Cu dragoste, despre București - CRISTIAN VASILE: "Fotografia înseamnă scriere cu lumină"

Ines Hristea
Despărțirea de gri

- Ești fotograf de elită și tocmai ai scos un album intitulat "București optimist". O ve­ri­tabilă provocare, într-un moment când majo­ri­tatea românilor au o bucurie aproape morbidă să vadă și să vorbească numai despre rău și urât.

- Da, ai dreptate, este vorba de o provocare, o încercare de a privi lumea cu un ochi optimist, de a vedea și frumosul din jur, de a-l căuta în îm­pre­jurări de viață, în locuri, clădiri, pe chipurile ome­nești. Am încercat să găsesc măcar puțin opti­mism în circumstanțele date și să-l transmit și se­menilor mei. Un alt motiv pen­tru care am pornit acest proiect a fost acela că foarte mulți amici străini îmi tot spuneau "Ce pot să văd în Bucu­rești? Chiar e ceva in­te­resant de vă­zut? Am auzit de la persoane ca­re l-au vizitat că e un oraș su­perb, dar când caut pe Google, găsesc tot felul de poze îngrozitoare: cu gropi, cu cerșetori, cu aglo­me­rație... Nu mai înțeleg nimic! Să vin sau să nu vin?". Asta se întâmpla în 2012 și mi-am do­rit să le ofer oamenilor din stră­inătate, din România sau chiar din București o "contra­mă­sură" la imaginile acelea ne­gative. Eu însumi, în acea pe­rioadă, nu reușeam să văd as­pectele plă­cute ale orașului, ci eram can­tonat în cele gri, ca să nu zic chiar ne­gre. Așa că, într-o zi, m-am decis, pur și simplu, să îmbrac haina unui turist în propriul meu oraș. Mi-am impus să mă comport exact la fel ca într-un oraș pe care nu-l cunosc: să merg foarte încet, să fiu atent la detalii - de arhitectură, de viață - și să analizez absolut tot ce văd. Când merg într-un oraș necunoscut, eu nu apelez la un ghid, pentru că sunt de părere că propriile des­co­periri, fă­cute așa, la pas, cu ochii măriți, cu atenția as­cuțită și cu spiritul deschis, sunt cele mai au­ten­tice și cele mai valoroase. Și-atunci de ce să nu în­cerc să mă opresc din iureșul vieții care mă că­lă­uzea prin Bucu­rești, de ce să nu-l tratez și pe el cu mai multă atenție și, poate, cu mai mult res­pect? Mi-a venit chiar ideea să mă cazez, preț de câteva zile, într-un hotel, ca să intru și mai bine în starea tu­ris­tului, dar, mă rog, circumstanțele m-au împiedicat și n-am mai făcut și experimentul ăsta. În con­clu­zie, așa am "debutat" cu proiectul Bucu­reștiului, la care m-a ajutat foarte mult și "an­tre­namentul" în materie de Photoshop, căci me­seria mea de bază este aceea de graphic designer.

- Cum sună po­vestea fotogra­fii­lor tale, pe scurt?

- Fotografiile mele spun povestea orașului, văzut prin lentila mea optimistă! Gândește-te că, în total, proiectul acesta a însemnat 6000 și ceva de fotografii, dintre care, pentru albumul pe hârtie am selectat, împreună cu reprezentanții editurii "Curtea Veche Publishing", 173 de imagini, în­cercând ca ele să fie reprezentative pentru în­trea­ga serie, adică să existe fotografii din toate ce­le patru anotimpuri, fotografii și cu oameni, și cu spații, și cu clădiri, și chiar cu animale. Dar mi-am dorit ca ele să fie aranjate eclec­tic, adică exact așa cum a fost realizat și proiectul: natural, nu conform unui plan stabilit di­nain­te, ci urmându-mi ins­pirația și emo­țiile. Tot din acest motiv, imaginile din album nu au ex­pli­cații, am vrut ca pri­vitorii să aibă toată libertatea să-și ima­gi­neze povești fru­moa­se, să caute "realitatea" aceea secretă, de din­colo de realitatea "reală", sau măcar să aibă bucu­ria de a re-descoperi locuri știute și, mai ales, de a descoperi locuri neștiute. Iar dovada că această lentilă optimistă e pe placul oamenilor este că "București Optimist" s-a trans­format, în 5 ani, într-un brand. Ba, mai mult, datorită lui au apărut foarte mulți fotografi - atât profesioniști, cât și extrem de mulți amatori - care și-au însușit pers­pectiva pozitivă și mesajul acesta de "Hai să con­tribuim cu ceva frumos la viața orașului nos­tru!".

