Pr. MIHAI CIUHAT (Vălioara, județul Hunedoara) - "Diferența dintre un popă și un preot este capacitatea de jertfă"

Claudiu Tarziu
Preoții satelor românești

Pe părintele Mihai Ciuhat l-am cunoscut acum aproape zece ani, pe vremea când era preot la Luncani, o parohie grea și în­tinsă, din județul Hunedoara. Am vorbit atunci cu sfinția sa despre ce înseamnă să fii preot pentru o mână de oameni, împrăștiați pe câteva vârfuri de munte, la zeci de kilometri distanță unii de alții. Și ne-a impresionat prin hotă­râ­rea sa de a se jertfi pen­tru cei pe care îi păstorea. Ne-a de­cla­rat, plin de o convingere care ni s-a transmis și nouă: "Sunt gata să mor pentru credincioșii mei". L-am crezut, mai ales pentru că am văzut în ce sără­cie și cu ce efor­turi își făcea lucrarea. După câțiva ani, pă­rintele Mihai a fost mutat preot la Vălioara (co­muna Răchi­tova), într-un sat mai aproape de orașul Ha­țeg, unde ortodoc­șii sunt închegați într-o comu­nitate ceva mai numeroasă. A ră­mas acolo șapte ani, încer­când să îmbine trăirea du­hov­­nicească cu împărtășirea cultu­rală la cel mai înalt ni­vel. Și, taman când își găsise împlinirea ros­tu­lui preoțesc, părintele Mihai a fost insta­lat preot la Pui, o arun­cătură de băț mai încolo, pe drumul care leagă Hațe­gul de Petroșani, într-o parohie mai mare, dar aflată mai mult în vârtejul ispitelor. Viața lui de pere­grin cu crucea în mână ne-a în­dem­nat să-l cău­tăm pentru un nou interviu.

"Oamenii cred că îl pot păcăli pe diavol"

- Părinte, prin voia Domnului și a autori­tăților bisericești, ați cunoscut, ca preot, o bună parte din județul Hunedoara. Le-ați fost duhovnic și munte­nilor, și celor de la șes, și țăranilor, și unora dintre orășenii care au auzit de sfinția voas­tră și v-au căutat cu tot dinadinsul. Cunoașteți bine realitatea religioasă a zonei, "starea" cre­din­ței în Dumne­zeu. Să fie Dumnezeu mai prezent într-o parte, decât în alta, după locul în care trăiesc?

- Toți oamenii cred, dar nu toți știu funda­men­tele credinței noastre și nu toți trăiesc la fel credința. La Luncani, de exemplu, sat de munte, cu viață mai aspră, oamenii erau mai apropiați de Dumnezeu, chiar dacă nu reușeau să facă totul după rânduială. Ei suplineau, de pildă, absența de la biserică dintr-o duminică, printr-o mai mare râvnă în rugăciunea particulară. Probabil că și izolarea lor, singurătatea, liniștea din acele locuri sălbatice încă îi îndemna mai mult la a sta de vorbă cu Dumnezeu. Aici, la Vălioara, unde suntem la doar 18 kilometri de Ha­țeg, tulburările dinspre lumea largă ajung mai ușor, există mai multe culte religioase și lucrurile sunt mult mai amestecate. Așa se face că oamenii mai cred și în anumite învățături sau simboluri, care nu au legătură cu ortodoxia. Și, nu de mult, mi-a ajuns la urechi o vorbă spusă pe ton supărat de un credin­cios: "Preoții ăștia tineri vor să ne strice tradi­țiile". El se referea la apucăturile sau obiceiu­rile deprinse de săteni de o sută de ani încoace sau chiar mai mult. Căci au rămas în practica lor legată de în­mormântare, de exemplu, anumite obiceiuri necreș­tinești. Dacă mortului i-a plăcut țuica, îi strecoară în sicriu sau în mor­mânt o sti­cluță cu țuică. De ase­menea, îi pun răposatului în mână o ba­tistă cu bani, chi­purile, pentru a-și plăti "va­ma" pe lumea cea­laltă. Le-am explicat că sufletul nu mai are ne­voie de cele ma­teriale, după ce s-a eliberat din trup, dar degeaba. "Părinte, dar așa se face. Ne râde lumea dacă nu respectăm tradiția" - mi-au zis.
Alt obicei al locului este să presare semințe de mac în urma sicriului. I-am întrebat pentru ce fac asta și mi-au răs­puns că așa îi dau de lucru dia­volului, să nu­me­re semin­țele și să nu-l ajungă pe răposat, până tre­ce de poar­ta Raiului. Ei nu știu că diavolul e îm­bă­trânit în vi­clenie. Nu-l poți păcăli, îl ții la distanță doar prin trăirea cre­dinței, așa cum ne învață Bise­rica. La toate aces­tea, se adau­gă obiceiuri pre­luate de la rude, prieteni sau ve­cini, care țin de dife­rite alte culte creștine. Așa ajung ca ei să lucreze duminica sau să nu mai vină la Sfânta Liturghie. Le-am atras atenția asupra primej­diei în care se află su­fletele lor, din mo­ment ce nu mai res­pectă învăță­tura noastră de credință. Unii s-au supărat.

