ANGELICA STOICAN - Cântecul, dragostea și muntele mi-au condus viața!

Interpretă de muzică tradițională din Mehedinți

Potecile copilăriei

- Vara e pe sfârșite, dragă doamnă Angelica Stoican, iar de când n-am mai vorbit, multe ano­timpuri s-au adunat. Știu că munciți cu spor și că sunteți prezentă pe scenă, chiar dacă nu în­totdeauna "vă dați pe televizor". Ce-ați mai făcut, de la ul­ti­mul nostru interviu? Cum vă e sufle­tul, în vara asta scăpată din frâie?

- Cântecul, dragostea și muntele sunt cele mai importante repere care îmi conduc mie viața. Ele sunt vara mea, la fel de bogată în soare ca și cea de afară. Când viața m-a dus departe și n-am mai fost lângă munții mei, munții Mehedințiului, cântecul și dragostea m-au ajutat să trec peste dorul de acasă, iar când n-a fost dragoste în viața mea și am trecut prin perioade mai grele, când mi se părea că-mi este su­fle­tul ofilit, am urcat muntele la Ploș­ti­nioare, la stânile bătrânești ale familiei, ori am stat pe pajiștile de la Ponoare, și muntele mi-a dat din puterea lui. Și-am cântat. Cântecul nu mi-a lipsit niciodată. Cântecul și credința în Dum­nezeu! Asta mi-a înălțat sufletul deasupra necazurilor vieții, și m-a ajutat să-mi urmez rostul.

- "Mă suii în dealul Cernii", "Ploștinioare, munte nalt", "Ponoare, Ponoare".... melodiile dvs. sunt o geografie muzicală a spațiului în care trăiți. Care vă sunt locurile cele mai dragi ale obârșiei dvs. mehedințene?

- La conăcelul nostru (sălașul pentru vite), pe care-l avem mai sus de satul meu natal, Prejna, pe la munte, la Cotul Cionchii, acolo mi-e drag să merg! Drumul acela, de la casa mamei până la conac, pe Ploștinioare, pe care l-am făcut de atâtea și atâtea ori în copilărie, cu săcuiul după gât, cu mân­care pentru ciobani, pentru mine este un drum magic. Vorbesc cu păsările și cu brazii, când merg pe el, ascult șipotul izvoarelor, simt adierea vân­tului prin frunze, care parcă îmi vorbește și, mai ales, calc aceleași pietre pe care au călcat părinții, bunicii și moșii mei. Sper că drumul acesta va fi și al copiilor și nepoților mei. De la Cotul Cionchii mai treci o vale și urci direct muntele, la Poiana Iliei, la Ploștinioare și la Madved, pe unde mai cu­tre­ier și acum cu calul meu, Murgu. Încă mă încu­met să-l încalec și el mă duce bucuros, pe unde mi-i voia! Urc pe toate cărările și pe toate potecile, uneori desculță, ca în copilărie, și îmi place să mă întorc la starea aceea de bucurie nestăvilită. Ploștinioarele sunt munții unde se duc ciobanii noștri cu turmele primăvara. Erau mai multe înainte. Era stâna Dunceștilor, stâna Păuneștilor, stâna Stoicanilor, stâna Izvercenilor, din partea cealaltă a Costeș­tilor, la vârful Băii. Părinții mei și bunicii și străbunicii urcau la Ploștinioare. Se știa că acolo, în poienile din vârful muntelui, se duceau turmele Stoicanilor. Fratele meu încă ține oi, capre și vaci. După ce a ieșit la pensie, s-a reîntors la ocupațiile de familie, la cio­bănie, și urcă în fiecare primăvară cu turmele la munte, mărind stâna pe care tatăl meu i-a lăsat-o. E un fel de viață care s-a păstrat și trag nădej­de că vor rămâne și mun­ții noștri plini de păduri: mă bucur că oamenii nu au tăiat pădurile prin păr­țile noastre. Avem și noi pădure la Cotul Cionchii, mai avem și două dintre morile Stoicanilor, la ca­re oamenii vin cu traista, cu sacul, ori cu căruța, la măcinat.

