Scrierile marilor istorici ai lumii antice se întâlnesc în credința că dacii au fost printre cei mai viteji luptători ai vremurilor de atunci, motivați, în disprețul față de moarte, de credința în lumea de dincolo, prezisă de marele lor preot și zeu, Zamolxe. Potrivit lui Ammianus Marcellinus, ultimul mare istoric al romanilor, însuși împăratul Traian, care s-a războit cu ei ani de-a rândul și i-a cunoscut atât de bine, a scris despre daci că sunt "cei mai războinici dintre toate neamurile din câte au existat vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor, dar și din aceea a învățăturilor lui Zamolxis, care este între ei așa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai cât își schimbă locuința, și de aceea merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie." Iar Pomponius Mela, marele geograf roman, avea să afirme că dintre toate neamurile, "geții sunt cei mai pregătiți pentru moarte".
Dorul acesta neînfricat pentru lumea de dincolo avea să le înlesnească dacilor viețuirea cu un alt mare neam, cu care, adesea, au și fost confundați, goții, care după retragerea romanilor, s-a așezat alături de băștinași, fără să tragă sabia din teacă. Și despre goți, istoricii spun că disprețuiau moartea și că luptau vitejește asemeni dacilor, pentru că numai pierind glorios pe câmpul de luptă, puteau să intre în Valhalla, raiul lor, și să trăiască împreună cu zeii. Și că erau, asemenea strămoșilor noștri, un popor cu o credință puternică, foarte apropiată de natură. Împreună, daci și goți, au primit și vestea Dumnezeului cel Întrupat, care a venit în lume să sufere din iubire de oameni. Și ceva din dorul lor după veșnicie, după o împărăție a luminii neînserate, i-a făcut să primească noua învățătură și să se boteze. A fost o poveste de iubire curată, care, ca orice iubire, se așează în suflet încet, cu răbdare, dar și cu tenacitate, așa cum dă colțul ierbii prin crăpăturile unei stânci.
Convertirea aceasta, de la zeii cerului și ai pământului, la Dumnezeul Unic al întregii făpturi, a fost pecetluită cu jertfa unor martiri. S-a întâmplat însă ca un conducător militar al goților, Athanaric, să rămână păgân și să le dorească moartea creștinilor, învingându-l pe Fritigern, alt rege got care se botezase și trecuse la creștinism. Drept urmare, Athanaric, care stăpânea o parte din Dacia, a pornit o mare prigoană împotriva tuturor celor care îndrăzneau să i se închine lui Hristos.
Caucaland
Drumul de asfalt urcă printre dealuri împădurite, lăsând în urmă satele de câmpie. De la o vreme, se preface în piatră. Nu e nicio palmă de loc drept. Numai dealuri înalte, cu coastele repezi, de care tu, călător țintuit în loc de frumusețea sălbatică a locurilor, te anini ca o ciută. Sunt numai păduri bătrâne, pline de hățișuri, nebătute de picior de om, crânguri, tufe și ierburi care ți se împletesc viclean printre picioare. Un loc în care poți să dispari fără urmă, așa cum spun legendele că s-a întâmplat în vremuri nu prea îndepărtate de noi. Stâncile uriașe, care răsar te miri unde, ascund în ele peșteri și biserici rupestre, a căror poveste se pierde în hăurile trecutului. Sunt în Caucaland, numele antic al zonei montane a Buzăului, ținutul pietros al Carpaților de curbură. Un loc la fel de sălbatic, astăzi, ca și atunci, sfințit de rugăciunile rostite în peșteri, mai întâi de preoții daci, iar apoi de primii călugări creștini. Singurătatea, liniștea impenetrabilă dintre stâncile înalte, i-au atras pe sihaștri, care doreau să își înalțe sufletul către Dumnezeu.
