În clădirea construită în 1920 de străbunicul meu, al cărui nume, "Ion Popescu", îl poartă astăzi, am pășit pragul, mut de emoție. Eram îmbrăcat cu o cămașă albă de in, cu altiță pe piept și mâneci largi. Altița era galbenă, din mătase naturală, cusută de bunica Floarea. Am încălțat și primii pantofi din viața mea, peste care se revărsau manșetele pantalonilor, de culoare albastru-închis. Ne-a întâmpinat în ușa școlii chiar fratele bunicului meu, cel căruia îi spuneam Unchiul Mitu. Bunicul era Tata Victor. Unchiul era Tovarășu' învățător. Clasa era luminoasă, cu ferestre mari, mirosea a var și a vopsea de lemn. Cei din clasa întâi ne-am așezat pe băncile dinspre fereastră. Cei de-a III-a, pe băncile de la perete. Om strașnic, de la țară, dascălul era înalt, mergea cu pași rari și purta o geantă mare de piele.
Primele zile au trecut în liniște. Noi, școlarii începători, căutam să învățăm pe furate de la colegii dintr-a treia. Zi după zi, până la sfârșitul lunii septembrie, ei cântau, pe două voci, la începutul și la sfârșitul orelor, tabla înmulțirii: Doi ori unu, dooii.../ Doi ori doi, paatruu ... În fiecare recreație, "tovarășul", pe care-l strigam unchiule, când îi vorbeam de aproape, își lua scaunul cu spătar înalt și ieșea în curtea școlii, la umbră de vișini. În mijloc, înconjurat de terenul bătătorit, se înălța cel mai frumos tei al copilăriei mele. În jurul lui, ținându-ne de mâini, porneam tiribomba... 20-30 de copii veseli, alergând în jurul copacului, speriam cu vocile noastre pițigăiate coțofenele și vrăbiile. Unchiul nu auzea prea bine, așa că nu ne certa. El însuși, cu 50 ani înainte, se rotise în jurul teiului, pe când coaja era netedă, crudă, de copac tânăr. Învățase cu tatăl lui, răposatul Ion, și menținuse dragul de școală în tot satul. Nu puteai fi din Bărbătești, dacă nu iubeai învățătura. De aceea, era mândru de mine, îmi urmărise copilăria, întrebând-o deseori pe mama ce mai fac, câte capre păzesc, ce dealuri urc la pășune... Sfârșitul anului l-a speriat puțin. Era vremea excluderii din Comitetul Central a primilor comuniști veniți pe tancuri din URSS: Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca... Te puteai trezi cu cătușele pe mâini, dintr-o vorbă anapoda. Mi-a spus să învăț o poezie, deoarece urma să iau premiul I. Am căutat în pod, printre niște cărți rupte, pe care mama dorea să le arunce în foc și am învățat poezia "În Brigada Olga Bancic". Nu știam că și marea "eroină" fusese interzisă... A doua zi, la serbare, pe o scenă de lemn ridicată în curtea școlii, după ce numele îmi fusese strigat cu glas tare, mort de emoție și cu o coroniță de flori albastre pe cap, am început să recit: "În brigada Olga Bancic merg pe șantier/ De cu zori și până-n seară/ Lucru ca brigadier!". Auzind că rostesc numele interzis, unchiul, sărind ca ars, se repede pe scenă, mă trage în culise și-mi strigă furios: "Banditule! Vrei să mă bagi la pușcărie?". Nu l-am băgat, iar poezia începută atunci am continuat-o de-a lungul vieții, cu versuri corecte, până am ajuns, tot într-o zi de septembrie, să scriu la "Formula AS". De atunci, sunt 26 de ani.