- Patricia, ești studentă la Facultatea de turism cultural a Universității Babeș-Bolyai din Cluj și ai ajuns vestită pentru ceea ce ai izbutit să faci în satul natal, reînviind obiceiuri pierdute și reușind să-i faci pe oameni să se bucure când sunt împreună. O adevărată minune, pe care te rog să o povestești.
- M-am născut și am crescut în satul Marin din județul Sălaj. Am făcut clasele primare acolo, în ultima generație de copii care au mai făcut școala în sat, după care, aceasta s-a desființat, din lipsă de elevi. Satul era de atunci în pierdere de oameni. Cu anii, acest fenomen s-a extins. Mulți tineri au plecat la muncă și au rămas bătrânii. Părinții mei s-au născut amândoi în acest sat, și bunicii la fel, pot spune că tot neamul nostru se trage de aici, de multe generații. Cum să las să moară atâta trecut? Îmi amintesc că încă din copilărie eram fermecată de ce îmi povesteau bunicii și străbunicii că a fost "pe vremea lor". Am crescut cu aceste povești și cu bucuria lor de a vedea că-mi place să port costumul popular. Din poveștile lor a izvorât dorința mea de a reînvia tradiții și obiceiuri pierdute. Și-apoi, deși am crescut ca orice copil născut la țară, simt, totuși, că sunt cu mult mai bogată decât cei născuți la oraș. Acum, când vorbim, îmi vin în minte momente obișnuite din viața satului, dar atât de pline de farmec: culesul roadelor toamna, împreună cu verii și cu bunicii mei, munca în ogradă cu animalele din gospodăria bunicilor, pe care le iubeam nespus. Legat de animale, am și o amintire amuzantă. Aveam doar câțiva ani, prietenii mei erau cu vacile la păscut, și acolo, pe câmp, jucau tot felul de jocuri. M-aș fi dus și eu, dar... nu aveam vacă... Vaca bunicilor era plecată cu ei la câmp, așa că m-am tot gândit ce să fac. În cele din urmă, m-am dus la o mătușă și i-am cerut vaca de împrumut, ca să am pretext să mă duc și eu cu ceilalți copii. Vedeți, chiar și în lumea copiilor de la sat, legile nescrise erau respectate cu sfințenie. N-aș fi avut ce să caut pe câmp, alături de prietenii mei, dacă nu aveam de păzit și eu un animal. Când am ajuns acasă, mama m-a văzut plină de noroi, dar nu m-a certat. Eram fericită că intrasem "în rândul lumii".
- Cum e lumea asta, a satului tău din Sălaj?
- Satul nostru este așezat între dealuri, într-o vale apărată pe trei părți de păduri bătrâne. Oamenii cresc animale, sunt și bivolițe în sat, ținute de oameni mai bătrâni, care știu cât este de prețios laptele acestor animale. Îmi plac oamenii din satul meu, sunt aprigi la muncă și nu se sfiesc să se ia la întrecere. La început, unii au privit cu nedumerire când am inițiat primele șezători și clăci, dar acum, aproape toate femeile din sat au început să coase iar costume populare, pentru ele și pentru nepoți, și abia așteaptă un nou eveniment, ca să fie împreună. E o bucurie a întoarcerii la ceea ce au trăit în tinerețea lor.
- Unde au loc aceste întâlniri?
