MIHAI VITEAZUL domn creștin - "Nu voiu înceta a sluji creștinătatea întreagă, cu jertfa trupului și a vieții mele!"

Cristian Curte
- Dincolo de armura sa de ostaș curajos, Mihai Viteazul a fost un creștin fierbinte, care și-a pus sabia în slujba Crucii, într-un moment de mare cumpănă. Iar Hristos i-a răsplătit iubirea, cu mari minuni -

Opt ani, între 1593 și 1601, doar atât a domnit Mihai Viteazul. Și în acest foarte scurt răstimp al istoriei, petrecut în șaua calului, cu spada în mână, a reușit să îi bată pe turci de mai multe ori și să-i strângă sub același sceptru pe toți românii. Există istorici care spun că Mihai Viteazul a fost doar un aventu­rier care a cucerit Ardealul și Moldova din ambiție și pentru glorie personală. Afirmațiile lor nu se bazează însă pe do­cumente. De altfel, multe scrieri stră­i­ne, care nu pot fi bănuite părtinitoare, îl descriu drept un om gata să se jert­feas­că pentru Hristos. De pildă Štefan Szuhay, episcop maghiar de Eger, îl lăuda pentru "credința și evlavia sa ves­ti­tă în toată lumea". Iar scrisorile pe care Mihai Viteazul le-a trimis de-a lun­gul domniei sale, către puterile creștine, îi dezvăluie nu numai iubirea nestrămu­tată pentru țară și hotărârea de a lupta pentru ea, ci și o dragoste aprinsă pen­tru Dumnezeu. Iată ce îi scrie el, în 1595, lui Potocki, starostele Cracoviei: "Eu n-am avut de la turci nicio greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credința creștinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieții creștini. M-am apucat să ridic această mare greutate cu această țară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creștine. De aceea, vă rog din nou ca să nu ne părăsiți și să ne lăsați fără ajutor". Nu numai că Mihai a fost părăsit de Polo­nia, de nobilii transilvăneni, iar la urmă chiar de împăratul Rudolf, dar aliații săi creștini l-au socotit în final un domnitor prea puternic pentru a fi tolerat, așa că au poruncit asasinarea sa. Textul care urmea­ză țintește să dezvăluie o latură prea puțin cunos­cută a personalității marelui domnitor, credința sa, o inimă care a bătut creștinește la o înălțime vecină cu sfințenia. Viața Viteazului a fost plină de minuni despre care astăzi nu se mai vorbește deloc. Unele din­tre ele au fost scrise de cronicari și au credibili­tate istorică, altele au rămas în tradiția populară și au ajuns până la noi, învelite în abur de legendă.

Primul miracol

În tinerețe, Mihai Viteazul a fost negustor de giuvaericale, apoi a ajuns stolnic al lui Mihnea Tur­citul și, din 1593, sub domnia lui Alexandru cel Rău, Mare Ban al Craiovei. Dregătoria aceasta, care îl făcea conducător al oștilor Țării Românești, al doilea după domnitor, i-a adus și multă pizmă. Iată de ce, când i s-a scornit "nume că iaste fecior de domn", Alexandru cel Rău s-a hotărât să îl piardă. Așa că "au trimis cu urgie și l-au adus pe Mihai la București" pentru a fi scurtat de cap. În drum spre gâde, Marele Ban al Craiovei a trecut pe lângă Bise­rica Albă Postăvari. "Era vremea leturghiei", după cum scrie cronicarul, iar Mihai știa că în sfântul lăcaș se adăpostește o icoană făcătoare de minuni a Ierarhului Nicolae. "Așa că s-a rugat armășeilor să-l lase să asculte svânta leturghie." Paznicii, credincioși și ei, i-au îngăduit. Nu e greu de pătruns ce va fi fost în inima Viteazului. De la al doilea bărbat al țării, om cu stare și multă putere, ajunsese legat în fiare, aidoma unui pungaș de rând. Mai avea puține clipe de trăit, clipe pe care le va fi cheltuit într-o rugăciune de foc. Iar la urmă, spune cronica lui Radu Popescu, "s-au făgăduit lui Sfeti Nicolae, fiind hramul, că, de-l va mântui, să-i facă mânăstire în numele lui, precum au și făcut." Când s-a ridicat din fața icoanei făcătoare de minuni, Mihai era alt om. O putere dumnezeiască îl întărea. Așa că a mers cu curaj spre podețul de scânduri, pe care îl aștepta gâdele. În anii aceia, Marele Ban al Craiovei era un bărbat falnic. Lope de Vega, un cro­nicar spaniol, spune că avea "o înfățișare și statură de uriaș", iar în popor se zicea că "sărea pe șapte cai". Împletirea aceasta de frumusețe pământeană și har ceresc a covârșit firea gâdelui. S-a întâmplat atunci o mare minune, unică în toată istoria țărilor române, o minune pe care Nicolae Bălcescu o des­crie cu o vie emoție. "Când ațintește ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreț (...), un tremur groaz­nic îl apucă, ridică satârul, voiește a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groa­za îl stăpânește și, trân­tind la pământ satârul, fuge printre mulțimea adunată îm­prejur, strigând în gura mare că el nu îndrăznește a ucide pe acest om. Nimeni nu se mai găsi care să vrea a lua locul gâdei. Mulțimea văzu în această întâmplare un semn ceresc, prin care Dumnezeu voia păstrarea acestui om, și un glas detunător de milă și iertare scăpă din peptul acelii gloate. Boieri și popor luară pe osândit în mijlocul lor și, înaintea voievodului, cerură iertare. Vrând-nevrând, domnul fu silit a-i dărui viața". Descrierea lui Nicolae Bălcescu se bazează pe croni­ca lui István Szamosközy, istoric ungar. A fost prima minune făcută de Dumnezeu pentru domnul Mihai, prin mijlocirea Sfân­tului Nicolae. Vor urma și altele, căci Hristos avea cu el un plan măreț.

