Banda de la Căstău

- Ioan Urs, zis Neluță, este ultimul mare lăutar din Munții Orăștiei. A readus la viață taraful din comuna Căstău și încă mai cântă muzica vechilor daci. Doar la el se mai pot auzi doine arhaice, venite parcă din altă lume, care te emoționează până la lacrimi, prin simplitatea și dulceața lor -

- Aveți aici o fotografie veche, cu taraful. Cine este în imaginea asta?

- Aici e Liță, eu, Nea Relu, care a făcut taraful, băiatul lui, și Vălean de la Sărăca. Ăștia eram fondatorii tarafului de la Căstău. În afară de mine, nu mai trăiește nimeni din poza asta... Ne zicea pe atunci "Banda lui Relu". Pe vremea aia mai era "Banda lui Buți", la Geoagiu, și "Banda lui Ceasu", la Cugir. Toate cântau numai muzică veche, tarafuri adevărate. Deși eram aproape unii de alții, la doar câteva sate distanță, muzica era diferită, erau alte ritmuri la ei, învârtita suna altfel la ei și la noi. Și de-aia nu putea să se bage între noi unul din altă parte, că numa noi știam cum se cântă în partea asta, pe la Căstău, Grădiște sau Luncani.

- De la cine ați în­vă­țat să cântați la vioa­ră?

- Eu am învățat de la tata. De când mă știu am fost cu vioara în mână, la început mai micuță, așa, de copii, că se mi­ra lu­mea de mine. Și Nea Re­lu mă lua la pe­treceri și făcea cu mine un nu­măr special. Tata nu a stat să mă în­vețe, eu numa au­zeam me­lo­dia și o cân­tam pe vi­oa­ră, până îmi ieșea și mie. Înainte era aici moară și asta era ca­sa morii. Venea apă din munte și era iaz tras de morar. Lân­­­gă, era sta­vi­lă și po­dețu pe care stă­tea mo­raru și dă­dea dru­mu la apă. Aici era troa­ca mo­rii, unde se strân­gea apa și eu aici cân­tam, la troaca morii. Aici cân­tam toa­tă ziua și veneau de pe uli­ță să mă as­cul­te și mă am­bi­țio­nam. Acum s-a schimbat... s-a des­­ființat stavila, râul ocolește sa­tul... nu mai e ni­mic din ce-a fost...

- Dar muzica a rămas, ați păs­trat-o...

- Am păstrat-o, da, că și tata a învățat de la ta­tă-său ăl bătrân, Relu-i zicea, și eu am învățat de la tata și de la moș Relu, care atâta cânta de frumos, că puteai să și mori. De la el am învățat cântece vechi, învârtite... Ținea vioara așa, pe brațul lui, și zicea "Ascultă numa, moș! Auzi, moș!". Avea o dul­ceață în cântat, ceva ce nu mai există azi, venită poate din viața lor grea de atunci. Acum ne zicem "Taraful Leliță de la Căstău". Am pus numele după o melodie a lui Grozuță, aia cu Leliță de la Căstău. A fost o pauză în existența tarafului, că eu am ple­cat în America câțiva ani, și l-am reînființat când m-am întors, ca să nu se piardă tradiția și să păs­trăm cântecele vechi. Toți din fotografia asta sunt morți, nu mai trăiește nimeni. A fost greu să fac iar taraful și e greu de menținut, pentru că în primul rând e lipsă de instrumentiști autentici, din cei care cântă bătrânește, ca să sune muzica arhaic, ca la mama ei.

- Doamna Speranța Rădulescu, de la Muzeul Țăranului din București, v-a ajutat să faceți înregistrări și să scoateți un disc...

- Dânsa ne-a iubit și ne-a promovat extraor­dinar de mult, și în țară, și în străinătate. A venit aici, la noi, pentru înregistrări. Chiar în camera as­ta. Am pus covoare pe toți pereții și pe jos, ca să nu fie ecou și să se poată face înregistrarea. A venit dumneaei, cu oameni de la muzeu și un inginer de sunet, și așa am înregistrat. Noi ne-am apucat să cân­tăm cum știam mai bine, da doamna Speranța ne-a oprit. Ne-a zis să cân­tăm exact cum cântau bătrânii, cu armonia sim­plă. Noi ne-am mirat, da am înțeles ce vrea și am cântat așa cum era mai demult la hore, în sat, mai din topor, cum se zi­ce, nu­mai cu două tonuri la ar­monie și unele piese chiar numai cu un ton. Că așa se cânta, nu se știa altfel, că nu aveam mai demult nici braci, sau violă, cum i se spune.

- Și cum se cânta de fapt înainte? Cum era la horele de aici, de la poalele cetăților dacice?

