Boala cu o mie de fețe - DEPRESIA

Gilda Fildan
- Va depăși, în curând, cancerul și bolile cardiovasculare, devenind cea mai gravă și răspândită suferință omenească. O scăpare există, totuși: să recunoaștem depresia, sub măștile inofensive pe care le poartă -

Nu există un singur tip de depresie. For­mele și gradele de intensitate ale acestei afecțiuni se deosebesc mult între ele. Efec­tiv, fiecare caz este individual și necesită o tera­pie personalizată în mod corespunzător.
Depresivii au însă în comun o schimbare de dis­poziție: ei se simt descurajați, melancolici, cu un mare gol lăuntric - și la toate acestea se adaugă adesea și anumite suferințe fizice. Medicii diag­nosti­chează cam de două ori mai multe tulburări depresive la femei, decât la bărbați. În parte cel pu­țin, aceasta se explică și prin faptul că femeile sunt mai dispuse să vorbească despre starea lor de spirit și oscilațiile ei. Vârstnicii nu dezvoltă depresii mai des decât persoanele mature de vârstă medie, unele studii dovedesc chiar contrariul.
În funcție de numărul și de intensitatea simpto­melor, medicii definesc trei tipuri de depresie: ușoa­ră, de intensitate moderată și severă. Cu o depresie ușoară se poate face față încă destul de bine acti­vităților cotidiene, pe când în cazul uneia moderate, capacitatea pacientului de a-și rezolva treburile de rutină este deja limitată în mod vizibil. Iar bolnavii cu depresie severă nu reușesc câteodată nici măcar să se ridice din pat.
De regulă, tulburările depresive evoluează în faze cu durata de câteva luni, care se pot însă pre­lungi și de-a lungul unor ani. Iar persoanele care suferă de această boală au, în general, mai mult de un episod depresiv în decursul vieții.

DEPRESIA UNIPOLARĂ
O tristețe fără sfârșit


Aceasta se consideră a fi cea mai frecventă for­mă a afecțiunii de care vorbim. Ea se caracte­rizează prin apariția uneia sau mai multor faze de tristețe patologică, ce durează minimum două săp­tămâni. Simptomele principale sunt deznădejdea, lipsa de interes pentru ceea ce se petrece în jur și stările de epuizare, la care se adaugă tulburările de conduită alimentară și de somn, apatia, dar și diminuarea capacității de concentrare, agitația și gândurile de suicid.

TULBURAREA BIPOLARĂ
Stări de surescitare


Potrivit definiției clasice, cei afectați de această tulburare au, pe lângă perioadele de melancolie, și unele maniacale. În fazele maniacale, bolnavii sunt euforici, extrovertiți sau irascibili. Printre alte ca­rac­teristici se regăsesc stima de sine exagerată, hi­per­activitatea și comportamentul extravagant. Sunt posibile, de asemenea, și dispozițiile labile sau apa­riția simultană a unor simptome mania­cale și depresive, de exemplu o neliniște accentuată, în condițiile unui tonus afec­tiv scăzut.
Unii specialiști sunt de părere că deli­mitarea netă operată între cele două as­pecte ale bolii ar fi depășită. În opinia lor, tulburarea bipolară reprezintă, de fapt, o formă agravată a depresiei unipolare.

DISTIMIA
Depresia cronică


Această manifestare mai ușoară a tristeții patologice este o dispoziție depresivă cronică, ce persistă minimum doi ani, adesea mult mai mult. Suferinzii se simt inconfortabil, sunt nemulțumiți și melancolici, însă reușesc să-și gestioneze bine viața de zi cu zi.

DEPRESIA SEZONIERĂ
Lipsa soarelui


Mai ales în regiunile nordice, numeroase persoa­ne suferă de acest tip de depresie, în lunile de toam­nă și iarnă, când lumina oferită de soare în cursul zilei se împuținează.