Și tot în Caucaland au poposit și goții, în căutarea unui loc ferit de atacurile hunilor, care îi hărțuiau neîncetat. "Guthâni ocwi hailag" - "Lui Odin, patrie sfințită", așa scrie pe inelul găsit la poalele Munților Buzăului, în Tezaurul de la Pietroasa, celebra "Cloșcă cu puii de aur". În ținutul acesta, tulburător de frumos, goții au viețuit multă vreme împreună cu dacii. Și tot aici au început să treacă la credința creștină, pe care dacii o primiseră înaintea lor. Pe plaiurile acestea s-a întemeiat prima episcopie din Dacia. Conducător i-a fost Ulfila, un preot înțelept, jumătate got, jumătate capadocian, care le-a și tradus goților Sfânta Scriptură pe limba lor. Sub păstorirea lui s-a născut și-a crescut în Caucaland și Sava, primul martir creștin care a sfințit Dacia cu sângele său.
Sava
Dorul după Hristos îi schimbase întru totul viața. Îl va fi cunoscut pe Domnul încă din copilărie, de la țăranii din satul lui, de pe Valea Buzăului, care primiseră deja botezul. În vremea aceea, mintea sa fragedă era deschisă spre toate poveștile care vorbeau despre omul frumos și sfânt, ce fusese răstignit pe o cruce, de romani. Era cu totul altfel decât Odin cel puternic, temut de goți, stăpânul vieții, al morții și al războiului, un zeu pe care puteai să îl iubești doar cu sabia scoasă și care avea să te umple de glorie, dar și de frică. Hotărât lucru, Odin nu va fi fost pe placul inimii blânde a lui Sava. El, care se îndurera de suferințele oricărei făpturi, cât de mici, și-ar fi dorit să aline și să vindece, necum să se războiască și să ucidă. Când țăranii daci de la el din sat, care erau creștini, i-au vorbit de iertare și milă, de un Dumnezeu al iubirii, la care poți să ajungi doar dacă te smerești și slujești binele cu suflet curat, tânărul Sava a știut că își găsise calea. Apoi l-a întâlnit pe Sansala, preotul care slujea, din când în când, liturghia la ei în sat, și îi boteza pe neofiți. A știut atunci că își găsise povățuitorul. Unul de care nu avea să se mai despartă niciodată. Din mâinile lui Sansala a primit botezul și tot de la el a învățat primii pași spre rugăciune.
Anii au trecut, dar focul din inimă nu i s-a stins. Sava avea un dor aprins după veșnicie. Doar că nu-l căuta în jertfa războiului, ci în jertfa față de cei printre care trăia în milă și fapte bune. N-a fost mult până ce tânărul got va apuca pe calea credinței creștine, dar fără să intre în rostul vieții vecinilor săi, care aveau familie și copii, case, vite și pământuri. Lui, toate acestea îi erau străine, descoperise repede rugăciunea, puterea și bucuria ei, poarta pe care i-o deschidea spre împărăția de dincolo. Așa că l-a ascultat pe Sansala și a început să trăiască asemenea călugărilor de la mânăstirea care tocmai se înfiripase în munți. Două doruri se luptau în inima sa - să se retragă acolo, în sihăstrie, pentru a-și petrece toată viața în post și rugăciune, sau să rămână în sat, printre ai lui, alinând durerea orfanilor și a văduvelor și vorbindu-le dacilor și goților despre Dumnezeul lui, cel care murise pe Cruce din iubire de oameni. În timp, îl va fi urmat pe Sansala în misiunea pe care o făcea, răspândind sămânța evangheliei printre locuitorii Daciei. Pământul era pregătit, știa asta.
Primul val al prigoanei lui Athanaric l-a prins la el în sat. Câțiva nobili păgâni au vrut să îi silească pe creștini să mănânce din cărnurile pe care le jertfiseră mai înainte lui Odin. Dar ceilalți țărani, deși nu erau creștinați, i-au ajutat și le-au adus în ascuns cărnuri curate. La fel au făcut, ținându-le partea, și când trimișii unui judecător au început să bântuie satele, în căutarea credincioșilor lui Hristos. Goții păgâni le-au ieșit în întâmpinare, mințindu-i că la ei în sat nu e niciun creștin. Erau atât de uniți și de solidari între ei, încât nu se temeau că își riscau viața ca să-și salveze vecinii, a căror credință o respectau. Doar Sava nu s-a lăsat ajutat. N-a acceptat ca alții să-și riște viața ca să i-o salveze pe a lui. Așa că a ieșit în calea soldaților, și le-a spus că el este robul lui Iisus. Când l-au luat și l-au dus la judecător, acesta a întrebat ce avere are. "Nimic, doar cămașa de pe el!", i-au răspuns oamenii. "Și ce rău poate să facă un astfel de sărman?", a spus judecătorul și l-a eliberat. A fost prima înfruntare a răului.
