Așa cum am descoperit într-o Enciclopedie a plantelor, după căutări îndelungi, o cheamă Aquilegia caerulea alpina, sau mai simplu, Căldărușă, în graiul nostru. Mi-a năpădit curtea și, oriîncotro mă întorc, dau cu ochii de florile ei albastre. Seamănă cu clopoțeii sălbatici, dar are o floare mai savant alcătuită, decât campanulele. Am băgat de seamă că e foarte modestă și că nu are pretenții. Îi place și soarele și umbra, drept urmare, a pus stăpânire pe toate colțurile grădinii. Delicată și pură, poartă o anume prospețime în petalele care se ascund rușinate, parcă, sub niște frunzișoare prelungi. Acum, după ce-am citit despre ea, sunt liniștită. Știu că nu va părăsi degrabă curtea. Mi-am pus nădejdea ca în câteva primăveri, să am un lan fremătător și albastru în jurul casei. În ceea ce mă privește, sigur o voi ocroti, cât îmi va sta în puteri, pe această musafiră venită cine știe de unde, o sămânță nevinovată, purtată pe aripă de vânt.
Alfabetul vieții
După cum e cerul, după cum e aerul, după cum bate lumina, și după cum se mișcă norii, azi ar putea fi o zi în care nu se întâmplă nimic. Nimic! Dar, spre bucuria mea, e destul să ies în grădină, ca să mă molipsesc de freamătul ei, de forfota viețuitoarelor ascunse printre ierburi, care sunt neobosite și de neoprit, în orice moment al zilei și al anului. Cât de mică sau de mare ar fi, cât un stadion sau doar cât un ghiveci de leandru, grădina de lângă casă te învață cel mai simplu alfabet al vieții, în ritmuri dictate de soare și de lună, de ceață și de ploi. Nu de telefon, nu de televizor și nici măcar de radio.
Cuibul de barză
Într-un colț al grădinii trăiește un salcâm bătrân. În primăvara aceasta n-a mai avut putere să scoată frunze până în vârf. Sevele și le-a tras greu din pământ și ele au putut hrăni doar câteva crengi, din partea de jos a coroanei. Către cer au rămas niște crengi golașe, triste, în neputința de-a înverzi. În vârful lor este un cuib părăsit de barză, în care și-au găsit adăpost zeci de păsăruici mici, gureșe și arțăgoase. Toată ziua au ceva de povestit între ele. Nu le tace guruța decât noaptea, după ce iese luna. Nu știu de ce a rămas cuibul fără berze. O singură dată, în primăvara trecută, și de vreo două ori în anul aceasta, am văzut cum a venit o barză, și a stat o vreme în cuib. A inspectat locul, ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva cunoscut, ca și cum ar fi căutat ceva pierdut, a scurmat mijlocul cuibului, și a încercat să repare pe ici, pe colo cu ciocul, găurile făcute de ploi și de vânt. Odată, chiar a adus niște crenguțe și a venit la un moment dat și cu niște bucăți de pânză albă, găsite cine știe pe unde, ca să cârpească stricăciunile. A stat liniștită o vreme, apoi s-a tot învârtit, când într-o parte, când în alta a cuibului, fără să se așeze însă, fără să lase impresia că s-ar simți ca acasă. După aceea a plecat. Din când în când, o mai văd cum zboară pe deasupra salcâmului, în rotocoale largi, fără să se așeze. Ceva sigur că nu-i place, ceva lipsește, ceva nu mai este ca înainte. Poate că și-o fi pierdut perechea, și cuibul îi aduce aminte de ea? Cine știe câtă amărăciune poate fi în inima unei berze, cine știe câtă tristețe și moarte au văzut ochii ei, din înălțimile la care zboară? Nu știu cum s-o ajut, deși între mine și ea stă umbra unor suferințe care ne-ar putea lega pe viață. Doamne, și cât de mult mi-ar fi plăcut să-mi vegheze curtea și grădina, de sus, de deasupra pământului!