PSIHOZA LEHUZIEI
Depresia post-natală


La scurt timp după naștere, multe femei ma­nifestă o puternică instabilitate emoțională și sunt deprimate. În unele cazuri, această indispoziție ia am­ploare, transformându-se într-o depresie post-natală. Simptomele se deosebesc foarte puțin de cele ale melancoliei clinice.

ANXIETATEA GENERALIZATĂ
Nervozitate permanentă


Bolnavii se tem de orice situații în care i-ar pu­tea pune viața. Frica lor nu se leagă de un eveni­ment anume. Nervozitatea permanentă, senzațiile de amețeală și neplăcerile abdominale reprezintă alte caracteristici ale acestei afecțiuni, socotită în prezent ca fiind un stadiu premergător al depresiei.

COMORBIDITATEA
Depresie plus o boală


Tulburările depresive pot fi prezente la o per­soa­nă concomitent cu alte afecțiuni. Astfel de patologii însoțitoare sunt, de pildă, diabetul sau bolile dege­nerative ale sistemului nervos, ca demența sau Par­kinsonul. De asemenea, unii indivizi devin depre­sivi după ce au suferit un infarct. Printre comorbi­ditățile psihice se numără dependențele de droguri, alcool, sex etc. și anxietatea. În toate aceste cazuri, este important ca depresia să fie tratată independent, iar nu minimalizată, ca un fenomen secundar.

Un cuvânt despre sindromul burnout

În pofida unor simptome asemănătoare, cum sunt epuizarea extremă, descurajarea și scăderea ca­pacității de muncă, sindromul burnout nu este totuna cu depresia. El nu constituie propriu-zis o afecțiune, ci un proces declanșat de stresul cronic, care poate duce la o stare de oboseală perpetuă, diverse su­ferințe fizice și eventual - însă nu obli­ga­toriu - me­lancolie.

Care sunt cauzele depresiei?

Depresia nu este numai o problemă a creierului, ea afectează organismul în întregime. De aceea, e în general dificil să-i atribuim o singură cauză. A atras totuși atenția faptul că 30% dintre persoanele depresive care participau la un studiu au declarat că, înainte de a se îmbolnăvi, se confruntaseră cu un eveniment solicitant sau profund perturbator. A­ces­ta ar putea fi stresul profesional cronic, senti­mentul de a fi depășit de obligațiile de la locul de mun­că ori de treburile gospodărești, dar și un diag­nostic de cancer sau pierderea unui om apropiat.
Și experiențele traumatizante din copilărie, ca lipsa de afecțiune și abuzul, pot lăsa în suflet urme de neșters, care, ulterior, peste ani, sporesc riscul de depresie ori anxietate. Unii ajung la o tulburare emo­țională, în urma unui eveniment ce ar trebui să fie mai degrabă îmbucurător, cum ar fi aducerea pe lume a unui copil, o promovare la serviciu sau retragerea la pensie.
Însă nu toți cei ce se află la un moment dat în îm­prejurări similare dezvoltă o depresie. Explicația trebuie căutată, printre altele, și în istoria personală a fiecăruia. Ce conflicte au avut de soluționat în trecut? Ce rol și-au asumat în acel context? Oamenii care au avut de luptat cândva cu probleme în fața că­rora s-au simțit neajutorați vor reacționa cu aceeași resemnare și neputință la situațiile solici­tante intervenite mai târziu în viața lor: este un fel de proces de învățare viciat, care poate da naștere unor simptome de depresie.
Și materialul genetic are însemnătatea lui. Pre­dispoziția pentru dezvoltarea unui depresii este ere­ditară, după cum o demonstrează familiile în care ca­zurile de tulburări depresive se repetă la mai mulți membri. O altă sursă de dezechilibru psihic sunt modificările biologice, de exemplu, cele surve­nite după o sarcină, la pubertate sau înainte de me­nopauză. Depresia sezonieră provine din prezența insuficientă a luminii solare, de care depinde se­creția de melatonină, hormonul somnului. În mod normal, aceasta este mai abundentă noaptea decât în intervalul diurn. Dar, întrucât toamna și iarna, cerul se acoperă cu un strat gros de nori și zilele sunt cenușii, nivelul melatoninei rămâne ridicat și pe timpul rezervat stării de veghe, încât oamenii cu tendințe depresive devin apatici și somnoroși. De asemenea, cercetătorii studiază în prezent efectul florei intestinale asupra psihicului uman. Ei au con­statat că bacteriile din intestin generează transmi­țători chimici care, odată ajunși în creier, influen­țează procesele afective.

