Un proiect pentru toată viața
Încă din tinerețe, profesorul de matematică Dorin Bogdănel, reprezentând, pe ramura maternă, a patra generație de profesori și învățători, a avut o preocupare, devenită cu timpul obsesie: să scrie monografia comunei sale natale. Era omul cifrelor și al ecuațiilor, dar lectura unei cărți fundamentale despre exodul ardelenilor în afara arcului carpatic ("Emigrări românești din Transilvania sec. XII - XIX" a istoricului Ștefan Meteș) i-a ațâțat mintea și sumedenie de întrebări au început să-l frământe. Cum trăiau jinarii odinioară? Cum se numeau familiile care au întemeiat acest sat ciobănesc de pe versanții Cindrelului? Cum au ajuns jinarii să locuiască atât de sus, într-un adevărat cuib al vulturilor? Spre ce zări și din ce cauze au plecat numeroase familii de păstori? Ca să găsească răspunsurile adevărate, profesorul Bogdănel a pornit metodic și cu răbdare, ca orice ardelean. A cercetat un munte de documente, a studiat rafturi întregi de cărți, printre acestea, aflându-se monografiile anterioare ale comunei (semnate de Constantin Stejar și Dumitru Panfiloiu) și a bătut cu pasul tot teritoriul așezării, de pe străzile pietruite, până pe vârfurile munților, precum și satele de peste munți unde s-au stabilit în secolele trecute familii de jinari (Vaideeni, Corbii de Piatră, Băbeni, Domnești). "Ca orice copil, eram interesat să cunosc cât mai multe lucruri, având înclinații spre domeniul tehnic, visând să devin inginer, dar după terminarea liceului, am ales meseria de profesor, pentru a mă putea întoarce în comuna natală Jina, cu dorința de a-mi aduce contribuția la ridicarea nivelului de cultură al consătenilor mei", își asigură autorul cititorii. Să aducă sub ochii jinarilor de astăzi propria lor istorie e tot un act de profesorat. Din păcate, multe documente despre trecutul comunei au dispărut sau au fost distruse, din interese obscure sau pur și simplu din ignoranță, lipsindu-l pe autor de informații prețioase: "Am găsit scris că arhiva primăriei până la 1918 a fost distrusă în acel an, iar prin anii 1954-1955, când aveam opt ani, am văzut personal cum numeroase dosare, registre și cărți, au fost aruncate din podul primăriei, unde au fost păstrate până atunci, și fără a fi sortate, au fost luate de diferiți cetățeni, care le-au folosit să aprindă focul în sobe, iar o parte din ele au fost arse chiar în curtea primăriei".
Raiul de sub Cindrel
Jinarii spun că satul lor a fost întemeiat de o femeie, cu numele Zina. Să fi fost o zână? În orice caz, Zina aceea legendară a descoperit, sus în munte, niște locuri minunate, bogate în păduri presărate cu poienițe străbătute de pâraie limpezi și nu s-a mai lăsat dusă de acolo. I-au urmat alți români, din sate de la poala munților, mai ales din Gârbova și Albele. Fiecare și-a clădit locuința "unde s-au oprit boii" și a tăiat brazii, fagii și stejarii, ca să-și facă loc de bătătură. Apoi muntenii au pus la pământ aproape toată pădurea, ca să aibă unde pășuna turmele tot mai numeroase. Așa ar fi luat ființă Jina, printr-o despădurire continuă. Din trunchiurile arborilor și-au construit colibe, case și acareturi pentru vite. Au rămas în locul codrilor pajiștile care se întind în jurul satului. Din monografia profesorului Dorin Bogdănel mai aflăm un lucru interesant despre începuturile Jinei. Potrivit unui document emis în 1396 de Magistratul de la Sebeș, tradus și transcris mai târziu de câțiva cărturari, printre care și Nicolae Bălcescu, un grup de luptători din armata voievodului muntean Mircea cel Bătrân a venit în Transilvania și a cerut autorităților săsești drept de locuire în Plaiul Jinei. Militarii, care aveau moșie undeva în Oltenia, lângă Slatina, la Clocociov, au primit acest drept, ba încă au fost și împrumutați cu bani pentru noul rost. Autenticitatea acelui document a fost pusă la îndoială de câțiva istorici, dar să nu uităm că Mircea cel Bătrân avea și titlul de domn al Ducatului Amlașului, situat la poalele munților Cindrel.