Pr. ADRIAN BELDIANU
"Există multe taine legate de Marele Voievod"


Viteazul și-a ținut făgăduința dată Sfân­tului Nicolae în Biserica Albă Postă­vari și i-a ridicat marelui făcător de mi­nuni, care i-a scăpat viața, o mânăstire mândră, împrejmuită cu ziduri asemenea unei cetăți. Urgia comunistă a pus-o la pământ, iar acum nu a mai rămas din ea decât biserica, în care, la ceas de seară, apărat de vipia verii, m-am oprit la sfat cu pă­rintele Adrian Beldianu, parohul sfântului lăcaș, cel care l-a redeschis, du­pă 1989. Un preot care îl iubește mult pe Vodă Mihai și îl cinstește pe măsură. Cu ani în urmă, la cererea Sinodului, i-a alcătuit chiar și o slujbă și un acatist, în ve­de­rea unei posibile cano­nizări.
"Eu cred că sunt multe lucruri neștiute despre Mi­hai Viteazul, dar ele nu trebuie spuse doar ca o lecție de isto­rie. Există multe taine despre care am aflat din tradiția po­porului, care nu trebuie dispre­țuită. Tradiția e, până la urmă, temelia scrisului. Chiar și Sfânta Scriptură reprezintă ceea ce s-a putut aduna în scris din tradiția orală pentru ca ea să nu se piardă.
Eu sunt foarte legat sufletește de marele voie­vod. Atunci când am deschis biserica, s-a întâmplat un fapt minunat, care mi-a fost explicat doar prin tradiția locului. Erau vremuri în care ne luptam cu greu să restaurăm biserica și mereu îl rugam pe Vodă: «Ajută-mă, să readuc lăcașul la strălucirea cea dintâi!» Și mi s-a întâmplat, nu o singură dată, ci de mai multe ori, ca la slujba Vecerniei, din spate­le frescei cu Arhanghelul Mihail, să se audă bătăi. Păreau bătăi de inimă, iar noi ne-am speriat și am ieșit din biserică. Ne gândeam la toate... Până când, tot la o slujbă a Vecerniei, a venit la noi o doamnă în vârstă, care locuise mulți ani în preajma mânăs­tirii. Iar ea ne-a spus că tradiția locului povestește că inima lui Mihai Viteazul a fost zidită în biserică după ce el a fost asasinat, pentru că asta a fost dorin­ța lui dintâi... Ne-am așezat spusele ei în suflete și, din clipa aceea, am prins mai mare dragoste de ctitorul nostru, iar bătăile au încetat. Aceasta ar fi mărturia mea personală, care m-a legat foarte mult de voievod. Și această legătură a sporit cu timpul, pe măsură ce am descoperit și alte mărturii legate de sfințenia vieții sale.

