DACII DIN GERMANIA ȘI BRETANIA - Capul de lup a cucerit Europa

Ciprian Rus
Septembrie.

Bretania. Malul francez al At­lanticului. La picioarele mele, Ocea­nul mușcă furios din țărmul abrupt. Suntem la capătul unui drum de mii de kilo­metri prin Euro­pa, alături de co­legii mei de la re­vista "For­mula AS", porniți, ca în fiecare toam­nă, pe urme vechi, românești. Puțin înainte să pără­sim Ro­mânia, toc­­mai aflasem o nou­tate, cu ade­vărat senzațio­na­lă, despre subiec­tul pe care îmi propusesem să-l "isco­desc": stea­gul de luptă da­cic, cu cap de lup. Știrea era cât se poate de clară: cel mai frumos exem­plar găsit pâ­nă acum în Europa se afla în Ger­­mania; un "dra­co" masiv, aflat în te­zaurul arheologic al Muzeului de istorie din Ko­blenz. Noro­cul re­porterului îmi surâdea. După o documentare per­seve­rentă, la Mu­zeul de istorie din Bucu­rești, prin­tre istoricii de la Cluj, și la Co­lumna lui Tra­ian de la Roma, unde fusesem să văd baza reliefurilor dacice cu ochii mei, capul de lup cu trup de șarpe îmi dădea acum întâlnire, într-unul dintre cele mai frumoase orașe me­die­vale ale Germaniei. Fai­mosul stindard de luptă al răz­boinicilor lui De­cebal, a cărui înfă­țișare și urlet băgase groaza în legiunile ro­ma­ne din Da­cia, ajunsese până în Ger­mania, iar eu urma să văd cu ochii mei această "minu­ne", să co­bor aproa­pe două milenii în isto­rie. Am plecat, deci, din "ta­băra" fi­xată împre­ună cu cole­gii mei în Bretania, unde erau alte subiecte de cerce­tat, urmând să mă în­torc (speram din tot su­fletul) cu capul de lup transformat în trofeu.

Germania: cel mai măreț stindard dacic din lume

Nu o dată ni s-a întâmplat, în toți acești ani în care am căutat urme vechi, româ­nești, de-a lungul și de-a la­tul continentului, ca dovezile după ca­re mergeam să fie ascunse de ochii publi­cului, în marile muzee europene. Sunt pline subsolu­rile muzeului de la Cra­covia de vase și de brățări dacice, dar ele sunt scoase de acolo, o dată la câțiva ani, într-o expoziție temporară... În Litua­nia, im­posibil să dai peste o brățară dacică, comunicată în studii de specialitate: pur și sim­plu, nimeni nu știe unde e! În Danemarca, cu toată ama­bilitatea arheo­lo­gilor de acolo, cu mare greu poți vedea vechile altare da­cice desco­pe­rite la malul mării: tocmai sunt în plin proces de res­tau­rare! Cu temerea asta, ca nu cumva și capul de lup descoperit în Germania să fi dispărut miste­rios, tocmai când niște jurnaliști din România se intere­sea­ză de el, l-am abordat pe directorul Muzeului de Istorie din Koblenz. Știam că vechiul stin­dard de luptă fusese găsit în săpăturile arheo­logice realizate la Niederbieber, o localitate aflată în apropierea orașului de pe Mosela și Rinn. "Din păcate, nu e la noi", mi-a răspuns, amabil, Dr. Peter Henrich, înghețându-mi inima, înainte să termine fraza. "L-am îm­pru­mutat unei mari ex­po­ziții la Muzeul din Mainz. Îl puteți vedea, în toată splendoarea lui, acolo". Întinsă pe o oră de drum, prin landul german Renania-Palatinat, așteptarea mea a fost răsplătită din plin: capul lupului dacic trona, majestuos, chiar pe afișul expozi­ției de la Mainz. "70 de ani de arheologie", un eveniment care reunea cele mai importante descoperiri an­tice din întregul land german.