- Clăcile, șezătorile, se petrec în casele unora dintre gospodarii satului, dar pentru pregătirea lor ajută mai mulți. Acum câțiva ani, părinții mei au cumpărat peste drum de casa noastră o casă veche, ce fusese înregistrată la primărie în anul 1906. Părinții au refăcut-o în stilul tradițional, păstrându-i intactă înfățișarea. Am adus mobilier vechi, dar și multe obiecte casnice vechi, costume populare și țesături primite de la bunicii mei. E un adevărat muzeu de artă țărănească autentică! Multe din evenimente se desfășoară în curtea casei unde îmi și place să stau, atunci când vin în sat. Ideea unui astfel de muzeu mi-a venit după ce am constatat că, pe zi ce trecea, satul nostru era tot mai trist, tot mai mulți consăteni plecând în căutarea unei vieți mai bune. Pe de altă parte, am văzut că mulți dintre tinerii care se încăpățânează să rămână în sat nu își cunosc trecutul și nu-și găsesc rostul. Am simțit că dacă nu se intervine într-un fel sau altul, în câțiva ani tradiția și obiceiurile din sat se vor pierde definitiv. Decisivă a fost ziua în care am găsit costumul popular al străbunicii mele, Măriuța Licuții, care a trăit 95 de ani, și s-a stins acum, de curând. M-am hotărât să îi reconstitui nunta, care a fost de poveste. Acesta a fost până acum cel mai important eveniment la care a luat parte tot satul, peste o sută de oameni s-au adunat și am refăcut împreună nunta străbunicii, așa cum a fost, respectând toate datinile. Mai am multe idei despre ceea ce ar trebui de făcut. Aș vrea să transform casa veche într-un loc de cazare pentru familii cu copii care doresc să vadă cum se trăia pe vremuri la țară. Vreau să amenajez și o grădină de legume, o minifermă cu câteva animale domestice, găini, rațe, iepuri, ale căror produse să le folosească la prepararea hranei. Sigur că pentru completare vor putea cumpăra produse de la alți gospodari, ceea ce îi va încuraja și pe aceștia să-și păstreze micile ferme gospodărești și să producă hrană de calitate. Aș vrea, de asemenea, să mă implic în organizarea unor ateliere, cursuri de artă populară, de agricultură sănătoasă. Am depus un proiect pentru obținerea unor fonduri europene. În anul 2012 am pornit și proiectul "Portretul țăranului român", pe care îl realizez cu ajutorul unor tineri din sat.
- Cine sunt cei care te ajută să-ți împlinești visele?
- Principalii susținători în toate proiectele de până acum au fost părinții mei. M-au ajutat moral și material în toată această zbatere uriașă de a nu lăsa să se piardă sufletul satului. Pe lângă ei, mai sunt câteva doamne din sat, dar și femeile din corul bisericii, adevărată instituție în satul nostru, care mi-au fost alături încă de la primul eveniment pe care l-am organizat - o șezătoare. Din poveștile și amintirile bătrânilor am reușit să reconstitui tradiții care s-au pierdut. Mă bucur că am reușit să atrag și câțiva tineri. La început au fost neîncrezători, dar pe parcurs și-au dat seama cât putem câștiga prin reactivarea acestei minunate zestre a satului, care părea pierdută în uitare. În luna august a avut loc evenimentul "Zilele au gust la Marin", care a început cu un seminar, "Cânepa în viața țăranului". Ne-au ajutat doamna Leontina Prodan, de la Timișoara, doamnele din corul bisericii și Alex Pop, cultivator de cânepă și cântăreț de muzică tradițională, și domnul Căpușan, care construiește acum "casa cânepii", la "Muzeul Poarta de su' Feleac" din Cluj. A avut loc și o paradă a costumelor populare vechi din Transilvania, luate din colecția profesorului Căpușan. Femeile din sat au gătit pentru toți plăcintă cu cânepă și mâncare la ceaun. Muzica și dansul au fost în grija lui Alex Pop, care a cântat la caval și drâmbă, dar și a unor săteni care cântă la fluier. Ziua s-a terminat cu muiereasca și alte danțuri. A doua zi am făcut un traseu cu bicicletele la bisericile de lemn din Tușa și Sârbi. Tot mai mulți tineri sunt interesați să participe acum la evenimentele noastre. Unii de aici din sat, alții care vin în vacanțe la bunici, dar și colegi de studenție din Cluj.
- Cu ce te-ai ales din toată truda asta a ta?
- Sunt fericită că am reușit să-i fac pe săteni să se întoarcă la un fel de a se bucura împreună, pe care ei înșiși îl credeau pierdut. Faptul că se adună, că muncesc, plănuiesc, contribuie fiecare cu ce are pentru binele tuturor este minunat. Asta înseamnă o comunitate în care te simți puternic, pentru că știi că nu ești singur nici la bucurie, nici la întristare.
Fotografii din arhiva Patricia Tomas