Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Vera Molea în dialog cu regizorul Lucian Giurchescu, "Capriciile desti­nu­lui", Editura Eikon (tel. 021/348/14.74), 430 p.

Spectacolul de teatru seamănă cu pisica-Cheshire din "Alice în Țara Minunilor" al cărei corp se volatilizează, lăsând să stăruie în aer doar zâmbetul (sau rânjetul) ei. Vera Molea e o arhivistă a memoriei teatrale românești și pare să știe cam totul despre domeniul ce o pasio­nează. Mai mult, a umplut ea însăși lacune bibliografice, cu volume bine scrise și ilustrate despre oamenii de teatru din România secolelor 19 și 20. Între altele, a scormonit cu întrebări avizate memoria unor regizori importanți ajunși la senectute precum Marieta Sadova și, acum, Lucian Giurchescu. Dialogul pe care vi-l re­comand e cu deosebire pasionant pentru cei ca­re i-au văzut pe viu pe actorii evocați și țin min­te spectacolele-eveniment ale lui Lucian Giur­chescu (eram elevă când am văzut Rinocerii de Eugen Ionescu, cu Radu Beligan, Ion Lucian și Sanda Toma și-mi sunt vii în minte și azi, după 54 de ani, revelațiile tul­burătoare ale acelei in­terpretări). Confiden­țele și mărturiile ma­relui regizor provocate de Vera Molea vorbesc pe larg și cu exemple concrete despre viața teatrală românească în timpul comunismului, despre "vizionările" cu po­litruci obtuzi și spec­tacole interzise, des­pre oameni de decizie nu­miți pe bază de "dosar" și oportunisme, despre omniprezenții securiști și informatori jucându-și rolul în cabalele din teatre, despre "șurubul" mânuit de conducerea partidului unic. Dar mai ales evocă destine de mari actori, regizori, scenografi, dramaturgi pe care i-a cunoscut îndeaproape și care, pentru noile generații, sunt deja istorie, aparțin seco­lului trecut, ca și cea mai mare parte a biografiei lui Lucian Giurchescu. Născut în 1930 la Pe­troșani, mezinul unei familii de in­telectuali cu trei copii, a fost mânat de "capri­ciile destinului" spre Institutul de Teatru unde, între 1949 și 1953, pe lângă (puțini) mentori ve­ritabili, pre­dau imperativele "realismului socia­list" semi­docți staliniști de tristă amintire (des­pre care foștii studenți au consemnat anecdote grotești). Încă din anul III, începe să lucreze ca asistent de regie la Teatrul muncitoresc din Giulești, unde trupa era formată mai ales din ama­tori și conducerea - din elemente "sănă­toase", precum directoarea Elena Deleanu, fostă croitoreasă devenită activistă de partid. Aflăm de altfel că și dintre actorii proveniți din amatori erau unii cu doar 4 clase primare, dar - ca Ștefan Mi­hăilescu-Brăila, Traian Dănceanu sau Vasilica Tastaman - cu un talent nativ și o in­te­ligență ar­tistică excepționale. (E și cazul lui Geo Barton, despre care se spune că era chiar anal­fabet și că îi citea soția rolurile pe care le memora im­pe­cabil.) Sarea și piperul amintirilor lui Lucian Giurchescu sunt mai ales portretele oamenilor cu care a lucrat (Ion Lucian, Sanda Toma, Silvia Popovici, Mircea Șeptilici, sceno­graful Dan Nemțeanu, între alții) în spectacole ce au făcut epocă din dramaturgii lui venerați - Cehov, Brecht, Shakespeare, Caragiale, Eugen Ionescu (totuși, nu atât de venerați încât să nu intervină în textele lor, conform propriei viziuni regi­zo­ra­le). Sunt revelatoare și povestirile "din cu­lise", oglindind vremurile în care i-a fost dat să trăiască, atât în România, cât și în țările nor­dice, unde se decide "să rămână" în 1979. Deși, cum e normal, nonconformistul Lucian Giur­ches­cu are subiectivități și antipatii, dialogul lui cu Vera Molea e o lectură în care te simți bine­ve­nit, străjuită de zâmbetul pisicii-Cheshire.