Față în față cu "Draco"

Muzeografa Bettina Hunerfauth își rupe din program ca să îmi prezinte superbul ex­po­nat pe care îl căutam. De fapt, întreaga expo­ziție începe cu "draco" (numele dat de euro­peni capu­lui de lup). Plasat sub niște lumini de efect, care contrastează cu textura sa de cu­pru suflat cu aur, stindardul de la Niederbieber e primul exponat care îți iese în drum. O fe­reas­tră îngustă te lasă să-i vezi doar botul cu dinți ascuțiți și ochi în­flăcărați, de jivină ce se aruncă asupra prăzii. E mult mai mare și mai spec­taculos decât mi-l imaginam. Fără exage­rare, e una dintre cele mai frumoase relicve care amintesc de istoria daci­lor! Și e mai agre­siv de­cât și l-au imaginat sculptorii Columnei lui Traian de la Roma. Are o bogăție de detalii pe care nici o re­prezentare, oricât de realistă, nu le poate cuprin­de! Urechile s-au micșorat, în schimb, o creastă ascuțită pregătește trece­rea de la lupul cu trup de șarpe al dacilor, la urmașul său, balaurul, care i-a luat locul în imaginarul medieval occidental.

Dragul de "draco"

Dar ferestruica de la intrarea în expoziție nu e decât un acroș pentru public. Dincolo de perete, o sală întreagă, bogată în descoperiri de preț, pune în evidență stindardul de la Nie­derbieber. Privindu-l din lateral, înțelegi mai bine cum func­ționa, vezi golul prin care intra aerul spre coada de șarpe făcută din piele sau pânză, și-i vezi gâtul prelung, plin de solzi. Nu mai e nici o îndo­ia­lă: așa arăta stindardul de luptă folosit de da­cii din tru­pele romane și așa va fi arătat, cu mici diferențe, și capul de lup, simbolul Rega­tului Dacic! Bettina Hunerfauth nu e spe­cia­listă în epoca daco-roma­nă, dar când îi arăt că "draco" e iden­tic cu re­pre­zentările stindardului dacic de pe Columna lui Traian, se revanșează și îmi pre­zintă un platou de argint, găsit pe vremea dacilor, tot în apro­piere de Niederbieber, despre care știe sigur că are co­respondențe cu desco­pe­ririle iden­tice făcute în Transil­vania... La des­păr­țire, o mai întreb pe mu­zeo­grafa din Mainz cum se face de a ajuns lupul dacic pe afișul unei ex­poziții de o asemenea anvergură? "Știam de la colegii din Koblenz că «draco» are mare lipici la public. Nu vedeți cât e de fru­mos? Nu ne-am în­șelat fă­cându-l vedeta ex­po­zi­ției noastre. Toți vizitatorii care vin sunt fascinați de imaginea lui". Într-adevăr, inge­niosul sistem de lumini și oglinzi au transformat lupul dacic în vedetă. Un veritabil însemn regal! Cu ochii min­ții, încerc să-l scot de acolo, din confortul marii ex­poziții germane, și mi-l imaginez cu solzii lui de aur strălucind în soa­re, liber, dezlănțuit, în galopul cailor, șuie­rând peste Europa acum apro­ape două mi­lenii.

*

La ieșirea din mu­zeu, în ma­gazinul de suvenire, "draco" era peste tot: pe postere, pe cărți, pe albu­mele oficiale ale expo­ziției. Lumea stătea la coadă să-și ia câte un cap de lup, de fapt, o bucată din istoria Daciei...
Din nou Bretania. Malul At­lanticului, Lande­da, lo­calitatea în care reporterii "For­mu­lei AS" și-au așezat ta­băra. Afară sunt 9 grade, bate un vânt turbat, dar noi sărbătorim întâlnirea mea cu lu­pul dacilor din Ger­mania. E doar prima victo­rie dintre altele care vor urma. Colegii mei s-au în­tors și ei încărcați de trofee. Dum­nezeu ne iubește. Nici anul aces­ta, al 14-lea la număr, cău­tările nu ne-au fost în zadar.