Istoria ruptă în două
Cine urcă astăzi la Jina descoperă o localitate adunată, cu casele lipite una de alta, cu porți mari, care ascund curțile pavate. Clădirile sunt masive, acoperite cu țiglă, iar străzile asfaltate. Satul aduce mai degrabă a orășel de munte. Dacă un locuitor de acum 300 de ani s-ar ridica din mormânt și ar porni pe oricare din străzi, s-ar rătăci. Oricum, nu l-am putea face să creadă că așa s-a transformat Jina lui de altădată. În vremurile de demult, jinarii locuiau în gospodării risipite prin fânețe și prin luminișurile pădurilor. Între case se întindea un păienjeniș de potecuțe și lăsători, circulate nu numai de păstori și vite, dar și de sălbăticiuni. Oamenii trăiau mai mult izolați, mai ales iarna, când viscolul troienea zăpada. Începând cu anul 1764, Jina arhaică a dispărut. Împărăteasa Maria Tereza a hotărât ca muntenii de la marginea Transilvaniei, trăitori la fruntariile imperiului, să fie înrolați în companii de grăniceri. La Jina a fost înființată compania a 5-a, parte a Regimentului I valah, cu sediul la Orlat. Pentru a fi mai bine supravegheați, ciobanii au fost obligați să trăiască într-un sat nou, cu casele adunate una lângă alta, departe de colibele risipite pe dealurile înalte. Cei care deveneau militari beneficiau de anumite drepturi, printre care și acela de a fi împroprietăriți cu mai multe hectare de pământ. Satul și-a mărit teritoriul, primind pășuni, păduri și numeroși munți. Cei care au refuzat să se înroleze au fost nevoiți să emigreze peste munți, ca să scape de opresiune. Atunci au fugit pe potecile tainice ale munților sute de jinari, care și-au găsit refugiul și s-au stabilit pentru totdeauna în nordul Olteniei, la Vaideeni, Corbii de Piatră, în Argeș, și Băbeni. Profesorul Dorin Bogdănel a mers pe urmele lor, a făcut liste de nume, le-a comparat, a stat de vorbă cu bătrânii din satele de ungureni și a reușit să refacă un tablou amănunțit al roirii jinarilor din vatra lor strămoșească, în câteva așezări din sudul Carpaților. I-a aflat pe Dordești, Petricești și Groșeni în Corbi, pe cei din neamul lui Bărbuș, Bucur și Dănulețiu, la Băbeni, pe cei din neamul lui Moga, Sava și Străulea, la Vaideeni. A ascultat în aceste comune povești despre exodul ciobanilor care au refuzat să se înroleze în compania a 5-a, lăsându-și în urmă averile, pe care generalii austrieci le-au confiscat și le-au dat ofițerilor sau veneticilor din alte sate, dornici să intre în rândurile "sumanelor negre". Politica imperială reușise să-i dividă pe păstori: cei înrolați își hăituiau prin munți consătenii, uneori chiar pe rudele lor, care își luaseră lumea în cap. În 1851, însă, regimentele grănicerești au fost desființate, iar în 1918, imperiul a dispărut. Numeroși jinari s-au dus la 1 decembrie să strige "Trăiască România Mare".
Profesorul Dorin Bogdănel nu dedică un capitol special erei comuniste. Găsim însă referiri la evoluția școlilor după 1948. Aflăm din alte capitole, că plănuiseră unii să unească Jina cu Poiana Sibiului, iar alții să demoleze câteva case din centrul comunei, pentru sistematizare. Noroc că a venit revoluția din 1989, și jinarii din centru au scăpat de oroarea de a-și vedea casele puse la pământ. Monografia comunei Jina conține o mulțime de date și de informații care-l vor bucura pe cititorul pasionat de istoria locală, parte a istoriei Transilvaniei, cu reverberații la sud de Carpați.
Foto: DUMITRU BUDRALĂ