Printre frații din Timoc

- Din vârful muntelui, din pământurile Stoi­canilor, vedeți, cu siguranță, și peste Dunăre, sa­tele fraților noștri v­lahi, la care mergeți ade­sea să le alinați su­fle­tul.

- Dunărea, pe care am cân­tat-o mereu în cân­te­cele mele, și pe care o văd în fiecare dimineață, șer­puind la poalele dealului, pe care mi se află casa, ar trebui să ne unească, nu să ne despartă pe noi, româ­nii de aici, cu cei de din­colo. Românii noștri din Serbia sunt acolo de când îi lumea, peste ei au venit valurile de popoare slave și e o minune cum de au ră­­mas în picioare, în furtu­nile istoriei. Eu cânt pen­tru timoceni de mai bine de 30 de ani, mă așteaptă cu atâta dragoste și au atâta nevoie de cântec și de vorbă bună din țară, că mă simt între ei ca între frații mei buni. Iar atunci când am trecut prin momente grele, când realizatori de televiziune de la București au uitat să mă mai cheme în pro­gramele lor, sau n-am mai apărut pe afișele spec­tacolelor, nici măcar în Mehedinți, când mă îndoiam de crezul meu și mă temeam că suferința aceasta îmi va afecta și sănătatea, timocenii m-au primit pe mai departe cu drag și mi-au dat senti­mentul că nu mi-am ales în zadar drumul cân­tecului, că glasul meu atinge inimi și alină suflete, iar ei aveau mare, mare nevoie de asta. Întâlnirile cu ei m-au motivat și m-au însuflețit să merg mai departe. Îi admir și îi iubesc atât de mult! Sunt ca niște copii pierduți de mama lor, au mare, mare nevoie de ajutor din partea României, dar nu știu dacă cineva face ceva pen­tru ei, la nivel de politică națională. Politicienii noștri s-au dus la ei, s-au plimbat, au promis, dar nu au făcut nimic. Români din 350 de sate românești în Timoc, plus mai bine de 150 în Voievodina, luptă pentru fiecare drept, oricât de mic, sunt fugăriți cu poliția, și din biserică, și din școlile de limbă română pe care și le organizează în comuni­tate, prin casele proprii. Sunt amenin­țați cu pierderea serviciului, sunt șicanați în instituțiile locale dacă au nevoie de diverse hârtii. Cum se poate să împiedici și să pedepsești o etnie străveche, pentru că-și vorbește limba în timpurile noastre moderne? Nu este strigător la cer? Un mare lup­tător timo­cean, părintele Boian Ale­xan­dru, de la Malainița, chiar dacă e me­reu hărțuit de poliție, a reușit să ob­țină ca în comunitățile de români să se săvârșească slujba la biserică în limba română, și a mai făcut în câteva sate, alte câteva bisericuțe. În plus, vrea să restaureze bisericile și mânăstirile străvechi, cti­torite de marii noștri domnitori de-a dreapta Du­nării, Neagoe și Matei Basarab, Mircea cel Bătrân. Părintele Boian mai trece Dunărea și vi­ne la mâ­năstirea Sf. Ana din Orșova, împreună cu grupuri de români-timoceni, să se roage și să prin­dă putere pentru lupta lor, dar trebuie voință po­litică dinspre amândouă părțile, și de la Bucu­rești, și de la Bel­grad, ca să se izbutească.

Vorbirea fără vorbe

- Cântecul vă face să nu îmbătrâniți deloc, d-nă An­gelica Stoican! Pe chipul dvs nu se văd ur­me­le timpului și aveți același entuziasm și avânt ca în celebra imagine de generic a "Tezau­rului fol­clo­ric", în care apăreți pe un cal alb, și cu ma­ra­ma fluturând în vânt. O știu toți ro­mânii, de 35 de ani, de când se difuzează această emi­siune...

