt, nu pentru oricine și nu oricând. Dar asta aveam s-o aflu mai târziu.
Viață pentru doi
Eliza, tu spui să nu te trimitem la psihiatru. Dacă-ți dai seama că nu ai nevoie de asta, înseamnă că așa și este. Eu am ajuns, copleșită și de alte probleme ce-mi populau viața la vremea aceea, și la psiholog. O doamnă trecută de 50 de ani. Ascultându-mi povestea, a plâns cot la cot cu mine. Mi-a spus că n-a auzit așa ceva în toată cariera ei și că nici măcar nu știe ce sfat să-mi dea. Doar atât mi-a spus: "Nu încerca să înțelegi! Totul are un rost". Ciudat! Exact acestea fuseseră și cuvintele duhovnicului: nu încerca să înțelegi și, mai ales, nu întreba: "De ce eu? De ce mie?". Dumnezeu are un plan cu noi, și numai El știe rostul fiecărei întâmplări din viața noastră. Faptul că l-ai pierdut pe Dan nu e o pedeapsă, ci e așa cum trebuia să fie. Așa cum toate sunt. Pe mine, moartea lui Eugen m-a adus la viață. Am înțeles că mâine nu există și că tot ceea ce avem de trăit trebuie să trăim acum. Fiecare sentiment, bun sau rău, atunci când îi e vremea. Pentru că "mai târziu" nu există. Există doar "prea târziu", și de asta ar trebui să ne fie teamă...
Eu am avut, să spunem, norocul să mă pot arunca în muncă și, într-un fel, să-mi iau de-acolo puterea de a merge mai departe pentru pruncul meu. Nu te izola, Eliza! Cu siguranță că, iubindu-te, Dan nu ar fi vrut ca și viața ta să se sfârșească odată cu a lui. Trebuie să te întorci la școală, la activitățile tale obișnuite, la viața pe care trebuie s-o trăiești pentru doi. Și nu, nu-i asculta pe cei care-ți spun să-l uiți! Sunt oameni care-și pierd un deget, o mână, un picior. Le uită oare? Atunci, cum ne-am putea uita sufletul, mai ales că asta e tot ceea ce ne rămâne? IUBIREA nu se uită! IUBIREA rămâne veșnic, iar brațele celor plecați sunt cele în care se va așeza și sufletul nostru, când va fi să fie.
Testamentul Iubirii
Textul promis, dictat în biserică:
"Lasă întrebarea și gândul. Lasă căutarea și tristețea. Lasă oamenii să treacă străini pe lângă tine, fără să te atingă. Lasă timpul să rânduiască timpurile. Înalță-ți aripile pentru zbor - eu voi ține deschis pentru tine cerul, ca deschise să-ți fie, pe pământ, toate drumurile ce-ți sărută pașii. Lasă răul, și urâtul, și mizeria lumii să te ocolească, fără să te murdărești. Lasă răspunsurile acolo unde le e locul. Lasă moartea morții și umple viața cu Viață! Zâmbește. Fii liberă! Fii vie! Iartă. Mergi mai departe - tu, așa cum ești.
...Și, dacă, uneori, îți va mai fi a plânge, lasă lacrima să cadă. Nu o opri. Nu o închide în tine. Las-o să-ți mângâie obrajii, și palmele, și trupul. Știi? E îmbrățișarea mea, peste târziuri. Să nu te doară... Sunt al tău, așa cum ți-ai dorit. Sunt în tine. Sunt TU! Pentru totdeauna. Până la DUMNEZEU, cel care ne ține-ntr-Unul singur, pe amândoi. Ca două brațe ale aceleiași cruci - peste timp, peste viață, peste moarte. Peste!
Amin, a mai zis. Amin, am spus. Și m-am ridicat din rugăciune, pășind, ca pentru prima oară, în Lumină. Lumina mea!..."