Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Orhan Pamuk, "Femeia cu Părul Roșu", traducere și note de Luminița Mun­teanu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 272 p.

În 2006, când i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură, Orhan Pamuk avea 54 de ani și șapte cărți publicate. Doar cu un an înainte stâr­nise furia guvernului de la Ankara, fiindcă vor­bise într-un ziar elvețian de genocidul ar­me­nilor din 1915, subiect tabu în Turcia. (Tot el fusese și primul intelectual musulman care-i luase apă­rarea lui Salman Rushdie, condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în 1989, pentru "Ver­se­tele satanice".) Doar protestele lumii literare internaționale au determinat justiția turcă să-i retragă lui Pamuk inculparea de "insultă a na­țiunii", care i-ar fi adus ani grei de închisoare. Pro­babil că și asta a contat în voturile juriului Nobel, care i-au adus popularitate mondială și l-au pus la adăpost de represalii, astfel încât și azi are curajul să-și exprime public dezacordul cu regimul islamo-con­ser­va­tor, dictatorial al lui Er­dogan. Celebritatea da­­torată traducerii cărților lui în multe țări a de­monstrat și că e un foarte bun scriitor, aflat în pu­te­rea vârstei creatoare: din 2006 încoace a mai pu­blicat opt volume. Toa­tă opera lui o avem, foarte bine tradusă de Lu­minița Munteanu, în seria de autor de la Poli­rom și cine i-a citit romanele a putut observa că există în ele teme recurente, pe fundalul istoriei otomane și al Turciei moderne, iar una dintre ele este relația tată-fiu într-o societate patriarhală. Pentru Pamuk, obsesia legăturilor paternale și filiale are o rădăcină autobiografică: propriul ta­tă, un burghez stambuliot francofil, cu veleități li­terare, și-a abandonat soția și cei doi copii, fi­ind­că viața familială în comunitatea strict reglată din Turcia îl plictisea și a dispărut fără urmă la Paris. Suferind de absența tatălui, de lipsa de în­credere și modele la vârsta dificilă a adoles­cen­ței, Pamuk și-a construit o lume romanescă por­nind de la propriile răni secrete, o lume impreg­nată cu un soi de melancolie-tristețe specific tur­cească, numită hüzün, un fel de dor care doare. Îm­preună cu temele relației tată/fiu, maestru/ discipol, culpă/pedeapsă, predestinare/libertate de opțiune, melancolia asta e perceptibilă și în frumosul roman pe care vi-l recomand azi. Ca și Rushdie, Pamuk se inspiră din "marea de po­vești" orientale, dar are și conștiința realității is­torice turcești de ieri și de azi, precum și o bună cunoaștere a culturii europene. Integrând în urzeala epică mitul grecesc-occidental al lui Oedip și legenda persană a lui Rostam și Sohab din "Cartea Șahilor" a lui Ferdousi (anul 1000), orientalul occidentalizat Pamuk spune po­vestea lui Cem Celic, un băiat părăsit de tată, din anii '80 ai secolului trecut și până prin 2014. Licean, Cem visează să devină scriitor, dar sărăcia fa­miliei de după plecarea tatălui îl determină în va­canță să muncească pentru un meșter fântânar, Mah­mut, un înțelept tenace, mare povestitor de pil­de din folclorul coranic. Încrederea și admi­rația pe care i-o inspiră îl fac pe băiat să vadă în el o autoritate paternă. În aceeași vacanță de la 16 ani Cem descoperă și dragostea în persoana unei actrițe de teatru ambulant, care are dublul vârstei lui. Construit ca o dramă în trei părți plină de întorsături spectaculoase, romanul, cu o profunzime de teme imbricate, excelează mai ales prin scriitura de o mare forță narativă, foarte vizuală, dar fără exotisme de carton.