Povești de dragoste - Profesorul de matematică

Cititor Formula AS
- Cui nu i s-a întâmplat în adolescență, în vălmășagul trăirilor de atunci, să se îndrăgostească de câte un profesor sau de o persoană matură? Dragostea aceea platonică, adânc tăinuită și păzită cu strășnicie, să n-o descopere cineva... Și pe care, în mod ciudat, n-o poți uita niciodată -

Dirigintele cu ochii verzi

Ne-am adunat pe betonul din curtea școlii de țară, școală nouă, dată în folosință doar cu un an în urmă. Ne-au spus să ne așezăm în careu. Direc­toarea școlii se străduia să vorbească apăsat și cât putea ea de tare pentru a fi auzită de toată lumea. Nu existau microfoane, pe atunci. Cele pa­tru clase, de la a V-a la a VIII-a, numărau împreună mai puțin de o sută de copii. Soarele nemilos ne bătea în cap și ne făcea și mai tâmpi decât eram după atâta va­canță - vacanța mare - în care nu mai avu­seserăm parte de nicio ac­tivitate intelec­tua­lă. Doar ceva cărți, luate de la bibliotecă pentru lec­­tura obligatorie, zăcând, și ace­lea, pe undeva prin sertare. La cla­sele mai mari, nu se obișnuia să fie pre­zenți părinții în prima zi de școa­lă. Nu era nici obi­ceiul de a se aduce flori. Elevii veneau cu ghioz­­danul gol și plecau cu el doldora de manuale școlare. Une­le erau noi, altele refolosite. În ziua despre care vă poves­tesc, clasa a VII-a, în care eram și eu, se afla în mare derută. Tânăra noastră dirigintă și pro­fe­soară de matematică, doamna Ma­rinescu, era în concediu de mater­nitate. După ceremonia de des­chi­dere a anului școlar, am intrat în clasă, acum una diferită de cea de anul trecut. În fiecare an ne schim­bau locul, ne mutam de la un capăt la altul al clădirii, ajungând ca în clasa a VIII-a, să fim chiar lângă cancelarie. În vara aceea, în locul dirigintei a venit la noi Directoarea, anunțându-ne că, în câ­teva zile, clasa noastră va fi preluată de un locțiitor. Ne-am luat orarul și cărțile și, în urale de bucurie, am părăsit clasa, luând-o pe cele mai ocolite căi pentru a ajunge acasă. Va­canța mare ne des­părțise atâta vre­me și aveam multe de vorbit.
Au trecut cele trei zile și a venit mo­mentul să ne fie prezentat noul diriginte. Mai întâi a intrat în clasă Directoarea. Cu trei pași în urma ei, venea cel ce avea să ne păstorească un an de zile. Doamna a urcat pe pie­des­talul unde era așezată catedra și a ră­mas în picioare, cu o mână sprijinită de speteaza scaunului. Noul profesor s-a oprit în dreptul tablei. Directoarea l-a prezentat:
- Domnul Neagu, începând de astăzi, este diri­gintele vostru și pro­fesor suplinitor de matematică. Vă do­resc o colaborare cât mai bună și mult succes!
Dar ochii noștri îl luaseră deja în primire pe noul venit. Profesor? În fața noastră stătea un tânăr ce abia trecuse de majorat. Nu părea să aibă mai mult de nouăsprezece ani. Înalt, cu corp atletic, șaten și cu ochii verzi, noul diriginte era atât de frumos, încât toate fetele am rămas cu ochii holbați la el (nu-mi vine în minte un cuvânt mai bun). Iar fascinația a durat. Pro­­fe­sorul Neagu se îm­bră­ca tot timpul în cos­tum, avea un sa­cou ca­re-i venea per­fect peste umerii lați, cravată asortată tot timpul și pantaloni căl­cați, nu ca ai altor pro­fe­sori, permanent șifo­nați și cu ge­nunchii scoși. În plus, trans­­formase ma­te­matica într-o artă, pre­­dând-o într-un fel în ca­re nu aveai cum să n-o în­țelegi. Avea atât de multă răbdare cu noi, că era în stare să ne ex­plice și de ze­ce ori un lucru. De­sena pe tablă scheme, să­geți, făcea analogii cu lucruri sim­ple, zi­cea zâmbind: "s-o lu­ăm pe băbește". Era fas­cinant. În scurtă vre­­me, de dragul lui, am început să studiez, ca niciodată până atunci, matematica. Ore și ore, ziua și noaptea, făceam zeci de încer­cări, până-mi ieșeau rezultatele la exerciții și pro­bleme, radicali, fracții și teoreme peste teoreme. Vroiam să atrag atenția profesorului asupra mea. În două luni, am reușit să-mi pun în mișcare toate rotițele din creier. Neuronii mei funcționau ca cer­culețele acelea zimțate din inte­riorul ceasor­nicului. Vedeam că în toate exista o logică. Dacă prindeai acea logică, totul era extrem de ușor. Vedeai de la început rezolvarea, aveai o viziune clară, ce te du­cea direct către rezultat. Când confruntam rezul­tatul obținut cu cel dat de autor la sfârșitul cărții, mă consideram buricul pământului. Mai mult decăt atât, devenisem dependentă de acele stări, doream să se repete la infinit, ca și cum ar fi fost un drog. Pierdeam nopțile, devorând culegeri de probleme. Când mă scotea la tablă, în timpul orelor, umpleam tabla cu exerciții. Profesorul mă aprecia și-mi punea nota zece, dar de lăudat, nu mă lăuda niciodată. Munceam cu pasiune, însă profesorul n-avea de unde să știe că făceam totul pentru el. Nici nu trebuia să știe. N-aș fi vrut ca el să în­țeleagă câtuși de puțin sentimentele mele năval­nice. Trebuia să fiu foarte discretă, dar, în același timp, mi-aș fi dorit să fiu o elevă favorită a lui. În tot ce făceam, îl vedeam pe profesorul "Dragu", varianta mea de la Neagu, dar pe care o țineam secretă.