- Filmul documentar din care făcea parte această imagine fusese făcut de regretata Marioara Murărescu, în 1979, se numea "Primăvară în Me­he­dinți", și luase marele premiu și medalia de aur la un festival de film etnografic de la Moscova. Dar dacă pe față, bătrânețea încă nu și-a așternut semnele, eu n-am nici un merit, "de vină" e sfânta natură și gena Stoicanilor, e muntele care-mi dă forță, și e bunul Dumnezeu care, chiar dacă mă în­cearcă, tot nu mă lasă și mă ține în paza sa! Munca și speranța sunt cheile tinereții și ale puterii. Sunt foar­te activă. De copil am avut dorința de a face ce­va important, de a lăsa ceva în urma mea. Încer­cările vieții nu m-au doborât, am învățat să pre­țuiesc și mai mult picătura de fericire. Nu mă dau cu roua florilor ori cu pomezi magice, nici nu iau licori fermecate, ci am dealul în spatele casei, nu­mai­decât îl trec și ajung sus, la mânăstire, la Sf. Ana, locul meu de suflet, laolaltă cu mica bise­ricuță a lui Tudor Vladimirescu din Prejna, satul meu natal. Acolo, în cerdacul plin de flori al chilii­lor, vorbesc cu maica stareță Iustina, o sfântă pen­tru locul acesta, ori mă rog într-un colț al bisericii, și simt că viața este plină de sensuri tainice și înăl­țătoare, trebuie doar să îți deschizi un pic sufletul și inima. Îmi pare că mânăstirea noastră a fost gân­dul lui Dumnezeu pentru munții aceștia și pentru Dunăre. Eu cred că atunci când ești preocupat de lucruri frumoase, întinerești, pentru că faci totul cu multă bucurie și ea ți se vede pe față. Ce cos­metică o poate concura? De asemenea, o "rețetă minune" e și munca fizică, de la care nu mă dau în lături, pentru că am o casă și o grădină de în­treținut, iar pensia mea, de 600 de lei, e prea mică pen­tru a plăti aju­toare. Vorbesc cu florile din grădina mea și cu cele din ghivecele din cer­dac, cu pomii ro­di­tori, și ei îmi răs­pund, trimițân­du-mi parfumul și roadele lor. E o vorbire fără vorbe și eu mă simt li­niș­tită și împli­ni­tă.

Românii se întorc în vatra satului și-și cinstesc sărbătorile

- Ce faceți zi de vară până-n seară?