Sentimentul București

- Ești bucureștean get-beget. Bucureștiul este orașul în care te-ai născut și în care trăiești de 38 de ani. Vânătoarea ta după împrejurări pozitive ți-a schimbat viziunea asupra urbei?

- Într-adevăr, sunt născut și crescut în Bucu­rești, dar au fost și perioadele vacanțelor din copi­lărie, în care am "emigrat" la bunici, în­tr-un sat din Dâmbovița, unde în­grijeam de oi, alergam prin iarbă, mă scăl­dam în râu... Ceea ce, rea­li­zez acum, la maturitate, a în­sem­nat foar­te mult pentru mine, ca for­mare interioară. Natura pe care am cu­noscut-o acolo și traiul acela mai simplu, mai curat, mai apropiat de esențe și-au pus ire­mediabil am­pren­ta pe spiritul meu. Și azi iubesc evadările în natură, călă­toriile în spații care să-mi ațâțe curiozitatea, care să-mi inducă im­presia de mis­ter și să-mi stârnească spiritul de aventură, dar mereu ador revenirile acasă, în București. Me­reu am un sentiment foarte plăcut când mă întorc aici, în orașul meu. În ceea ce pri­vește proiectul meu fo­tografic da, ai dreptate, mi-am des­coperit ur­bea natală într-o di­men­siune pe care o intuiam, dar pe care, până atunci, nu avusesem ochi să o văd. De fapt, nu Bucu­reștiul m-a sur­prins, ci eu m-am sur­prins pe mi­ne însumi, pentru că mi-am dat sea­ma că tră­isem aici o via­ță, dar ea nu fusese de­pli­nă, min­tea mea nu fu­sese destul de des­chisă, astfel încât să per­ceapă locul acesta, din­colo de niște instan­ta­nee fugiti­ve, dincolo de poj­ghița de suprafață. Și-mi place să cred că prin "Bucu­rești Optimist", am reu­șit să mai des­chid niște ochi și niște minți spre frumusețea aces­tui spațiu. Sigur, au existat și voci care m-au acuzat că arăt o față incompletă a orașului, dar eu asta am și vrut: să izolez acele aspecte care nu se arată în mod normal, pe stradă sau pe Internet, acele as­pecte pozitive, care nu sunt vizibile cu ușu­rință din puzderia celor negative.

- Fotografia este o artă dependentă în mare măsură de tehnică, de aparatul pe care îl mâ­nu­iești. Rămâne loc și pentru emoție?

- La mine, decizia de a porni "București Optimist" a fost emoțională 100%. Și, în general, proiectele mele "de suflet" sunt chiar iscate din suflet. Abia ulterior intervine și rațiunea, care rafistolează lucrurile pe alocuri. Inclusiv ca să facă acel proiect și profitabil. Altfel nu poți să susții o astfel de întreprindere, întinsă pe ani de zile. De pildă, în primul an, după ce am demarat "București Optimist", tot timpul liber și mare parte din timpul de lucru l-am dedicat acestei idei. Pentru că am crezut foarte mult în ea. Văzând că ecourile sunt excelente, am început să introduc în ecuație și rațiunea, transformând proiectul în­tr-unul care să fie și profitabil: foarte multe brand-uri s-au asociat cu acest mesaj pozitiv și așa s-au născut și un număr mare de colaborări lucrative.

Aparatele de fotografiat ale tatei

- Să mai vorbim despre ceea ce ți-a adus "re­levanța" profesională: fotografia. Cum ai ajuns la ea?