Regina ostrogoților

În anul acela, a fost o serbare de Crăciun la ca­re asistau și părinții. Eu am făcut ravagii atunci. Am recitat o poezie de George Coșbuc, "Regina Ostrogoților", pe care am interpre­tat-o cu atâta trăire, încât lumea a plâns. Toată vara fă­cusem vocalize cu a­ceas­tă poezie, dobân­disem un stil de-a dreptul dramatic, în scena când regina e ucisă de propriul rege cu pumnalul și azvârlită pe fereastra castelului. Doamne, ce de aplauze am pri­mit, ce de apre­cieri de la pro­fesori! Nu fusesem în viața mea atât de mult băgată în seamă, sin­gurul ca­re nu părea să tresară la marele meu talent era dom­nul de mate­matică. Dacă ar fi știut cât de mult su­fe­ream, câte fabulații în legătură cu el îmi ocu­pa­seră mintea. În mine se năs­cu­se o altă entitate care iubea.
Mi-am dat seama că trăiesc un proces afectiv puternic. Începusem să inventez și scene erotice. Ce mai, eram îndră­gostită lulea de dirigintele meu, o stare complet diferită de iubirea față de ma­ma, de pildă, de care eram dependentă în mod absolut. Dar ce simțeam acum față de tânărul di­riginte era ceva neobișnuit, un ceva care începea să rupă din lanțul gros al unicei mele iu­biri pentru mama. Tot timpul doream să ies în evidență, dar nici nu trebuia să-mi dau în vileag gândurile și simță­mintele. Se dădea în mine o bătălie crâncenă, erau două făpturi în mine care se înfruntau. Prima era aceea care-mi spunea că trebuie să fiu o elevă normală, așa cum fusesem și până acum, și o alta, care apăruse de nicăieri, stârnind în mine energii uriașe, și care dorea să se pună în evidență. Eram la un pas de explozie.
De la o vreme, devenisem furnizor de teme la matematică pentru toată clasa. Le dădeam tuturor co­legilor să copieze după caietul meu. Mi-l mur­dăreau cu mâinile unsuroase de la sandviciurile cu salam și muștar. Mai târziu, îi dădeam numai unuia singur caietul, ca apoi el să dea temele celorlalți. Nu aveau răbdare, vroiau să scrie toți deodată. În spatele celui care avea caietul, se adu­nau toți, grămadă, cu picioarele pe bănci și ca­ietele sprijinite pe spinările celor din față. O gră­madă ca la rugby. Când venea profesorul Neagu la ora de matematică, întâi verifica tema de acasă. Era consternat. Toată lumea rezolvase perfect exercițiile! Spunea: "Așa, copiii mei, se vede că vă place matematica". Probabil că se lăuda și prin cancelarie cu performanțele lui. Cu timpul, s-a cam lămurit el cu "muții" pe care-i scotea la tablă și se uitau ca vițeii la poarta nouă, când trebuiau să extragă vreun radical ori să calculeze un unghi la geometrie. Și-a mai văzut dirigintele că eu aveam note mari la toate materiile, plus performanțele de la matematică. Și a făcut pro­punerea ca eu să fiu șefa clasei. Am acceptat. Era perfect. Acum puteam să comunic mai mult cu el și să fiu valorizată de întreaga clasă.