"Împărăția cerului nu se cucerește cu un pocnet de degete"

- La Vălioara, ca în toată zona Hațegului, dar și în alte părți ale Transilvaniei, e plin de case de rugăciune ale unor secte creștine. În ultimele de­ce­nii, aceste culte au atras foarte mulți oameni. Cum vă explicați succesul lor? Ce anume fac lide­rii lor spirituali, de reușesc să câștige oamenii?

- Oamenii cad în plasa lor, pentru că nu-și pun problema dife­renței de credință. Dumnezeu e ace­lași, doar căile de a ajunge la El diferă - în opinia lor. Or, realitatea este că noi, ortodocșii, credem în cu totul altceva decât protes­tanții și neoprotestanții. De foarte multe ori, am predicat pe această temă, pentru a-i face conștienți de ceea ce au fiind în Bi­serica Ortodoxă, nu pentru a-i critica pe ceilalți. Noi stăm pe o co­moară, o învăță­tură primită de la Mân­tuitorul În­suși, care este rețeta mântuirii, adică a re-îndumne­zeirii noastre ca oa­meni. Ce nevoie avem să mai căutăm în altă parte? Și cum să ne lipsim de ea? Numai că, vedeți, orto­do­xia nu este constrângă­toare. În ortodoxie știi ce ai de făcut, dacă vrei să te unești cu Hristos, dar nimeni și nimic nu te obligă să o faci. Alegi! Așa-zisele "pedepse" din Biserica noastră nu sunt decât mijloace de a-ți lucra virtuțile și de a-ți aminti să nu păcătuiești. Căci ce îți dă du­hovnicul drept canon, când îți spovedești păcatele? Să nu mai repeți păcatul, să te rogi, să postești și să faci fapte bune. Și dacă nu respecți acestea, nu te împărtășește. Dar nu spre pedeapsă, ci tot spre fo­losul tău: căci cumi­necarea cu nevrednicie este spre osândă. Cum să-L primești pe Hristos în tine, dacă nu te-ai curățit? Or, la sectari, disciplina este impusă cu severitate, iar abaterile sunt pedepsite rapid, până și cu excluderea din comunitatea lor de credință. Pe de altă parte, din câte știu, pastorii lor au un pro­gram întreg prin care țin aproape de oameni. Bat din ușă în ușă, stau de vorbă, se ocupă de ei. Preotul ortodox nu dă buzna peste credincios, merge acasă la creștin, fie la câte­va sărbători, fie când este che­mat de cel care are nevoie - pentru o sfințire, o spo­vedanie sau o îm­păr­tășanie a unui bolnav etc. -, sau îl așteaptă la biserică. Ortodoxia îți cere răbdare, pentru a urca scara duhovnicească și pentru a ți se răspunde la rugăciuni. La sectari, ți se promite că minunile ți se împlinesc acum. Toate acestea seduc. Însă, din Scrip­tură știm că împărăția Cerurilor se cucerește greu, nu cu un pocnet din degete.

"Cât timp omul nu e liniștit, nu-L găsește pe Dumnezeu"

- Spuneți că la mun­te, legătura cre­din­cioșilor cu Dumne­zeu este înlesnită de izo­lare și natură. Este un fapt confirmat în­trucâtva și de viața mo­nahală. De ce are ne­voie omul de singurătate și liniște pentru a-L găsi pe Dumnezeu?

- Omul de la oraș sau din apropierea orașului are, în general, un serviciu, la care merge după un pro­gram. Acasă îl așteaptă alte treburi. Pe drum, îl muncesc tot felul de griji, primește tot felul de in­for­mații, unele de folos, altele care doar îi ocupă mintea o vreme. Apoi, familia îl solicită pentru alte nevoi. Toate acestea te împrăștie. Nu mai ești atent la voința lui Dumnezeu în tine. Nu mai poți fi cu gândul la Dumnezeu, când te preocupă realitatea imediată. Pentru a trece de acest nivel, trebuie să iei distanță față de evenimente și să-ți dai timp. Să ai răgaz să asculți natura, să-ți liniștești inima, să te rogi cu adevărat. Lucrarea noastră este de liniștire. Cât timp omul nu e liniștit, nu-L găsește pe Dumne­zeu. În singurătate și mai ales dacă ești în natură, acolo unde e creația lui Dumnezeu și atât, fără inter­venția omului, simți energia divină. Dar nu e de ajuns să stăm acolo, ci trebuie să ne nevoim pentru a ne liniști. Omul de astăzi nu mai prea vrea să se nevoiască.