- Există și dovezi în acest sens?

- Da, există. Pe lângă cele câteva minuni con­sem­nate de cronicari, există și o recunoaștere care apare la 100 de ani de la trecerea sa la Domnul, din partea unui mare sfânt al nostru, Paisie Velicikovski de la Neamț, un sfânt care a marcat nu numai orto­doxia românească, ci toată ortodoxia secolului al XVIII-lea, reînnoind-o. El notează chiar pe paginile Psaltirii din care se ruga, un cântec popular despre, spune el, «Mihai Viteazul, voievod și sfânt». Acest cântec, descoperit pe Psaltirea lui Paisie Velici­kovski de Vasile Alecsandri, un veac mai târziu, are următoarele versuri: «Auzit-ați de-un oltean,/ De-un oltean, de-un craiovean/ Ce nu-i pasă de sultan?/ Auzit-ați de-un viteaz/ Care veșnic șade treaz/ Cât țara e la necaz?/ Auzit-ați de un Mihai/ Ce sare pe șapte cai/ De strigă Stambulul vai?/ El e Domnul cel vestit/ Care-n lume a venit/ Pe luptat și biruit./ Spuie râul cel ol­tean,/ Spuie valul du­­nărean/ Și codrul că­lu­gărean/ Câte lup­te au privit,/ Câte oști au mistuit/ Câte oase-au înălbit?/ Mulți ca frunzele de brad,/ Ca nisipul de pe vad,/ Ca gemetele din iad!/ Spuie cor­bul munților/ Și fia­rele codrilor/ Care-a fost nutrețul lor?/ Fost-au leșuri tătă­rești/ Și turcești și ungurești/ Date-n să­bii românești!/ A­le­lei! Mihai, Mi­hai!/ Căci de noi milă nu ai,/ Să ne scapi de-amar și vai!». La final, Sfân­tul Paisie adaugă: «Scri­su-s-au acest viers bă­trân de mine, iero­mo­nahul Pai­sie, credin­cios rob al lui Dumne­zeu, iar eu l-am auzit și l-am învățat de la ră­posatul, bunul meu, Stoian Jolde armă­șe­lul». De unde știa ma­rele stareț de la Neamț că Mihai Vitea­zul a fost sfânt? Eu cred că i-a fost descoperit de Dumnezeu, dar în conștiința ortodo­xiei acest fapt nu era o noutate.
În tradiția Mânăstirii Simonos Petra, din Sfântul Munte Athos, pe care vodă a ctitorit-o după ce a ars, el deja este cinstit ca un sfânt. Iar călugării de acolo spun și astăzi ceea ce au primit prin tradiție, că Mihai Viteazul s-a ridicat atât de mult duhovnicește, încât ajunsese să știe Psaltirea pe de rost. Acest lu­cru este posibil, pentru că el a fost educat la Con­stan­tinopol și, cred eu, și la Muntele Athos, de unde va fi deprins rânduiala aceasta.
În vremurile de astăzi, care sunt cum sunt, ar trebui să facem o împăcare cu voievodul nostru. Eu cred că marii noștri domnitori au fost nedreptățiți de noi - nu am fost atât de mulțumitori pe cât ar fi trebuit pentru gloria pe care a avut-o nea­mul nostru. Și cred că de aceea suntem și în situația în care suntem acum. Iată de ce cred că avem nevoie să le cerem iertare, avem nevoie de o revenire a lor în con­știința noastră, pentru ca să putem face pași spre viitor. Eu simt lucrul acesta adânc înlăuntrul meu și cred că o canonizare a lui Mihai Viteazul ar putea fi un prim pas în acest sens."