Rățușca urâtă și zânele

Am uitat să vă spun că eu, atunci, la cinci­sprezece ani, eram cam urâtă. Mă transformam, creșteam mult, mai întâi nasul, care părea prea mare, apoi obrajii, cam alungiți pe oasele faciale și, colac peste pupăză, îmi creștea și niște puf de păr blond pe sub nas, de parcă aveam mustață. Niciodată un bărbat frumos, cum era dirigintele nostru, nu se gândea, probabil, că și fetele urâte se uită la ei cu același jind ca cele frumoase. Fe­tele urâte nici nu există pentru ei: "Ce caută urâ­ta asta aici?". În schimb, cele frumoase emană numai ispite, îi subjugă pe bărbați, îi bagă în iad.
Gemenele Giulia și Ariana Ene erau frumoase. Atrăgeau atenția, și pentru că erau identice și erau întotdeauna îmbrăcate la fel. Chiar și juliturile din genunchi erau identice, sau bătăturile făcute de pantofi la călcâie. Când una șchiopăta cu piciorul stâng, de la vreo întindere musculară, la ora de sport, și cealaltă șchiopăta cu același picior. Erau adorate de colegii băieți, care făceau roată în jurul lor, când eram în pauza dintre ore. Nici profesorii nu se abțineau de a le arunca o grămadă de com­plimente, iar proful de matematică, idolul meu, se număra printre ei. A fost prima dată în viața mea când am suferit îngrozitor de gelozie. I se citea pe chip o anume lumină, atunci când le vorbea. Întotdeauna când erau ascultate la tablă, le ajuta cu tot felul de indicii referitoare la rezol­varea problemelor, până le conducea la rezultatul final, lăudându-le până-n slăvi. Ba, avea obiceiul să le scoată la tablă pe amândouă deodată, pu­nându-le note la fel. Domnul Neagu le trata ca pe un întreg, ca și cum ar fi avut un singur creier. Cât de mult însemna pentru ele că erau frumoase, și încă în dublu exemplar! Trăiau într-o continuă adulație. În ziua de Dragobete, când băieții luau fetele în brațe și le pupau pe obraz, doar Giulia și Ariana au fost sărutate. Flăcăii stăteau nerăb­dători la coadă să le vină rândul, iar ele treceau din brațele unuia în ale altuia, nemaioprindu-se din râs și gesturi pline de cochetărie.