Simptome
Când tristețea nu se dă dusă


Există o particularitate pe care o regăsim în toate formele de depresie: tristețea profundă, care nu se mai dă dusă.
Pacienții își subapreciază propria persoană și cred că realizările din viața lor sunt lipsite de va­loare, se consideră inutili, își atribuie vini imaginare și nu mai așteaptă nimic bun de la viitor. Cei mai mulți suferă de tulburări de reactivitate: unii nu se mai opresc din plâns, iar alții împietresc emoțional, recunosc că nu mai au sentimente, că nu mai simt milă, că se simt vinovați pentru lucruri pe care nu le-au făcut. Tipică pentru depresivi este tristețea de dimineață. O stare de apatie, care se limpezește de-a lungul zilei. Unii depresivi sunt dimineața, după spălat, atât de istoviți, încât se vâră din nou în pat. Par mereu adânciți în gânduri, se îndepărtează de fa­milie și prieteni, își pierd intere­sul față de relația intimă cu partenerul, hobby-urile nu-i mai atrag. Cei apropiați nu înțeleg această schimbare de atitu­dine și le-o reproșează, de multe ori se ajunge la cer­turi, în urma cărora depresivii devin și mai re­trac­tili. Unii din ei sunt agitați și anxioși, incapabili să se concentreze, confuzi și atât de uituci, încât comportamentul lor poate induce în eroare medicul, îndemnându-l să diagnosticheze un (inexistent) în­ceput de demență. Apar și suferințele fizice, crește sensibilitatea la durere, dispare pofta de mâncare, se dereglează digestia, eventual cânta­rul arată câte­va kilograme în plus. Mulți bolnavi au și probleme cu somnul. Adorm greu, se zvârcolesc noaptea în pat, se trezesc dimineața foarte devreme, deși sin­gurul lucru pe care și-l doresc este să doar­mă. Tul­burările de somn sunt un simptom grav, care indică debutul unei depresii.
Este necesar ca simptomele precoce ale unei tul­burări depresive să fie luate în serios și investigate. Cine are un somn neodihnitor de o bună bucată de vre­me, cine despică la nesfârșit firul în patru, în loc să acționeze, sau își pierde treptat stima de sine, ar trebui să poarte o discuție cu medicul despre toate acestea.

Diagnosticare

Sondajele arată că doar jumătate din cazurile de depresie sunt diagnosticate. Primul ajutor vine, de obicei, de la medicul de familie, cu condiția ca sufe­rindul să-i vorbească deschis despre problemele lui, despre instabilitatea sentimentală, despre starea de apatie, căci altfel va pleca acasă doar cu o rețetă pen­­tru analgezice ori somnifere și cauza suferinței va rămâne nedescoperită. Pentru a identifica o de­pre­sie, medicul de familie are la îndemână un ches­tionar scurt și simplu, dar foarte eficient, compus din numai două întrebări:
1. În luna trecută v-ați simțit adesea trist, des­curajat, îngrijorat sau lipsit de speranță?.
2. În luna trecută v-au bucurat mai puțin acele lucruri care în mod obișnuit vă făceau plăcere?
96% dintre depresivi răspund afirmativ la am­bele întrebări. Din păcate, testul este prea puțin folosit de medici. Ei trebuie însă și să excludă posi­bilitatea unei afecțiuni organice, așa cum ar fi o disfuncție tiroidiană. Importante sunt rezultatele unor investigații precise ca: RMN, tomografie, EKG, eventual analize de laborator. O depresie ușoa­ră poate fi diagnosticată și tratată de medicul ge­neralist. Dacă se presupune însă o formă mai gra­vă a bolii, inclusiv un risc de suicid, sau dacă pa­cien­tul nu răspunde la terapia pe care i-a reco­mandat-o, va trebui să-l trimită la un specialist.