- Tata avea două aparate rusești - după po­si­bilitățile din acea perioadă -, un Kiev și un Sme­na, cu care, în copilărie, îmi tot făceam de lucru. Kiev-ul am reușit să-l și stric, încercând să-l îm­bunătățesc, dar Smena a supraviețuit intact. Apoi, pe la 18-19 ani, am urmat un curs de doi ani, la Școala Populară de Artă, unde am studiat tehnica și estetica fotografiei. Și-așa am intrat într-o lume în care eram în permanență înconjurat de foto­grafi. Inclusiv în presă, cât am lucrat, deși eram grafician și tehnoredactor, când mă căutai, eram în laboratorul foto și developam poze. Ulterior am fost angajat și la un laborator foto de pe bule­vardul Magheru, unde, din nou, eram în legătură cu foarte mulți profesioniști. Pe scurt, abia după ce s-a născut fetița mea, Sonia, deci în urmă cu 8 ani, am revenit la plăcerea de a și face fotografii. În­­tr-o zi, a sosit la mine un prieten care făcuse niș­te poze foarte faine și-am zis "Pot și eu să fac așa ceva!". Mi-am cumpărat un aparat DSRL și m-am pus pe treabă. Apoi au urmat alte și alte aparate, pasiunea a căpătat profunzime și, odată cu "București Optimist", fotografiatul s-a trans­format și în profesie "oficială", căci acest proiect mi-a adus destule comenzi pe bani, astfel încât să-mi pot permite să trăiesc numai din asta. Ce să faci: trebuie să te gândești și la plata facturilor!

- Fac o paranteză în discuția noastră ca să-ți pun o întrebare "arzătoare": numele tău are vreo legătură cu cel al celebrului cân­tăreț in­terbelic, Cristian Vasile, care îi încânta pe ro­mâni cu melodii ca "Zaraza", "Iubesc femeia", "Aprinde o țiga­ră" sau "Pe bol­tă, când apare lu­na"? Există vreo legătură de fa­mi­lie?

- Nu, din pă­cate, este doar o simplă coin­ci­den­ță. Spun "din pă­cate", fiindcă îmi place mult mu­zi­ca lui Cristian Va­sile. Povestea lui e, și ea, foarte ro­mantică, iar epoca în care a trăit o văd în­cântătoare, cu un parfum aparte. Poate că ar tre­bui să scor­mo­nesc mai adânc în istoricul familiei. Cine știe ce aș descoperi totuși! (râde) Până una-alta, noto­rietatea lui a funcționat totuși ca un sti­mulent - copilăresc, desigur, dar stimulent. Cu ani în urmă, când căutai pe Google numele Cris­tian Va­sile, tot ceea ce apărea era legat de cân­tăreț, așa că mi-am spus că ar trebui să mă stră­duiesc să dobândesc și eu un dram de relevanță pe lumea asta.

Aventură cu Sonia

- Cristian, cum arată viața ta de dincolo de fotografii? Mai este loc pentru ea?

- Mi-am pus și eu întrebarea asta la un mo­ment dat! Vezi, când fotografia devine profesie, tinde să piardă din plăcere. Cred că, pentru orice fotograf profesionist, asta e ma­rea provocare: să-și păstreze pasiunea, acea do­ză neapărat necesară de plăcere și de crea­tivitate, care te ferește de pla­fonare, de mun­ca "pe bandă rulantă", ca la fa­bri­că. Am prie­teni care lucrează așa, "pe bandă", dar atunci mie nu mi se pare că fotografia mai înseamnă artă, rămân doar niște "rețete" pe care ei le execută foarte bine și care prind la public. Eu, în schimb, simt nevoia permanent să gă­sesc noi și noi provocări creative, nu vreau să-mi permit să stagnez într-o "for­mu­lă" lucrativă. Cum spuneam și mai devreme, e nevoie și de proiecte care să-ți aducă rapid bani, cu care să-ți plătești facturile, dar nu mi se pare sănătos să te rezumi doar la astfel de comenzi. În ceea ce privește timpul liber, în ultimii ani, am renunțat să mai iau aparatul foto cu mine. Simt nevoia să stau liniștit și să "fotografiez" doar cu ochii, să mă bucur, pur și simplu, de imaginile pe care le văd și pe ca­re le transform în niște fotograme in­time, în niște comori păstrate cu grijă și cu emoție în min­te și-n suflet. Chiar mai mult decât fotografia, îmi pla­ce să fiu călător, să fiu în natură: de la munte, cât mai sus, până în peșteri, în delte ori în deșer­turi. Luna asta, de pildă, am să plec în Sri Lanka: am un workshop acolo dar, în restul timpului, o să ex­plorez acel colț de lu­me. Apreciez călă­toriile în locuri îndepărtate și ca­re-mi ofe­ră perspective cât mai va­riate asupra na­tu­rii. Iar în multe dintre aceste aven­turi o iau cu mine și pe Sonia, fetița mea, fireș­te, atunci când es­ca­pa­dele nu ar expune-o la riscuri. E un copil foarte cu­rios, foar­te curajos și foarte te­nace. Cred mult în edu­cația prin puterea exemplului și încerc să-i ofer va­riante. Atunci când văd că-i place ceva, per­se­ve­rez în acea direcție. Altfel, nu o oblig la nimic. Am mers îm­preună și am explorat peșteri, am fost în tabere de aler­gare în căldură, am făcut că­țărări, suntem pasio­nați de bird­watching (n. red. ob­ser­va­rea pă­să­rilor sălba­ti­ce)... Delta Văcărești e una dintre desti­na­țiile noastre pre­fe­rate din Bucu­rești. Ne lu­­ăm binoclurile și stăm ore bune urmărind pă­să­rile de acolo. So­­nia de­ja cu­noaște toa­te spe­­ciile de păsări ca­re se regă­sesc în a­cest areal și e foarte fericită când, de e­xem­plu, mă anunță că "Uite, un țiclean! Uite o gheonoaie!". În­cepem să alcă­tuim o echipă!