Miracolul de la Alba Iulia

Minunea aceasta s-a petrecut după ce Mihai a ajuns domn în Ardeal, unde româ­nii gemeau sub apăsarea străină. Victorios, s-a gândit să îi mulțumească lui Dumnezeu și să le ridice fraților săi întru neam și cre­dință o mânăstire și o biserică, în care să slujească mitropolitul ortodox al Transil­vaniei. Când au aflat de planurile sale, preoții și nobilimea transilvăneană s-au ridicat împotrivă. Un sfânt lăcaș ortodox într-un oraș ca Alba Iulia, unde își avea reședința și catedrala episcopul romano-catolic, li se părea o blasfemie.
Dar Mihai și-a apărat credința cu tărie și le-a propus nobililor unguri ardeleni o învoială, consemnată de Petru Movilă, Mitropolitul Kievu­lui, trei decenii mai târziu. "În dispute", a spus vodă "este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem ușor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideți în mijlocul orașului și acolo să ni se aducă apă curată, iar arhie­reul meu și preoții săi o vor sfinți în văzul tu­turor. Tot așa vor face și ai voștri, deo­sebit, și, sfințind-o, o vom pune în biserica voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa și le vom pecetlui cu pe­ce­­țile noastre, pe­cet­luind și ușa bisericii pentru 40 de zile. Și a cui apă va rămâne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoa­să din izvor, credința aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va stri­ca, credința lui este rea. Dacă apa mea va rămâne ne­strica­tă, cum nădăj­duiesc că mă va ajuta Dum­nezeu, voi n-o să vă mai împotriviți și o să-mi îngăduiți să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zi­desc".
După sfințirea celor două vase și pe­cetluirea catedralei în care au fost închise, Mihai Vodă și-a rânduit timp de pocăință. A postit neîn­trerupt și s-a rugat împreună cu episcopul, preoții și credincioșii români din cetatea Alba Iuliei. Cronica lui Petru Movilă spune că Hristos le-a trimis un semn ceresc, după 25 de zile de nevoință. Au mers atunci și au deschis catedrala și au aflat aghiasma ortodoxă "mai curată și mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca și cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător." Iar când epis­copul romano-catolic a rupt pecetea de pe vasul cu apa sfințită de el, "toată biserica s-a umplut de duhoare, că s-au înspăimântat toți un­gurii și au strigat cu uimire: «Adevărată este credința grecească pe care o ține domnitorul Mihai. Să-și zidească, deci, biserică în orașul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi și ne-a împuțit apa»." Și mai adaugă Petru Movilă, "cele scrise aici le-am citit într-un leto­piseț muntenesc și le-am și auzit de la mulți oa­meni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofăt al țării Ungro-Vlahiei, și de la Dragomir, marele pitar al aceleiași țări."

"Acum duc un pumn din sângele meu împotriva păgânului"

Dar, pentru că ne apropiem de sfârșitul acestor rânduri, aș vrea ca la urmă, ultimul cuvânt să îl aibă chiar el, domnul Primei Mari Uniri, eroul nea­mului și al bisericii noastre, care ne-a păzit prin atâtea urgii. "Până ce nu-mi vor arunca pământ peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii. Nu-mi las nimănui țara și moșia, până ce nu mă vor smul­ge de acolo, târându-mă de picioare". În iulie, 1595, el îi spunea solului polonez Lubieniecki: "Plec mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le împiedic turcilor cât voi putea trecerea Dunării. N-am nici o pricină din partea lor să port război cu ei. Ce fac e numai pentru a împiedica vărsarea sângelui lui Hristos și al întregii creștinătăți. Acum duc un pumn din sângele meu împotriva păgâ­nului. Văd cu ochii că nu am destulă putere să le rezist". Iar trei ani mai târziu, pe 6 iulie 1598, le declara comisarilor împărătești din Ardeal: "Dum­nezeu mi-i martor că eu nu zăbovesc, ci sunt gata să îmi vărs sângele pentru creștinătate". (...) "Cât îmi va da atot­puter­nicul suflare în mine, nu voiu înceta a sluji creștinătatea întreagă, cu jertfa trupului și a vieții mele".
Ce a primit în schimb de la aliații săi? Știm tot din cronici. A fost ucis la Turda, de un detașament de valoni și de nemți, trimiși de generalul Giorgio Basta. După ce l-au decapitat, trupul i-a fost lăsat pe hoitul unui cal timp de trei zile, ca o supremă sfidare a celui ce cutezase să îi unească pe români, spre nemulțumirea puterilor creștine ale Europei. La plecare, spune cronicarul ungar István Sza­mosközy, "tăiat-au nemții bucăți mari de piele din trupul voievodului, despoindu-i spatele, coastele și umerii". Trupul astfel profanat a fost îngropat chiar acolo, pe Câmpia Turzii, amintire a jertfei sale pentru neam și Hristos, cu care s-a și învecinat întru pătimire.