Pr. Petru Acatrinei (Valea Viilor, județul Sibiu): "Copiii predică, prin viața lor curată, mai bine ca orice preot"

Preoții satelor românești

Când a rămas însărcinată cu cel de-al șase­lea copil, medicul ginecolog a certat-o rău de tot. Știa că are niște probleme de sănătate și i-a spus, în cuvinte grele, că, ducând sarcina până la capăt, ar putea să-și piardă viața. Era o femeie simplă, de profesie MAMĂ a cinci copii. Pentru o secundă, și-a coborât privirea, rușinată de ce-i auzeau urechile. Apoi, l-a privit în ochi și i-a spus: "Dacă Dumnezeu va vrea să mor, așa să fie! Dar avort nu fac pentru nimic în lume!". Medicul a amenințat-o că va cere acordul soțului ei și-i va face avort, ca să-i salveze viața. A tăcut, apoi a plecat spre casă, unde i-a povestit totul, omului ei. Liniștită, calmă, ho­tă­râtă. La sfârșit i-a spus doar atât: "Dacă tu vei fi de acord cu asta, am să merg direct la Elena Ceaușescu. Am s-o aștept în fața bi­roului cât va fi nevoie, până va veni, și am să-i spun ce mi-ați făcut. Și-apoi, dacă de mânia lui Dum­nezeu nu vi-i a vă teme, legilor țării va trebui să vă supuneți!". S-au speriat, și medicul, și soțul ei, și au lăsat-o-n pace. A născut un prunc și, la o vreme, încă o pruncă. I-a crescut frumos și drept pe toți șapte, cinci băieți și două fete, și e încă în viață, bu­curoasă de pruncii ei. Trei dintre băieți sunt preoți. Cel căruia medicul ar fi vrut să-i inter­zică nașterea e unul dintre ei: preotul Petru Acatri­nei, din satul Valea Viilor, județul Sibiu.

O chemare dinainte de naștere

De loc, e din Vatra Dornei. A ales să urmeze Teo­logia la Sibiu, cu gândul că se va întoarce, ca preot, acasă, dar Dumnezeu i-a rânduit altfel. S-a căsătorit și a ajuns să predea religia la o școală din Mediaș. De aici, până la a fi preot paroh în Valea Viilor, n-a mai fost decât un pas.
"Tata era dulgher foarte priceput, cânta în fie­care duminică la strană și ne ducea cu el de fiecare dată la biserică. Îi dădeam slavă lui Dumnezeu, fără s-o vedem ca pe-o obligație, pur și simplu așa simțeam. Nu mi-am dorit niciodată să devin alt­ceva decât preot. M-a mai încercat, așa, trecător, gândul călugăriei, înainte să știu cu adevărat ce înseamnă, dar, din fericire, am înțeles la vreme că e o vocație aparte, pe care nu oricine o poate îm­brățișa, și am renunțat", își amintește părintele Aca­­­trinei. "Preo­ția e o chemare dinainte de naș­tere. Dumnezeu nu te obligă să faci nimic! Te chea­mă, îți dă o vocație, pe care, dacă vrei să o urmezi, te împlinești sufle­tește, dacă nu, vei simți mereu că ai ratat ceva în viață, nu în modul cel mai tragic, dar simți că ar fi trebuit să faci altceva, și acesta e un gând ce te va roade mereu. Eu mă simt împlinit, pentru că asta mi-am dorit să fac și asta fac".
"Ce e cel mai greu în meseria de preot?", întreb. "Lucrul cu oamenii", îmi răspunde, fără ezitare, părintele Acatrinei. "O boală trupească e mai ușor sesizabilă, omul aleargă la medic, care-i dă tra­ta­ment. Dar la boala spiritului nu e la fel, căci dure­rea e de altă natură, nu fizică. Oricum, doar Dum­nezeu e cel care vindecă. Preotul are menirea să întâmpine, să atragă atenția, să cheme, să pre­vină acest gen de îmbolnăvire - cumva te rogi tu de bolnav să se vindece. Niciodată nu au fost tentațiile așa de mari, așa de multe ca azi. Oamenii plea­că, vin, nu mai au așezare într-un rost, într-un loc, pare că vor mereu altceva; chiar dacă, teoretic, sunt de acord cu tine, practic, tentația e mai mare și cedează ușor. Iar preo­tul e pus între Dumnezeu și ei.
Mulți spun că nu e mare lucru să fii preot. Dar poverile preotului sunt mai mult spi­rituale, de conștiință - te gân­dești că duci omul la groapă, dar te și întrebi, de fiecare dată, dacă a fost pregătit pen­tru plecarea asta, dacă a fost împăcat cu sine, cu semenii, îți pui problema că, poate, ai fi putut să faci tu, ca preot, mai mult pentru el. Te gândești că pleacă cu ultima ta dezlegare, cu ultima rugă­ciune, ultima mărturisire făcu­tă ție. E înfri­co­șător și cutre­murător să știi că soarta lui veșnică are legătură și cu tine, toate astea te respon­sabili­zea­ză și, de multe ori, te gân­dești cum să faci pentru oa­meni mai mult, mai bine ceea ce ai de făcut. Aici îți vezi ne­pu­tința, se vede că suntem oameni și nu sfinți; tindem spre sfințenie, dar nu suntem sfinți. Asta te ajută, te smerește, îți afli limitele și, chiar dacă reu­șești să faci unele lucruri bune, te ajută să te adân­cești în sme­renie, să spui: «Doam­ne, am făcut totul prin mila Ta!»".