- Mă trezesc dimineața la cinci, când încep păsările să cânte în cinstea răsăritului de soare. Mă uit pe geam și văd Dunărea: "Dunărea frumoasă, mare-mpărăteasă", cum zice cântecul. În spatele casei sunt munții și pădurile verzi. Pârâul care tre­ce pe-alături îmi îngână și el rugăciunea de di­mineață, pe când greierii îmi sunt decorul sonor pen­tru rugăciunea de seară. Șipotul lui îl aud și în liniștea nopții, dar ne mai înfruntăm uneori, când iese din matcă, primăverile, și-mi strică rânduiala ogrăzii. La ora șase, sunt deja pe terasa cămăruței mele, cu cana de cafea, ud florile și vorbesc cu ele, privesc Dună­rea în față și munții și pădurile pe de lături și în spate. Mai mur­mur un cântec, mai șuier o me­lodie, și viața îmi pare mai bună, ori mai zic din gură seara, când mă apucă aleanul. Am doi câini, un câine alb ciobănesc și o că­țelușă, și o mâță cu trei pisicuți. Mă ocup de animale și de tre­bu­rile casei, mă mai uit la televizor, dar foarte puțin, pentru că pierd timp și mă încarc negativ, dacă mă uit la ceea ce se întâmplă în politica noastră. Merg în satul meu, la Prejna, să o văd pe ma­ma și să mă sfătuiesc cu ea, ori merg cu fratele meu pe munte, la conac. Când Nicola, nepoțelul meu de zece ani, băiatul Adri­anei, fata mea cea mică, e la mi­ne, atunci mai sporovăim îm­preună. Vlad, băiatul Niculinei, are 25 de ani, a terminat studiile în Anglia, acum lucrează la Bucu­rești. Sunt liniștită, fetele mele au rosturile lor, nepoțeii cresc. Cu cea mare, Niculina, de la Târgu Jiu, care cântă, și ea, mă întâlnesc mai des, la câte un spectacol ori la câte o emisiune. Cea mică, Adriana, care locu­iește în Drobeta Turnu-Severin, cântă și ea, dar nu și-a făcut din asta o profesie. De curând, am fost la București, la Festivalul Mu­zicilor Tradiționale din Ciș­migiu, și a fost ca și când nici n-aș fi lipsit atâta timp din fața publicului bucureștean, atât m-a primit de frumos. În primăvară, am fost invitată de dna Elise Stan, la emisiunea "O dată-n viață", și m-am bucurat să prezint acolo câteva cântece vechi și frumoase, și astfel să rămână înregistrat un material folcloric foarte valoros. Continuu să în­registrez cântece, să onorez invitațiile în spec­tacole. Merg în satele românești din Valea Timo­cu­lui, de obicei cu neîntrecutul violonist me­he­din­țean Victor Pâr­­vă­nescu și cu grupul de fete "Iz­verna", de care mă ocup de ani buni. Am dat a­colo, dar și în Vo­ievodina, nenu­mă­rate spectacole înălțătoare, și pen­tru public, și pen­tru noi, care au rămas, și acestea, filmate, pentru ar­hiva românilor de acolo. Merg și prin satele noastre mehedințene, mă duc și mă întâlnesc cu bătrâni, care mai știu câte un cântec vechi, mai iau și copii cu mine, uneori, ca să învețe și ei să culeagă cân­tece, dar mai cu seamă vreau să simt pulsul satului, modificările de viziune asupra vieții, asupra comu­ni­tății, să înțeleg înspre ce ne îndreptăm? Mă bucur foarte mult să văd că încă se face hora de nedee, că românii se întorc de pe unde sunt risipiți în vatra satului și-și cinstesc neamul și sărbătorile sfinte. Lăutari încă sunt în satele noastre, cu repertoriul vechi, dar mai scapă și cântece "pre­fă­cute", în ton cu gusturile de astăzi, care nu sunt prea încântătoare. Mizeria mo­rală și decăderea se văd în jur, și la televizor. Im­portant este că se adună lumea și trăiește împreună un sentiment de unitate a neamului, de trăinicie, că înțeleg, și nu banalizează sentimentul de fa­milie, care e sfântă și ocrotită de Dumnezeu, căci dacă pierdem și aceste rădăcini, vom rătăci drumul nostru în lume. Când nu sunt pe drumuri și stau acasă, îmi ocup ziua citind și scriind în jurnalul meu. Pregătesc un nou volum din "Rădăcini și ravenic", așa cum i-am promis doamnei Emilia Comișel, marele nostru etnomuzicolog, discipol al lui Constantin Brăiloiu, Dumnezeu s-o ierte, că a plecat dintre noi. De prietenie și sfătuirea sa am avut șansa să mă bucur încă de la debutul meu, ba chiar în ultimii ani ai vieții sale mi-a fost foarte apro­piată și mi-a îndrumat cule­gerile făcute pe teren, transpuse în cartea "Ră­dăcini și ravenic", a cărei primă ediție a super­vizat-o. Acum mă docu­mentez pentru al doilea volum al cărții, în care un capitol important va fi dedicat culegerilor de cântece și obiceiurilor din Valea Timocului, într-un studiu comparat, de-o parte și de alta a Dunării. Am, de asemenea, la ra­dioul și televiziunea na­ționale, înregistrări de colecție, pe care le-am făcut de-a lungul carierei mele, de aproape patru decenii și jumătate, cântece vechi și obiceiuri filmate, mărturii ale bogăției spirituale din satele noastre mehedințene. Cred că Moș Ioniu Ion, unchiul meu, de la care am învățat cântecele și mi-am făcut un repertoriu la început de carieră, se bucură acolo, în ceruri, că n-am risipit învățătura de la el, ci am dat-o mai departe. Avea sufletul plin de cântec și de dragoste de viață și de vorbe de duh, pen­tru senin pe frunte. Aștept toamna să-mi rugi­nească pădurea și să se facă cerul și mai înalt, ca să mă strâng pe-acasă și să mă aștern la scris. Sea­ra, înainte să mă culc, îi aduc mulțumire lui Dum­nezeu pentru viața pe care mi-a dat-o, pentru copii, pentru părinți și pentru tot ce mi-a pus sub picioare și în fața ochilor, și Îl rog să mă împuternicească ca să pot să mai fac ce am de gând. Timpul nu așteaptă, sunt conștientă de asta, așa că vreau să fac și mai multe lucruri în anii aceștia, cât mă mai țin puterile .