Lecția despre lumină

- Mă adresez, acum, maestrului fotograf ca­re ești. Ce te impre­sio­nea­ză cel mai mult în lu­cră­rile tale și în gene­ral?

- Lumina! Lumina e misterioasă, e magică, e plină de nuanțe, de sen­si­bilități și de taine, ea e personajul principal în ori­ce poveste, fie că povestea e "văzută" cu un apa­rat - în fond, tradus mot-à-mot, termenul "fo­to­grafie" înseamnă "scri­ere cu lumină" -, cu ochii ori cu sufletul. Re­cu­nosc că și mie mi-a luat mulți ani să înțeleg asta, să "văd" lumina și nu obiec­tele, oamenii sau pei­sajele. Acum însă, am ajuns să percep în orice "cadru", mai degrabă lu­mina decât personajele, ani­mate ori nu. Lumina este cea care îți con­cen­trea­ză privirea asupra unor detalii și îți ascunde altele, iar ceea ce lu­mina îți tăi­nu­ieș­te îți stârnește ima­ginația. Jocul aces­ta de-a vi­zi­bilul și invi­zi­bilul, dia­lo­gul dintre lu­mini și umbre e in­fi­nit, emoționant și ab­solut fascinant. În ultima jumă­tate de an, experimentez mult în ceea ce privește lu­crul cu lumina. In­clusiv când mă plimb prin oraș cu Sonia, când găsesc o lu­mină care mă in­cită vizual și emo­țional, o rog pe fetița mea să stea în diverse locuri din acel cadru sau în diverse poziții, ca să-mi dau seama cum pică lumina, care sunt efectele pe care le imprimă. Din punct de vedere strict profesional, provocarea mea, în pre­zent, este să mă reinventez în acest sens: mi-am luat un spațiu de studio și toată apa­ratura de care am nevoie, nu ca să devin al 'n-șpe­lea fotograf de studio, ci ca să studiez lu­mina arti­ficială, ce și cum pot să fac cu ea, astfel în­cât să nu mai depind de lu­mina naturală. E­chi­pa­mentele mele sunt portabile, deci nu le voi folosi în interior, ci tot în ex­terior, doar că ele îmi vor înlesni munca. Ceea ce îmi doresc este să creez imagini care, în lipsa unei lumini naturale "po­tri­vi­te", să-și trans­mită mesajul cu aju­torul acelor lu­mini arti­ficiale, ca­re să pară însă cât se poate de natu­rale. Uite că, în­­tr-un anume re­gis­­tru, până și lu­mina se învață!

- Ce anunță vii­torul? Ai vreo temă de lucru, de an­ver­gura "Bucu­reștiu­lui Opti­mist"?

- Mă atrage în continuare ideea de a dezvolta celălalt proiect pe care l-am demarat deja de ceva timp, "Bucureștiul Sălbatic", pentru care am fotografiat foarte multe păsări care vie­țuiesc în acest areal. Mi-ar plăcea ca, la un mo­ment dat, și el să se concretizeze într-un album, de data aceasta conceput însă pentru copii. Să fie un soi de carte cu ajutorul căreia copiii să învețe să iubească păsările din mediul urban. Cred că a ne face pruncii să înțeleagă natura și s-o și iubească e un câștig fantastic! În afară de asta, am mai mul­te idei, dar niciuna suficient de clară. Sunt convins că, în timp, o să o simt pe aceea care e mai impor­tantă, mai relevantă. Prefer să-mi las libertatea de a explora mai multe opțiuni și de a selecta, din nou, cu sufletul, nu cu rațiunea.

Foto: CURTEA VECHE PUBLISHING - CRISTIAN VASILE