- Poate că acest termen este mai puțin înțeles de unii dintre cititori. Ce înseamnă "să te ne­voiești"?

- Să ai un program de antrenament spiritual, dacă vreți. Adică, rugăciune dimineața și seara, neapărat. Între ele, pe măsura timpului, să faci rugă­ciunile sfinților din ziua respectivă sau alte rugă­ciuni. Dar, și fără timp, poți rosti în gând "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!". Sau să te rogi cu puține cuvinte pentru cei pe care îi știi bolnavi ori în nevoie. Și să ai milă față de toată făptura, să faci milostenie, fapte bune, fără să te știe nimeni. Bineînțeles, să postești în zilele rânduite. Orice faci pentru Dumnezeu e o nevoință, căci rupi din timpul tău, dai din energia ta. În fapt, faci pentru tine, căci, ușor-ușor, capeți o liniște pe care aproape că o poți pipăi. Și în liniștea aceea, îl găsești pe Dumnezeu. Vei fi mai bun, mai cald, mai calm, căci Dumnezeu îți dă acea stare. Când ești agitat, nervos, stresat, nu ești cu Dumnezeu.

"Neliniștea lumii îi dezbină pe oameni, exact ce vrea diavolul"

- Preacucernice părinte, unde v-ați simțit mai îm­plinit ca preot?

- De împlinit, dea Domnul să ne îm­plinim în fiecare zi. Dar sunt trepte... Cel mai bine m-am sim­țit ca preot la Luncani, cel puțin acesta e sentimen­tul pe care îl am acum, pentru că a fost prima parohie în care am slujit și pentru că liniștea locului mi s-a transmis. Cert este că acolo m-am încărcat mult sufle­tește, de mi-a ajutat să rezist și aici. Fie­care preot caută împlinirea, dar nu personală, ci în comu­nitate, pentru că el poartă grija tuturor celor pe care îi păstorește. Un preot nu poate fi împlinit, oricât de râv­ni­tor ar fi pentru el însuși, dacă nu reușește să țină foarte aproape toată parohia și cu toții, ca într-o mare familie, să fie pe calea cre­din­ței. E o luptă mare. Cu atât mai dură cu cât secularismul mușcă tot mai mult din lumea aceasta.

- Neliniștea lumii e mai mare ca ni­ciodată: terorism, războaie, crize econo­mice, lupte politice. Se simt toate astea în satele pe care le păstoriți?

- Sigur că se simt, în ziua de azi, știrile ajung peste tot, cu rapi­ditate. Le consumă oamenilor vremea și îi dezbină. Exact ce vrea diavolul. Să n-ai timp de Dum­nezeu și să-ți urăști aproa­pele. Află de la televizor, de pe internet, ori de prin drumurile pe care le fac la oraș, tot ce se întâmplă, și-apoi discută între ei, se așază în tabere și ajung chiar să se dușmănească pentru o vorbă sau pentru o părere. Cum să mai vină ei cu inima des­chisă la Sfânta Liturghie? Nu se iartă, nu-și vor­besc... Am cazuri concrete. Antidotul este să nu mai punem preț pe cele ale lu­mii, care, ine­vitabil, sunt stri­că­­cioase și tre­că­toare. Chiar dacă ne-a supă­rat cine­va, să ne cerem iertare noi de la el, să aco­perim totul cu dragoste și facere de bine și să nu ne lăsăm ispitiți de a încerca să "rezol­văm" ce nu e în dreptul nostru. Dacă am crede cu adevă­rat, am ști că to­tul e îngăduit de Dum­ne­zeu cu un scop.

"Ce spui să și faci"

- Părinte, trebuie să spun că de când vă cu­nosc, am văzut cu bucurie că sun­teți un preot care nu se mulțumește cu ce face duminica, în biserică. Sunteți cu timp și fără timp între cre­dincioși. Fie pentru o vecernie, fie pentru un acatist al sfân­tului prăznuit în ziua respectivă, fie pentru slujba de noapte, fie pentru vreo spovedanie. În plus, ați organizat o serie de convorbiri duhovni­cești, la care ați adus vorbitori prestigioși din toată țara, în acest colț al Țării Hațegului. Oare enoriașii sfinției voastre au apre­ciat la justa valoare această stră­danie? Îi simțiți solidari în ceea ce faceți? Și dacă nu, de unde vă trageți puterea de a mer­ge mai departe?

- Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria, pe care eu îl am drept model de preoție, spunea: "Ce spui să și faci!", atât ca simplu creștin, și cu atât mai mult ca preot. Spui că ești creștin, fă cele crești­nești! Rugăciune, post, mi­lostenie... De acolo îți vine forța de a merge mai departe. În plus, dacă ai conștiința misiunii tale, n-ai cum să te lași dezamă­git de oameni. Dar peste toa­te, preotul primește pu­tere din întâlnirea cu Dum­nezeu. Fiecare rugăciune e un dialog cu Dumnezeu, chiar dacă noi, din ne­vrednicie, nu-l auzim mereu pe El, ci ne auzim nu­mai pe noi. Fiecare sluj­bă este o întâlnire cu Dum­­ne­zeu. Nu metafo­ri­că, reală! Când te lipsești de ele, slăbești sufletește și ești în bătaia vântului acestei lumi.

"Degeaba vii la biserică dacă nu te întâlnești cu Dumnezeu"

- Părinte, există oare o știință a preoției, din­colo de învățătura de­prinsă în școală? Există ceva care ți­ne nu atâta de ra­țiune, cât de o trăire sufle­tească aparte, care să te ajute să-ți împli­nești mi­siunea?

- Știți cum se spune în po­por: unu-i preot, altu-i popă. Sigur, toți știu dogma și tipicul, știu că au har și că, prin mâna lor, Dum­nezeu poate face minuni. Dife­rența însă constă în nivelul de trăire. Nu există o știință a preoției, din acest punct de vedere, ci numai o capacitate de jertfă. Cu cât jertfești mai mult, cu cât te ne­voiești mai tare, cu atât Dumne­zeu îți limpezește inima și cuge­tul, iar tu răspândești liniște și bunătate. Un preot bun se simte. De aceea se face coadă la ușa unui duhovnic, iar pe altul nu-l cau­tă nimeni. Oricât de convin­gător i-ai spune adevărul unui credincios, dacă nu-l trăiești, nu te va crede și nu te va urma. Însă dacă va vedea că ade­vărul lucrea­ză în tine, atunci va dori și el să meargă pe această cale.

- Cum se simte această trăi­re? Există în sine, sau e legată de reacția celor din jur, de pute­rea lor de a participa?

- Semnul unei trăiri autentice este atunci când simți prezența lui Dumnezeu nu în min­tea ta, ci în inima ta. Pare ceva abstract, dar nu este. De exem­plu, când te pregătești pen­tru o slujbă, nu te duci ca la un serviciu oare­care, ci ai o pregătire care te des­chide pentru a fi locuit de Hristos. Ajunezi, faci anumite rugăciuni, te îmbraci, cu gândul la marea întâlnire, intri în biserică plin de smerenie și te în­chini la icoane și la sfintele moaș­te. Ast­fel, capeți un ritm al inimii care corespunde împărăției lui Dumnezeu. Așa încât, la înce­pe­rea Sfintei Liturghii, când rostești: "Binecuvân­tată este Împă­răția Tată­lui și a Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor", trebuie să fii deja acolo. Este vor­ba despre trezvie, care însă trebuie să fie neîntrerup­tă. Dacă nu o ai, atunci spui cuvin­tele, dar rămâi tot în împărăția lumii acesteia și nu simți nimic deose­bit. Să luăm aminte: trezvia nu este numai pentru preot, ci pentru tot creștinul. Căci dacă vii la bise­rică și nu te întâlnești cu Dum­nezeu, degeaba vii.

- Preotul este ca un soldat. Merge unde îl tri­mite ierarhul lui. Sunt preoți care au aceeași pa­rohie o viață întreagă, dar foarte mulți trec prin mai multe locuri până să se așeze undeva, de tot. Nu e greu s-o iei mereu de la capăt?

- E greu, pentru că trebuie să treacă un timp și să faci eforturi pentru a te adapta la un nou context, să cunoști oamenii și să ți-i apropii. Dar este și fru­mos, pentru că e o provocare pentru un "pescar de oameni". În mod normal, e bine să rămâi la pri­ma parohie care ți se dă și să-ți înmulțești acolo talan­tul. Însă, se întâmplă și ca, fixându-te într-un loc, să nu reușești să depășești un anume prag, să nu izbu­tești să faci totul așa cum ți-ai fi dorit și apoi să băltești duhovnicește, dim­preună cu enoriașii. Or, o împrospătare ca aceasta, cu schimbarea locu­lui, s-ar putea să fie benefică și pentru tine, ca preot, și pentru creștinii pe care i-ai păstorit până atunci. Așa încât mare e înțelepciunea ierarhului, când face ast­fel de schimbări. Oricum, toate sunt de la Dum­ne­zeu și cu mare nădejde tre­buie să le primim.