Istoria, și mai ales istoria recentă, a produs două mentalități opuse, în raport cu instituția fundamentală. Una dintre ele ar putea fi numită "mentalitatea de asistat", detașată, nepăsătoare față de acțiunile statului, condiția minimă fiind "să pice ceva", adică să asigure, pe moment, un oarecare confort, și speranța că în viitor "va fi mai bine". Cealaltă ar putea fi socotită o mentalitate a implicării, o angajare în problemele funcționării instituției statului, cu dorința de a o face mai eficientă, și mai echilibrată. Cei înscriși în această mentalitate au constatat (și printr-o comparație cu instituții similare de afară) că statul român are multe deficiențe, că modul în care este construit actualmente generează stagnare, blocaj al dezvoltării ansamblului, desincronizare față de lumea civilizată. Prima formulă (mentalitatea de asistat) este rezultatul impunerii statului totalitar (dus, la noi, la ultima expresie de comuniști), cea de-a doua (mentalitatea implicării) aparține statului democratic, cu o separație clară între puteri, supuse unui control reciproc responsabil. Răsturnarea comunismului, în 1989, a dat posibilitatea revenirii la statul democratic și, implicit, la o reconstrucție socială dinamică, în vederea sincronizării cu lumea europeană civilizată. Prăbușirea ordinii totalitare a provocat însă și un proces restaurativ, adepții (și beneficiarii) trecutului regim încercând, pe toate căile, revenirea la ierarhiile anterioare, la structurile sociale înghețate ale epocii totalitare. Soluția lor a fost capturarea statului și, în ciuda costurilor uriașe, care au golit țara de resursele ei umane cele mai valoroase, concentrarea puterii sub tutela acestuia, în scopul dominării complete a societății. Grupați în PSD, moștenitorii defunctului PCR au încercat, de fiecare dată când s-au aflat la guvernare, să elimine separația puterilor în stat, pentru ca bunul lor plac și stăpânirea arbitrară a resurselor să nu fie tulburate.
Actuala guvernare PSD-istă (sprijinită interesat de grupări politice satelitare) se află în plină bătălie pentru supunerea Justiției. Asaltul asupra independenței recent obținute de ea s-a realizat pe două căi, aparent opuse, dar cu același țel. Ținând cont de conjuncturile interne și externe pe care țara le traversează, actanții PSD-iști au căutat fie demolarea dintr-o lovitură a independenței puterii juridice ("lovitura de stat parlamentară" din guvernarea Ponta, sau cazul "noaptea ca hoții", al celebrei Ordonanțe 13), fie anihilarea treptată a libertății acesteia, prin subtile "ajustări legale", în contextul unei docile și totale dominații în Parlament. Conducătorii alianței toxice, PSD-ALDE au exacerbat rolul forului legislativ, acordând Parlamentului și alte puteri decât cele clasice, conferite de votul politic ce îl desemnează ca reprezentant al opțiunii populare majoritare. Din interesul "vârfurilor" Dragnea și Tăriceanu, Parlamentul a devenit și "organ executiv", și "instituție juridică", prin asumarea elementelor definitorii pentru celelalte puteri ale statului. Comisii de anchetă parlamentare au devenit "comisii executive", făcând presiuni pentru controlul instituțional al Justiției, serviciilor ori administrației, cu încălcarea evidentă a normelor clasice de separare a puterilor în statul de drept. Interesați de blocarea Justiției, Dragnea și Tăriceanu le-au acordat, în compensație, parlamentarilor, dreptul de a-și oferi salarii și pensii nerușinate, facilități și avantaje care să le dea impresia că sunt cu totul deasupra "oamenilor de rând", adică deasupra celor care i-au votat ca reprezentanți ai aspirațiilor lor de mai bine. Votanților li s-au dat, în alt fel de formulă compensatorie, promisiuni imposibil de onorat fără riscul destabilizării economiei, fără un previzibil colaps al stabilității sociale a țării. Efectele promovării promisiunilor electorale (în contextul nefinalizării "la timp" a supunerii Justiției) încep deja să se vadă. Alte taxe apar în locul celor "suprimate", alte majorări (precum cele la energie și carburanți) șterg beneficiile măririlor de venituri anunțate, un alt val inflaționist amenință stabilitatea monedei.
Cele două căi de blocare a Justiției definesc două grupări interne ale PSD-ului, una brutală, de sorginte comunistoidă, nepăsătoare la riscul izolării țării față de organizațiile internaționale din care ea face parte, și cealaltă, mai vicleană, mai ideologizată, dornică să păstreze aparențe legaliste, conștientă că o autarhie totală în raport cu restul lumii este practic imposibilă. Prima, reprezentată de fostul ministru al Justiției, Florin Iordache, ar fi mers cu schimbările "fulgerătoare" până la capăt, dacă acțiunile sale, dezvăluite de Președinția țării și de mediile independente, nu ar fi provocat uriașele manifestații ale societății civile de la începutul anului în curs și energicele proteste internaționale. A doua, simbolizată de "micul Talleyrand juridic", Tudorel Toader, aflată în desfășurare, apelează la subtilități de interpretare și la sentimente naționaliste, pentru a-și justifica evoluția treptată spre subordonarea politică a Justiției. Tudorel Toader vrea să omoare Justiția independentă cu "mijloace democratice", cum ar fi consultările cu societatea civilă, cu instituțiile specializate ori cu structurile de profil din UE și din afara ei. Scopul său rămâne oricum același, cel de a-și sluji stăpânii politici, pentru că nu ține cont decât formal de avizele consultative obținute. Avizul negativ dat de magistrații din CSM la modificările propuse de el ale legilor Justiției, de exemplu, a fost ocolit, prin apelul la "puterea suverană" a Parlamentului, unde ele vor fi trimise de guvern. Or, Parlamentul, cum știm cu toții, este o mașinărie docilă, în mâna șefilor d-lui Toader.
După aproape un an de la victoria în alegeri a coaliției PSD-ALDE, România se regăsește, așadar, tot în situația redefinirii propriei construcții statale. Dorința liderilor acestei coaliții de a subordona sistemul judiciar relativ independent, care i-a condamnat, de altfel, și pe ei, prevalează în continuare asupra intereselor majore ale țării. Investițiile în infrastructură au fost oprite cu totul, stimularea întreprinzătorilor particulari a fost jugulată brutal, nepotismul și clientelismul au devenit legi ale administrației, iar haosul și arbitrariul s-au generalizat în toate domeniile vieții sociale. S-a ajuns, practic, la fundul sacului, și chiar și cei "asistați" vor fi obligați să se întrebe - nu dacă "se mai dă ceva", ci cât timp se va mai putea da și acel "ceva".