O veste de Sus
În anul acela, primăvara venise mai devreme, și pe dealurile zbicite de vântul călduț, zăpezile nu mai erau decât o amintire. Diminețile, când primele raze zdrențuiau întunericul nopții, Sava își găta privegherea și ieșea pe prispa casei să tragă în piept aerul încă rece, venit de pe culmile albe. Se pierdea în contemplarea cerului strălucitor și albastru și, prin străvezimea luminii răsăritului, lumea îi părea învelită într-un abur de pace și dragoste, pe care ochii nu îl puteau vedea, dar în care inima sa îl simțea pe Hristos.
Se apropia Paștele, iar firea toată îi ieșea Domnului înainte, ridicându-se cu El, încet, din groapa în care o ținuse gerul iernii. În taina morții pe Cruce și a Învierii stătea întreagă credința lui Sava. De ea se atârnase cu totul, încât, acum, după atâția ani petrecuți în biserică, viața lui de dinainte, cea de închinător al lui Odin și Thor, i se părea o umbră și un vis. Parcă nu trăise decât prin Iisus. La El se gândea, ca acum, în Postul Păresimilor, în lungile nopți când priveghea până la ziuă; în împărăția Lui ar fi dorit să plece, iar traiul pe pământ, cu toate bucuriile și frumusețile lui, l-ar fi lepădat bucuros, ca pe o haină de piele uscată, prea strâmtă ca să-i încapă lumina în care trăia.
Cu o astfel de stare, Sava luase calea satului vecin, unde un părinte creștin, pe nume Gutic, urma să prăznuiască Învierea. Pe drum, a avut o întâlnire stranie. I-a ieșit în cale un bărbat înalt și spătos, cu o față luminată parcă dinlăuntru. Sava s-a gândit o clipă că așa vor fi fiind îngerii lui Dumnezeu. Fără de veste, bărbatul acela i s-a uitat drept în adâncul inimii și i-a spus de parcă l-ar fi cunoscut - "Întoarce-te la tine în sat și mergi la părintele Sansala!" Atât. Apoi, fără să îi mai spună o vorbă, străinul și-a văzut de drum. Sava a crezut că este o ispită. Știa că părintele Sansala e dus la povățuitorii săi din pământurile grecești și că nu avea să se întoarcă decât după Rusalii. Așa că a mers mai departe, spre satul lui Gutic, dar, dintr-odată, aerul călduț al primăverii a fost rupt de un vânt rece și vrăjmaș, văzuduhul s-a înnorat din senin și a prins să ningă. O ninsoare ca la început de iarnă, cu fulgi mari, viscoliți care încotro. După jumătate de ceas, drumul abia dacă se mai vedea. Vântul troienise zăpada în nămeți cât statul de om. Tulburat, Sava a hotărât să facă așa cum îi spusese bărbatul misterios. S-a întors și a mers la casa părintelui Sansala. Când bătrânul i-a deschis și l-a îmbrățișat, a știut că străinul de pe drum fusese chiar un înger trimis din cer. Spre seară, ninsoarea s-a potolit și soarele a apărut cuminte dintre nori. Paștele l-a făcut acasă, în bisericuța satului, unde Sava cânta de ani de zile. Nu știa că avea să fie ultimul Paște prăznuit pe pământ.
