Știu, sute de mii de turiști români au fost la Balcic înaintea mea. Umblu pe străzi arhicunoscute. Privesc peisaje pictate de maeștri și anonimi, deopotrivă, și fotografiate la început de artiști, acum de toată lumea. Vizitez locuri descrise de călători și memorialiști, de reporteri sau de orice turist cu un dram de înclinație spre scris. În nenumărați ochi și nenumărate inimi s-a răsfrânt locul acesta. În primele zile de la începutul lui august, iată-mă și pe mine, un vilegiaturist oarecare, în intimitatea Balcicului, respirându-i aerul și lumina, deopotrivă, așezând peste imaginile vechi din stampe, imaginile proaspete, culese cu lăcomie de simțuri.
Muncelul cu pelin sălbatic
Înaintând cu mașina pe șoseaua care străbate podișul bulgar, îngălbenit prematur de secetă, bănuiesc prezența mării, undeva spre răsărit. Mă simt ca un vânător în junglă: știu că tigrul e prin preajmă, dar încă nu-l zăresc. Marea e sălbăticiunea albastră, ascunsă sub un orizont îngroșat, uneori, de perdele forestiere din frasini superbi. Din loc în loc, grupuri de centrale eoliene își mișcă lent elicele, în bătaia unui vânt slab. Dintr-un sens giratoriu, de unde, mai departe, continuă drumul spre Varna și Burgas, virez la stânga. Șoseaua se înclină la început ușor, apoi coboară vertiginos, de parcă ar dispărea, dintr-odată, de sub roțile mașinii, care ar avea nevoie urgentă să se transforme în aeroplan. În sfârșit, iată marea, întinzându-se pe tot orizontul! E tot mai vie, tot mai aproape, cu apele ei din turcoaz. Cobor cu prudență drumul printre ziduri din piatră poroasă și case de epocă, cu etaj, acoperite cu olane. Balcicul e inundat de soarele verii. Locul cel mai iubit al reginei Maria, vegheat și azi de castelul înălțat pe țărmul abrupt al mării, a mutat mica așezare balcanică direct în legendă. O legendă care supraviețuiește și azi.
Am avut norocul să închiriem ieftin un apartament spațios, cu un balcon deschis către mare și către malul stâncos, peisajul care i-a atras pe mulți dintre pictorii noștri la Balcic. Priveliștea este, într-adevăr, unică. De sus, marea se vede până în adânc, iar râpele de calcar sclipesc în soarele care albește totul în jur. Sub ele, vegetația este copleșitoare: o junglă de arbori și arbuști spinoși, captivi într-o țesătură de curpeni impenetrabilă.
Ies, într-o dimineață, să caut o potecă, o fisură în această pătură groasă de funii și noduri vegetale, ca să-mi scurtez drumul spre plajă. Trec pe sub un dud cu fructele scuturate pe trotuar și în iarbă, de vântul nopții. Intru pe poarta unui stadion nou-nouț, încă în lucru. Întâlnesc o muncitoare, ducând în ambele mâini câte un pahar din plastic cu cafea. Arăt cu mâna spre dealul cu pini, întrebând prin gesturi dacă e de găsit o cărare, să merg pe jos. Înțelege, într-un sfârșit, și-mi răspunde "nema". Stadionul are tribune din piatră, ca un amfiteatru antic. Urc treaptă cu treaptă, până ajung sub o coastă înierbată, cu tufișuri din loc în loc. Mă agăț de orice tulpină, fie cât de firavă. Mă cațăr, atent să nu deranjez vreun șarpe ieșit la soare. Ajung pe culme și priveliștea mă năucește. Sub picioarele mele se cască o prăpastie, la baza ei hățișurile de nepătruns, apoi șirul de case și de hoteluri lipite de mal, iar mai departe, marea, vizibilă de la un promontoriu la altul. Am sub ochi tot Balcicul, toată splendoarea așezării. Abia acum înțeleg de ce au tânjit și au ajuns aici artiștii noștri, de ce au umblat și ei pe coclauri, cărând cu ei șevaletul, culorile și pensulele. E suficient să ajungi aici o singură dată, ca să rămâi pentru totdeauna sub vraja locului.