Tratamentul depresiei

Având în vedere diversitatea formelor și varian­telor pe care le îmbracă tulburările depresive, me­dicii se străduiesc să adapteze cât mai precis tera­piile la nevoile individuale ale pacienților. Cu ase­menea scheme de tratament personalizate se obțin efecte mai rapide și mai sigure, afirmă ei. La un episod depresiv ușor, se poate utiliza conceptul nu­mit "stepped care" (asistență graduală). Mai întâi, medicul rămâne în expectativă aproximativ 14 zile, pentru a observa dacă simptomele regresează sau nu de la sine. În cazul când ele se mențin sau chiar se agravează, pasul următor va fi o terapie specifică.
Medicația psihotropă nu constituie nicidecum o regulă generală, ci mai curând se recurge la ea în funcție de necesitate. Pacienții cu depresie de inten­sitate moderată primesc de obicei antidepresive, atunci când suferința lor se află în faza acută, iar atenuarea simptomelor reprezintă, într-adevăr, o urgență. În tulburările depresive severe, se admi­nis­­trează, după caz, în afară de antidepresivele uzuale, și antipsihotice, în combinație cu unele medica­mente întrebuințate în mod curent, în tratamentul epilepsiei. La formele ușoare și moderate ale bolii, pot fi de un real folos preparatele cu extract de sunătoare, acesta fiind singurul remediu de origine vegetală cu acțiune antidepresivă confirmată științific.
În momentul când bolnavul a ajuns la un oare­care echilibru, se poate începe și psi­ho­te­rapia. Tre­buie spus că, astăzi, numeroși spe­cialiști au rezerve față de metodele tra­dițio­nale aplicate în forma lor pură, așa cum au fost ele create cândva de școlile clasice - și ne referim aici, în primul rând, la psihana­liză și la terapia comportamentală. De­cla­rându-le depă­șite, ei preferă acum să utilize­ze va­riante mixte: psihoterapia interperso­nală (IPT), pentru tulburările depresive acute, și sistemul psi­hoterapeutic de ana­liză cognitiv-comporta­mentală (CBASP), pentru depresiile cronice. În spitalele moderne din Europa, aceste terapii integrative sunt completate cu o serie de alte module: tehnici ima­ginative, terapie prin artă, ergoterapie, programe de relaxare și ener­gi­zare. Pacienții sunt introduși cât mai des într-un ca­dru natural, îndemnați să participe la activități de gră­dinărit și să beneficieze de prezența liniștitoare a animalelor.
Metoda cel mai des folosită în prezent, cu o efi­ciență dovedită de nenumărate studii, este terapia cognitiv-comportamentală. Ea se axează pe ana­liza comportamentului bolnavului, pentru a iden­tifica acele modele de atitudine și reacție care l-au dus în impas. Terapeutul exersează cu pacientul noi strate­gii, de care el va trebui să se servească ulterior, în condițiile vieții sale de fiecare zi.
La tulburările acute, se obțin rezultate foarte bune cu psihoterapia interpersonală (IPT). Aici, de­presia este privită în context psihosocial, punân­du-se accentul pe modul cum decurg corect interac­țiunile și relațiile cu oamenii din jur. Spriji­nit de terapeut, pacientul încearcă să descopere acele con­tacte interpersonale disfuncționale care au precedat boala.
Sistemul psihoterapeutic de analiză cognitiv-comportamentală (CBASP) este o modalitate mai nouă de tratare a depresiilor cronice, deseori de­clan­șate deja în copilărie și grevate de un risc major de suicid. Pornind de la o analiză a situației de fapt, se elaborează o schemă de antrenament comporta­men­tal. Pacientul este ajutat să-și dea seama că proble­mele sale de viață au legătură cu modul cum el însuși interacționează cu cei cu care vine în contact. Va învăța deci să fie mai deschis și empatic în re­lații, dar totodată să-și conștientizeze și să-și satis­facă mai bine propriile nevoi și dorințe.
Dacă un bolnav cu depresie severă nu răspunde la tratamentul medicamentos, se poate lua în consi­derare terapia electroconvulsivă (șocurile electri­ce). Pacientului aflat sub anestezie generală i se declanșează o criză de epilepsie, prin interme­diul electrozilor plasați la tâmple. Repudiat de necunos­cători cu groază și repulsie, procedeul este în reali­tate mai puțin agresiv decât stresul enorm al bolii, care devine, câteodată, insuportabil, astfel încât suferindul refuză să mănânce, să bea - prac­tic, să mai trăiască. Din păcate, efectul terapiei este de scurtă durată.
O modalitate mai neconven­țională de ame­lio­rare a simp­tomelor este pri­varea de somn. După o noapte nedormită, ma­joritatea depre­sivilor declară că se simt dintr-o dată mai bine. Ob­ținut rapid, rezultatul nu se va menține însă decât pe termen scurt. În depre­siile sezoniere, se recomandă ca adju­vant fotote­rapia. Timp de o săptămână, pacientul va fi așezat zil­nic, pentru 30-40 de minute (de pre­ferință dimi­neața), în fața unei lămpi cu lumină de zi. Este im­portant ca el să privească direct în sursa de lumină, căci astfel va determina, pe calea retinei și a nervu­lui optic, o creștere a secreției de melato­nină și de serotonină în organismul său.
Demersul terapeutic de orice tip poate fi com­pletat și susținut de activitatea fizică. S-a demon­strat că sporturile de rezistență, cum sunt joggingul, drumețiile, nordic walking sau înotul au darul de a ușura suferința oamenilor chinuiți de depresii. Spe­cialiștii presupun că mișcarea influențează proce­sele metabolice de la nivelul creierului, având im­­plicit o acțiune benefică asupra tul­bu­rărilor depre­sive.