Cuțite în inimă

De obicei stăteam în bancă cu Dana, o fată blondă, la fel ca și mine. Avea un sarafan de uni­formă foarte strâmt, împrumutat de la sora ei mai mare, Elena. Purta toate hainele în regim de second hand. Mi-era drag de ea și încercam s-o ajut, dar într-o zi, dirigintele a făcut o schimbare. M-a mutat în bancă cu Tudorel, băiatul la a cărui familie stătea în gazdă. Credea că îl ajută pe băiat să învețe mai bine, luând exem­plu de la mine. Era un băiat ceva mai cuminte decât ceilalți, timid și foarte rezervat. Aș fi vrut să-l întreb despre profesor, vro­iam să știu ce face acasă, în timpul liber. Mi-l închipuiam stu­diind pro­bleme de matematică.
Într-o zi, Tudorel a amestecat caietele de pe bancă și, din greșeală, a pus în ghiozdanul său un caiet de-al meu, de pe care co­piase o temă, ca de obicei. După amiază, mi-am făcut curaj și am mers la el acasă. Emoții mari! Mă așteptam să-l văd pe profesor. Casa avea un gard înalt și dincolo de el o mulțime de pomi, aproape că nici nu distingeai clădirea printre coroanele lor. Am stat mult la poartă, până mama lui Tudorel a legat câinele. M-a con­dus în casă. Am intrat sfioasă. Am stat pe un scaun, în hol, și am des­coperit intrările a două dintre ca­mere. Dintr-una a ieșit Tudorel, cu caietul meu, iar în cea de-a doua se auzeau niște gla­suri cunoscute. Mâ­­­nerul de la clan­ța ușii se miș­ca pentru a se des­­­chide și am ră­mas cu privirea pironită pe el. În următoarele mo­mente, am văzut ceva care m-a costernat: geme­ne­le Giulia și Ari­ana ie­șeau de la profesor, cu niște cărți și ca­iete sub braț. Tu­dorel mi-a spus că fetele ve­neau de trei ori pe săptă­mână să facă me­ditații la matema­tică. Acum înțele­geam de ce erau așa de protejate la școală. Gelozia mea a devenit fără margini, parcă m-ar fi trăznit ceva în cap. Cât mi-aș fi dorit și eu să fac meditații cu diri­gintele! Au început să-mi trea­că gânduri nebune prin cap. A doua zi, după ora de matematică, am alergat după pro­fesor când a ieșit din clasă și i-am spus:
- Vreau să fac și eu meditații la ma­tematică cu dum­nea­voastră! S-a ui­tat la mine, mi-a pus o mână pe u­măr și a zâmbit.
- Nu ai nevoie, tu înveți foarte bine și singură. Am făcut repede stânga-mprejur ca să nu-mi vadă lacrimile din ochi. A fost prima oară când m-am gândit cu ciudă la el. Oare chiar nu vedea ce se întâmplă cu mine? De atunci înainte, un fel de umbră s-a pus pe sufletul meu.

Ultima lovitură

În fiecare zi, eu, ca șefă a clasei, trebuia să fac lista cu toți elevii care îi supăraseră pe profesori sau produseseră stricăciuni care trebuiau plătite. Lista era predată săptămânal dom­nului diriginte, la ora de diri­gen­ție, urmând ca fap­tele să fie ana­li­zate și să se apli­ce pedepsele. Ei bine, am ob­ser­vat că profe­so­rului de ma­te­matică nu-i fă­cea nicio­dată plă­cere când îi ra­portam lucruri negative, în fața clasei, deși era o sarcină trasată de el. Dar într-o zi a fost dur, de-a dreptul, zi­cân­du-mi că ar fi bine să mă fac polițist. M-am ab­ținut să-i spun că el era, de fapt, po­li­țistul, că or­di­ne­le veneau de la el, și nici n-am plâns în fața co­le­gilor, dar ră­cea­la privi­toa­re la el s-a în­tins. De alt­fel, la scurt timp, a venit și lo­vi­tura mor­tală. Într-o sea­ră, l-am văzut pe pro­fesor de mână cu Elena, sora Danei, ca­re-mi fu­sese co­legă de bancă. O privea în ochi și era roșu, tot. Am înțeles că visele mele erau nebunești și că trebuie să re­nunț. Profesorul Neagu făcea par­­te din altă po­ves­te, decât viața mea. Apoi timpul a trecut repe­de și pro­­fesorul de îm­prumut a plecat. Nu l-am mai vă­zut nicio­dată.Toate iluziile mele s-au risipit pre­cum ceața, dra­gostea se dusese așa cum venise: tai­nică și lip­sită de sens.

NIȚU EUGENIA - Călărași

Reproduceri după picturi de FELIX AFTENE