Jertfa
Au venit după ei noaptea, ca niște tâlhari. Atarid, fiul păgân și sălbatec al nobilului Roest, a năvălit în sat în a treia noapte după Paște, cu o ceată întreagă de soldați, de parcă ar fi vrut să prindă nu știu ce războinic. Au dat buzna în casa în care dormeau Sansala și Sava și i-au legat pe amândoi. L-au urcat apoi pe preot într-un car, iar pe Sava l-au dezbrăcat cu totul și l-au târât spre cetatea lor în goana cailor, printr-o pădure arsă. Cu fiecare lovitură de bici pe care o primea și, prin orice ciot ars care îi străpungea tălpile, Hristos cel răstignit dădea putere lui Sava. Îndurând suferința cu rugăciune, s-a unit deplin cu Iisus și o îngăduință senină i s-a revărsat atunci în inimă. În beciul unde fusese aruncat, nu numai că i-a iertat pe asupritori, dar a ajuns să se roage pentru ei din tot sufletul. Când a răsărit soarele, Atarid și slugile lui au văzut, uimiți, că rănile pe care i le pricinuiseră mucenicului lui Hristos se vindecaseră ca prin minune. Turbați de furie, i-au legat mâinile și picioarele de câte o osie de car și au început să îl bată sălbatic. L-au torturat atât de aprig, încât în cele din urmă au ostenit și s-au culcat. O femeie credincioasă a îndrăznit atunci să vină să îl dezlege pe sfânt, dar Sava nu a fugit, îndurându-și osânda. Când Atarid s-a trezit, le-a trimis lui Sava și lui Sansala, pe care îl chinuiseră de asemenea, ca pe un mucenic, cărnuri care fuseseră jertfite lui Odin, jurându-se că, dacă le mănâncă, vor scăpa cu viață. Dar cei doi creștini au refuzat să se atingă de mâncarea spurcată de idoli, alegând moartea. Pe Sava, fiul lui Roest le-a poruncit soldaților să îl ia și să îl înece în Mousaios (apa Buzăului). Când au pornit cu el spre râu, tânărul era liniștit și vorbea atât de frumos, încât ostașilor li s-a făcut milă de el. Au vrut să îl scape cu viață, dar Sava a refuzat - "Eu văd ceea ce voi nu vedeți, îngerii au venit să îmi ia sufletul. Faceți precum vi s-a poruncit". Ajunși la apa râului, lui Sava i-a fost legat de gât un buștean de lemn și-a fost aruncat într-o bulboană. Mucenicul nu s-a împotrivit defel. A mers la moarte senin, știind că dincolo de ea îl va întâlni pe Hristos. Era în a cincea zi de Paște, pe 12 aprilie, în anul 372. Sava împlinise 38 de ani.
Epilog
După ce Sfântul Sava a murit, călăii l-au scos afară din apă și l-au lăsat pe malul râului, fără să îl îngroape. De trupul său alb nu s-a atins nicio fiară și nici putreziciunea, semn al Duhului Sfânt. Apoi frații săi întru credință au venit și l-au luat.
Dar istoria sa nu se oprește aici. Istoriile sfinților nu își găsesc în moarte sfârșitul, ci începutul. În anii care au urmat, vestea curajului Sfântului Sava s-a răspândit dincolo de hotarele Daciei și a ajuns până în Capadocia, unde se născuse și Ulfila și unde păstorea Sfântul Vasile cel Mare. Și s-a întâmplat ca guvernator al Scythiei Minor (Dobrogea de astăzi) să fie generalul capadocian Iunius Soranus, căsătorit cu o nepoată a Sfântului Vasile. Auzind de pătimirea Sfântului Sava, Sfântul Vasile cel Mare l-a rugat pe general să îi trimită o parte a moaștelor celui care sfințise cu jertfa sa pământul Daciei. Iunius Soranus a făcut întocmai, și împreună cu sfintele relicve, a trimis și o epistolă, probabil alcătuită chiar de Bretanion, episcopul Tomisului - "Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goția (Dacia) către Biserica lui Dumnezeu care se găsește în Capadocia." Prin ea a aflat lumea toată de pătimirile acestui mare mucenic, care i-a adus la credința în Hristos pe dacii și goții necreștinați. Și de atunci și până astăzi, povestea lui se istorisește în biserici, drept pildă de curaj în fața morții și de credință nesmintită. Un curaj de care nici dacii, nici goții nu au fost străini, și care le-a fost, în cele din urmă, cale spre încreștinare.