TEST

Vă confruntați cu o depresie?


Testul de față a fost elaborat de specialiștii Institutului de psihiatrie "Max Planck" din Germania, pentru Organizația Mondială a Sănătății. Ei au apreciat că următoarele nouă întrebări sunt su­ficiente pentru stabilirea unei suspiciuni de depresie. Tot ce aveți de făcut este să bifați răspunsul pe care îl socotiți corespunzător cu starea dvs. din ultimele săptămâni.

1. Vă simțiți aproape constant trist, descurajat sau lipsit de speranță?
Da Nu

2. Se poate spune că v-ați pierdut interesul pentru aproape orice, că nimic nu vă mai bucură, nici acele lucruri care, de obicei, vă produceau bucurie?
Da Nu

3. Nu mai aveți poftă de mâncare sau vi s-a redus considerabil greutatea corporală? Felurile dvs. preferate par să-și fi pierdut gustul bun de altădată?
Da Nu

4. Aveți aproape zilnic tulburări de somn (adormiți greu, vă treziți în cursul nopții sau faceți ochi prea devreme dimineața)?
Da Nu

5. Vorbiți sau vă mișcați mai lent ca înainte? Sau, dimpotrivă, suferiți de o neliniște interioară, care vă împiedică să stați într-un loc, așa încât trebuie să vă plimbați mereu încolo și încoace?
Da Nu

6. Vi s-a diminuat libidoul sau a dispărut complet?
Da Nu

7. Nu mai aveți încredere în dvs.? Vi se pare că sunteți lipsit de calități sau vă autoreproșați o mulțime de lucruri?
Da Nu

8. Aveți dificultăți de concentrare și memorare sau vă vine greu să luați decizii, chiar și în problemele cotidiene curente?
Da Nu

9. Vă gândiți deseori la moarte sau chiar la posibilitatea de a vă pune capăt vieții?
Da Nu

Evaluarea testului

Mai mult de patru răspunsuri cu "Da" constituie un indiciu de depresie. Nu uitați însă că testul de mai sus nu vă oferă un diagnostic sigur. Pe acesta nu-l poate pune decât un medic sau un terapeut calificat.