Rugăciune la ceas de noapte

- Vorbind cu câțiva oameni din sat mi-au spus, bucuroși, că țineți rânduiala grea a miezonop­ticilor. Pare mai pu­țin obișnuit pentru o bise­rică de țară...

- În urmă cu cinci-șase ani, la un botez, un coleg povestea că el face, din când în când, slujba de noapte - mie­zo­noptica. Era Postul Mare. Eu, care în liceu am fost ani de zile cântăreț la Mânăstirea Rarău din Bucovina, știam miezonoptica, eram obișnuit, dar nu m-am gândit să o fac aici, la Valea Viilor. Au­zindu-l povestind, m-am gândit să încerc și eu. Am început să fac miercurea și vinerea, în post, între 23.45-00.30, dar fără exorcizări, fără molifte, fără dezlegări suplimentare, fără pretenții. Făceam sluj­ba în bisericuța mică, folosită pe vre­muri de greco-catolici, dar pe care n-a mai reven­dicat-o nimeni. M-am gândit și să nu li se pară ciu­dat oamenilor...

- Nu s-au plâns oamenii că le e greu să vină la miezonoptică?

- Nu. Credința aduce bucurie și despovărare. De multe ori, ni se pare o povară să postim, să ne ru­găm. Dar dacă nu am face nici un gest de rugă­ciune, de post, de prezență la biserică, ne-am înde­părta de Dumnezeu. Când îl iubim pe Dumnezeu și înțele­gem ce importante sunt toate astea, nu ni se mai par grele. Am vrut să renunț la miezonoptică după o vreme, că nu veneau foarte mulți săteni. Dar cei ce veneau, m-au rugat să nu renunț; simțeau că lauda aceasta a lui Dumnezeu la ceas de noapte le aduce pace sufletească și bucurie, că rugăciunile acelea la lumina candelelor le dau o putere deo­sebită și liniș­te. Iar bucuria noastră, a mea, ca preot, și a celor ce vin la aceste slujbe, e că, deși ceilalți săteni se odih­nesc, motivând că merg a doua zi la serviciu, preo­tul se roagă totuși și pentru ei. Cu nevrednicie, cum are el puterea, dar se străduiește să se roage. Cred că e motiv de confort sufletesc să știi că, la miezul nopții, preotul se roagă pentru tine, îți veghează somnul, îți binecuvântează odihna.

Binecuvântare cu opt copii

- Aici, în Ardeal, preoții sunt considerați și în ziua de azi drept "luminători" ai poporului. Cât de important este, într-o comunitate sătească mică, exemplul personal al preotului, viața sa de dincolo de ușile bisericii?

- În viața de zi cu zi a unui preot, foarte mult contează familia, mult mai mult decât mi-am ima­ginat înainte de a fi căsătorit. În ceea ce privește exemplul personal al familiei mele, doar Dumnezeu poate contabiliza asta, dar nădăjduim că e un exem­plu bun. Nu știm asta - și e bine că nu știm, că Dumnezeu ne ține în taină -, căci e ușor să cazi în laudă, în trufie. Soția mea a studiat tot Teologia, a făcut Teologie-Litere, a fost profesoară, dar de aproape 14 ani e mamă. Contează! Inclusiv Părin­tele Mitropolit a subliniat asta, când a venit și a sfin­țit biserica: valoarea mamei, care face de mult mai multe ori jertfă decât noi. Soția mea are patru naș­teri normale și patru cu cezariană. Opt copii! Jertfa ei e mult mai mare, și curajul, și lupta, și dăruirea. Tu, ca femeie, nu ai doar o jertfă teoretică, ci îți pui viața înaintea lui Dumnezeu, când dai viață. Dum­nezeu a rânduit să-mi fie soție și-I mulțumesc și poate nu voi avea o veșnicie timp și putere să-i mul­țumesc cât ar trebui, pentru că jertfa, străduința, implicarea soției de a da viață copiilor și a-i crește ajută foarte mult la mântuire. Îl lăudăm pe Dumne­zeu, iar cine are ochi de văzut ar trebui să vadă; copiii sunt liturghia de după liturghie, practica de după teorie, creștinismul practic. Un copil nu e o gură în plus la masă, ci un mare dar de la Dumne­zeu. Nu e tristețe, nu e jale, ci e dar, binecuvântare, șansă. Nu se știe care dintre ei va fi mai rugător înainte lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră. Pen­tru că, pe lângă copiii noștri, vin alții, și la bise­rică, și la cateheze, și peste tot. E câștig dublu: le vorbim copiilor noștri și se formează copiii satului, și invers.