Pietre și viori
Mi s-a spus din țară: "Sunt mulți români la Balcic". Am descoperit că sunt la fel de mulți ruși. În cele două locuri unde ne-am scăldat noi, majoritari au fost rușii. Pluteau deasupra apei cuvinte ca "davai" și "harașo", pe care nu le mai auzisem din școala generală, de la lecțiile de limba rusă. Am regretat, la un moment dat, că nu am catadicsit atunci să învăț mai mult. Să fii avut în bagaj, acolo, 200 de cuvinte, aș fi încercat să intru în vorbă cu ei. Erau din toate generațiile: bunici, copii și nepoți. M-au impresionat femeile în vârstă. Se ridicau de pe plajă și străbăteau, înotând, peste o sută de metri în larg, unde rămâneau singure, bucurându-se de minunea vie a apei.
De departe, bătrânele rusoaice erau cele mai interesante exemplare din grupul lor. Într-o seară, când vuietului mării îi răspundeau greierii cu țârâitul lor, ne-a ajuns la urechi sunet de vioară. Două fete mișcau arcușul pe coarde, chiar pe aleea de lângă mare. În fața lor, la picioare, deschisă, sta cutia viorii. Primiseră ceva bani. Bancnote românești și monede bulgărești. Copiii mei, truditori ai pianului, au empatizat cu micile violoniste și le-au depus în cutie o bancnotă de 10 lei. Ne-au spus că sunt din Moscova. A doua zi, le-am reîntâlnit la plajă. Adolescentele s-au zbenguit în apă, apoi s-au întors la familia lor: tata, mama și încă trei frați, dintre care unul încă în cărucior. Tatăl cosea o sacoșă și vorbea întruna, în vreme ce mama îi îngâna băiețelului ei gama muzicală. Mulți copii mai mari se distrau aruncând cu pietre în apă sau în alte pietre. Aruncatul pietrelor părea să fie plăcerea lor favorită. Un rus bătrân a dat însă o altă întrebuințare pietrelor: a clădit un turn înalt de o jumătate de metru.
14 leva pentru pacea lăuntrică
Castelul reginei Maria și clădirile auxiliare au fost preluate de autoritățile bulgărești în 1948, după opt ani de la trecerea Cadrilaterului între granițele Bulgariei (7 septembrie 1940). În acest interval de timp, castelul s-a aflat în proprietatea regelui Carol al II lea, fiind îngrijit de un reprezentant al acestuia. În prezent, castelul și grădina botanică sunt administrate de un institut bulgar, numit "Dvoreca". Plătești 14 leva ( 35 de lei ) ca să le vizitezi pe amândouă. Pe pereți sunt expuse panouri cu informații în patru limbi: bulgară, engleză, română și rusă. Din balconul ultimului etaj, se deschide o priveliște minunată asupra mării. Regina obișnuia să privească albastrul mării cu încântare. Uneori, însă, cu îngrijorare, când fiica ei, Ileana, ieșea cu barca în larg. Se liniștea numai când o vedea întoarsă la țărm. Bulgarii au întreținut bine clădirea. Câteva încăperi sunt utilizate ca spațiu de expoziție, pentru pictori bulgari contemporani. Din castel, pornesc spre grădina botanică. Un plop uriaș, bătrân și rămuros, vegetează cu siguranță dinaintea Primul Război Mondial. Mulți trandafiri, floarea preferată a bulgarilor. Mă așez pe o bancă, într-un loc lăturalnic, sub frunzișul unui platan măreț. Prin apropiere susură un izvoraș. Inspir aerul plin de miresme vegetale și nu mă las dus de aici. Simt un soi de liniștire a sufletului și a minții. "Grădina asta", îmi spun, "are energii bune". De puține ori mi s-a întâmplat să recunosc asta, despre un loc.
Seara, târziu, stau la masa din balcon și sorb dintr-un vin alb, bulgăresc, având ca marcă "Valea Tracilor". Nu mai văd marea. Tălăzuiește ascunsă de bezne. Deasupra dealului cu pini s-a ridicat o jumătate de lună. Lumina ei lovește blând în peretele de stâncă situat în dreapta privirii mele. Atât a mai rămas din Balcic: un deal cu pini, o prăpastie și, prin apropiere, câteva case. Exact cât trebuie pentru ca locul să semene cu ceea ce-a fost altădată, regina să-și fluture din nou veșmintele albe pe ulițele pline de praf, tătăroaicele să-și ducă apa pe cap, în ulcioare, iar pictorii să-și instaleze din nou șevaletele, așteptând răsăritul soarelui.