- Păi se cânta simplu de tot, fără stație, fără nimic. Eram 6-7 în taraf, și la câte o nuntă, cântau doi în casă, la mireasă, doi în șură, la mi­re și la ficiori, doi la drum. Era greu, că nu a­veai mi­cro­foane și tră­geai tare, să se au­dă. Așa cântam toată noaptea, ve­neam acasă, di­mi­neață, rupți. Da și aveam viori pe a­tunci, viori ade­vă­rate, să le fi auzit cum sunau! Că de aveam viori ca astea de azi, puteai să stai acasă mai bine, că nu se auzea. De obicei, se horea în fața bisericii. Oa­menii ieșeau de la biserică și chiar acolo se încingea hora. Pe la Vaidei și Romos era altfel: acolo mergeau flăcăii la horă călări, îmbrăcați țărani, și mai ales în Romos e o muzică... nu seamănă cu nimic din toa­tă zona asta. La noi se făcea așa, o horă mare, roată, și în ea intrau pe rând numai câte doi și ne făceau semn. Și noi trebuia să cântăm exact pe ce știa omu să joa­ce mai bine. Dacă veneau alți mu­zicanți, nu știau ce trebuie, că nu știau ce vrea omu. Unii ve­neau cu fluierele la șerpar, și când făceam noi câte o pauză, se apucau ei, cu fluierele. Învâr­ti­te și bătute, astea erau forța la horă.

- De unde găseați pe atunci viori așa de bune?

- Căutam viori vechi, pe unde umblam, că pe atunci se găseau viori adevărate. Noi între noi, lău­tarii, ne uitam și cumpăram unii de la alții, când mer­geam prin țară. De când scotea câte unu vioara din cutie, puteai să îți dai seama ce e cu ea, după formă, după cum era brăzdat lemnul. Și dacă mai puneai și mâna pe ea, să auzi cum sună, știai. Apoi, și-aici, în Orăștie, erau familii la case mari, unde oamenii cîntau de plăcere muzică clasică. Făceau câte o serată și veneau toți cu instrumentele și cân­tau ei între ei, de plăcere. Se delectau, cum ar veni. Oameni de cultură, na, le plăcea muzica! Erau sași, evrei, unguri, și mai cumpăram de la ei viori vechi, extraordinare. Era unu, vânzător de flori, îl chema Weltzer, la el mereu se făceau serate mu­zicale. El era milionar declarat și pe timpul lui Ceaușescu, bani făcuți numai din vânzarea de flori. Da ce flori avea! Nemaivăzute în ziua de azi. De la el am cumpărat două viori. Una cu lemn de mahon, așa ceva, o singură dată în viață am mai văzut, de când sunt, și un Magini, care suna extraordinar. Pe-asta din urmă mi-a dat-o mie tata. Dar a fost cineva de la Oradea care venea pe aici. El cumpăra toate vio­rile bune, că dacă făceai un preț, el îți dădea de trei ori, de cinci ori prețul. Tata s-a gândit că o să luăm noi altele și, într-o zi, când nu eram eu acasă, le-a vândut pe cele două, cea de mahon și Magini-ul meu. Când m-am întors, nu mi-a venit să cred că a făcut așa o greșeală. Ne-am certat și l-am tri­mis după ele, la Oradea. Dar era prea târziu. S-a în­tors tata de la Oradea plângând, că și-a găsit vi­oa­ra toată desfăcută, la omul ăla, și pe-a mea nu o mai avea, o trimisese deja în America. Am cumpărat după aceea altele, de la muzicanți care ajungeau să cânte prin Austria și aduceau de acolo.

- După părerea dvs., care sunt melodiile cele mai vechi ale tarafului, chiar de aici, din zonă?

- Probabil cea mai veche melodie e din zona Grădiște și Luncani, "Hora Luncănească" îi zice. Nu se știe de unde a apărut hora asta, cred că mai întâi era cântată la fluier, că e foarte simplă. Și se numără până la zece, și fiecare număr are o stri­gă­tură și se bate în pământ cu piciorul. Apoi iar fac pa­șii și iar strigă și numai bărbații o joacă. Un alt cântec foarte vechi este "Cântecul Bradului", sau "a Bradului", cum se zice la noi. Se cânta când murea un fecior, și chiar și acum se aduce un brad de la munte. Dacă feciorul a avut 25 de ani, bradul tre­buie să aibă 25 de metri lungime. Pe drumul că­tre cimitir, se cântă această melodie la vioară și toți cântă cu noi. Chiar din zonă, de aici, mai sunt "în­vârtitele de ponturi", așa le zicem noi. Că pe astea dansau țăranii și făceau ponturi, adică se luau la întrecere cu figuri. Se făcea așa, un cerc, și fiecare dansa în mijloc și se fălea cu ce figuri știe să facă. Și apoi intra altu și încerca să danseze și mai și, cu alte ponturi. Dansau bărbații de rupeau podelele, și mai erau și unii care după un vinars, se încurcau și cădeau și se distra lumea... așa erau vremurile...

- Vă e dor de vremurile acelea?

- Mi-e foarte dor! Și sper să fac aici, în sat, o școală de muzică și să mai apuc o dată hora aia veche, să îi văd pe tineri cum intră în mijlocul horei perechi-perechi, să știu că nu s-a pierdut tradiția și merge mai departe.