- Câți dintre cei opt copii ai dvs. erau născuți când ați venit în Valea Viilor?

- Trei copii: Petru, Sebastian și Laurențiu, iar cinci copii sunt născuți de când am venit în sat: Teodor, Emilian, Maria, Ciprian și Ioan. Soția și copiii au foarte mare misiune nu prin cuvânt, ci prin viața de zi cu zi, prin exemplul personal. Noi, ca preoți, sun­tem "obligați" să cuvântăm, să vorbim mult, pentru că așa e bine, dar copiii nu vorbesc foarte mult, ei trăiesc pur și sim­plu. Prin modul lor frumos de a se ma­nifesta, de a trăi în cercul de prieteni, de a se juca, prin modul lor firesc de a trăi, ei îl fac auzit pe Dumnezeu. Sunt cazuri în care preoții nu locuiesc în satul în care își au parohia, copiii lor merg la școală în altă parte. Sunt oarecum stră­ini, sunt musafiri pentru cei din sat: ești preotul lor, dar nu ești de-al lor și, chiar dacă ești foarte bun ca preot, nu ai cum să creezi legătura aceea de familie cu enoriașii tăi. Noi am avut șansa de a locui în sat, copiii fac școala aici, iar asta e o mare binecuvântare.
Copiii mei fac treabă de misionari prin felul lor de a fi, fără a-i fi pregătit pentru asta. Trăind în me­diul acesta, venind la biserică, cântând la strană, având dragoste față de Dumnezeu, ei fac apoi mi­siune jucând fotbal, alergând pe stradă, mergând cu bicicleta, interacționând cu alți copii. Ei sunt mici emisari ai luminii, ai binecuvântării, nu prin cu­vinte, ci prin modul lor de a se raporta la ceilalți, de a ierta. Ei sunt predicatori mai sinceri decât mine, sunt mai buni, prin puritatea lor, prin curăția lor, prin frumusețea lor trupească și spirituală. Copiii predică, prin viața lor curată, mai bine ca orice preot.

- Doamna preoteasă se gândește să profeseze din nou, la un moment dat, sau rămâne mamă cu normă întreagă?

- Nu, nu vrea să mai profeseze. A re­nunțat de la început la profesie, în favoarea familiei. Ne-am lăsat în voia lui Dumne­zeu, fără regret. Soția mea spune că, pe orice drum apuci, dacă te implici cu toată ființa, nu mai e cale de întoarcere. Iar ea și-a asumat responsabil, în fața lui Dum­nezeu, ca jertfă și binecuvântare, nașterea fiecărui prunc, nu a fost tristă, depresivă. A ales calea asta și merge înaintea lui Dumnezeu nu cu titluri profesionale, ci cu poverile trupești ale atâtor nașteri de prunci, dar și astea au un preț în fața lui Dumnezeu, deoarece cea mai frumoasă și mai binecuvântată misiune pă­mân­tească a unei femei este cea de mamă.

"Nu le vorbim copiilor de iad!"

- Cum reușiți să-i atrageți pe copiii din sat și pe tineri la slujbe?

- Dacă tinerii și copiii au o reținere în a veni la biserică, trebuie să mergem noi spre ei, iar prin­cipiul acesta ne-a călăuzit de zece ani. Facem cate­heză în fiecare vineri, discutăm, pe imagini și un text scurt, despre virtuți creștine, organizăm cel pu­țin două excursii pe an. În aceste excursii sunt mereu câte 38-40 de copii, dar la biserică abia dacă se adună 20. De trei ani, organizăm un fel de școală de vară, o tabără sub genericul "Bucuria credinței". Vin copii din câteva parohii apropiate și, timp de trei zile, avem discuții, problematizăm, avem ate­liere de icoane, de pictură, sculptură, la nivelul lor, jocuri, foc de tabără. Sunt cu vârste de la 5-6 ani, până la 30 de ani, și lucrăm cu ei pe grupe de vâr­stă. Eu îl înlocuiesc pe profesorul de religie câte o oră pe trimestru. Le spun: "Dacă nu reușiți să veniți la biserică, venim noi la voi, ca să vă arătăm frumusețea, bucuria din biserică, bogăția spiri­tuală, să vă arătăm că aveți de câștigat nu numai vremelnic, ci veșnic!". Îi chemăm să vină să vadă ei frumusețea rugăciunii, a comuniunii, a raiului pe care îl pregustăm. Cine e aproape de Dumnezeu în viața aceasta îl va avea și dincolo; cine e departe și preferă să fie departe, așa va fi și dincolo. Noi nu vrem asta, vrem să le arătăm frumusețea cre­dinței și să-L facem prezent pe Dumnezeu în viața lor. Pentru că iubirea lui Dumnezeu e necondi­ționată; dacă tu vrei s-o ac­cepți, bine, dacă nu, El tot te iubește. Nu sunt decât două căi: una a lumi­nii, a vieții veșnice, a raiului, și una a întunericului, a pierzaniei veșnice. Nu e cale de mijloc! Nu prea vorbim despre iad, că nu e cazul, vorbim despre rai, pentru că spre asta tin­dem.

- Ce părere aveți despre influența, în viața copiilor, a tentațiilor tehnologiei actuale, tele­foane, computere, TV...?

- Copiii noștri au acces la toate acestea, dar limitat. Nu le-am interzis categoric, pentru că asta nu e o soluție, dar am încercat să-i angrenăm în alte activități, să le umplem timpul, fără să-și dea sea­ma. O interdicție categorică, dură, poate fi neîn­țeleaptă și cu urmări în viitor. Noi le explicăm că viața trebuie trăită real, nu în mediul virtual. Avem discuții, le explicăm, îi ajutăm să înțeleagă, obser­vă și ei, la alți colegi, care e diferența, ce pierdere de timp sunt dependențele acestea mo­derne. Timpul e foarte prețios în fața lui Dumnezeu. Aici e marea luptă, pentru timp. Ca să spui o rugăciune, ți se pare că nu ai timp, dar să stai târziu, în noapte, pe internet, nu e pierdere de timp. Sau e ciudat să meargă preotul noaptea să facă rugăciuni în biserică, dar nu e ciudat să stai într-o viață virtuală sau la televizor nopți la rând. Tehnologia nu e rea, ci exagerarea și excesul în a o folosi; noi le propunem o alternativă copiilor, viața reală, să ne jucăm în aer liber, să facem prietenii reale, nu virtuale, să trăim bucu­ria vie. Avem nădejde că manifestările pe care le organizăm pentru copiii și tinerii din parohie își vor arăta roadele. Nu le așteptăm curând, nu avem naivitatea să credem că se arată peste noapte, dar avem nădejdea că Dumnezeu le va face să ro­dească în timp. Nu se știe când, copilul de acum își va aminti că Dumnezeu îl iubește, că l-a chemat și i-a ocrotit copilăria, tinerețea, că l-a înconjurat cu iubire. Dumnezeu îi așteaptă, noi doar ne străduim să le arătăm iubirea și iertarea lui Dumnezeu.

- Vreunul dintre copiii dvs. dă semne că ar vrea să îmbrățișeze aceeași cale, a preoției?

- Petru are aproape 14 ani și și-a manifestat deja această dorință, ceilalți sunt prea mici. I-am spus că nici nu îl încurajez, dar nici nu îl opresc, nu mă opun chemării lui. E un copil cuminte, in­trovertit, delicat, sensibil, ceilalți sunt mai vivace, mai activi. Petru zice că vrea să meargă pe calea asta. Dacă Dumnezeu îl cheamă, îl las pe Dumne­zeu să-și facă lucrarea. Dacă își va schimba opinia în viitor, îl vom sprijini. Le spunem mereu că, orice vor face, să fie cu frică și cu rușine de Dum­nezeu, să fie oameni cinstiți, corecți, oameni de cuvânt, de încredere și de omenie, fii ai lui Dumne­zeu.
Am convingerea că Dumnezeu are un plan pentru fiecare, nu aruncă oamenii la întâm­plare, înainte de a te naște. Tu trebuie doar să te lași în mâna Lui și să participi la propria ta viață, că Dumnezeu nu face nimic fără voia omului. Mân­tuirea în sine e o sinergie, o lucrare a lui Dum­nezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu. Dum­nezeu nu te forțează, dar nici fără tine nu poate. Dacă îi ceri lui Dumnezeu: "Doamne, oricare e planul tău cu mine, te rog descoperă-mi-l și aju­tă-mă să-l împli­nesc!", atunci știi că ți-ai împlinit viața.