Bătrânul și cartea

Septembrie e cea mai înșe­lă­toare lună din an în nordul extrem al Bre­taniei. Atlanticul stăpânește tot. Soarele te dezmiardă o clipă, ca imediat vântul și ploaia să se bur­zuluiască la tine, de parcă ai călca pe un tărâm interzis. O burniță măruntă și rece te urmează la pas, după care iese iar soarele, apoi te sfâșie vântul, și tot așa, trei ano­timpuri în fiece plim­bare de-o jumătate de ceas prin cochetele por­turi de pe Canalul Mâ­ne­cii. La vremea după-amiezii, vântul se întețește și mai tare. Ocea­nul mușcă voluptuos din țărmul Bretaniei, nerăbdător, parcă, să-și legene iar, pe oglinda tremurată a apusului, bărcile abandonate la mal, în așternutul de nisip și de alge, la ora refluxului.
În salonul cochet al ho­­te­lului "Baie des Anges", așezat chiar pe malul ocea­nului, în timp ce soarbe din­tr-un coniac, un bătrân grizonat, așezat la unica masă de lângă fereastră, contemplă dezlănțuirea nebunească a Atlanticului. Două cărți îi însoțesc re­veria. De altfel, bătrânul domn lasă deoparte spec­tacolul din dreptul feres­trei și se cufundă, absorbit, în lectură. Într-un târziu, când se ridică să plece, îmi oferă amabil locul de la fereastra dinspre ocean. "E o pri­veliște unică", îmi spu­ne zâmbind. "Extrema nordi­că a Bretaniei e su­perbă". A­vea dreptate. Fo­toliul gal­ben de la fereas­tră îți aducea oceanul spu­me­gos la picioare, într-o priveliște fascinantă. Toc­mai mă pre­găteam să mă las desfătat de sălbă­ticia ei, când, arun­cân­du-mi o­chii pe una dintre cărțile rămase pe masă, am ră­mas... interzis. Titlul ei era "Ghidul drape­lelor bre­tone și celtice", iar la pa­gina 13, în drep­tul sem­nului de carte rămas între file, mă privea, ochi în ochi, stindardul cu cap de lup al dacilor! Caut numele autorilor, Divi Kervella și Mikael Bodlore, două nume ciu­date, ca toate numele din nordul Bretaniei, o țară supusă de Franța în secolul 15, dar care nu și-a părăsit tradițiile și limba. Iar ce afirmă autorii este cel puțin la fel de ciudat: "Steagul cu cap de lup a fost adus din zona estică a Imperiului Ro­man și a avut un mare viitor pe melea­gu­rile bretone. Mulți oameni din zona estică a Imperiului au făcut parte din trupele romane, și se știe sigur că ei au instruit apoi armata bre­tonă, care a devenit redu­tabilă, vreme de secole. Steagul a venit împreună cu ei. Lupul avea botul din me­tal, care continua cu un gât puternic. Restul corpului era un soi de mânecă prelungă, făcută din bucăți de țesături prinse între ele. Când intra prin botul animalului, aerul suna înfricoșător. Ideea era aceea de a produce un efect psihologic, atât asupra adver­sarilor, cât și asupra pro­priilor trupe. Unde mai pui că, fluturând, acest stindard le indica arcașilor direcția vântului! Spre finele secolului al IV-lea, devenise atât de popular, că fiecare detașament din cohor­tele armatei romane poseda un asemenea steag. El a supraviețuit căderii Imperiului Roman, iar urmele sale le vedem, de-a lungul secolelor, peste tot în Europa de Vest, și la franci, și la saxoni, care aveau un lup alb, și, desigur, la vechii bretoni, care aveau un lup roșu".
Bretonii s-au atașat atât de mult de stin­dardul cu cap de lup și trup de șarpe, spun în continuare autorii, încât nume­roase localități au și azi, ca stemă, un cap de balaur, inspirat din fostul steag dacic! Aveam să constat foarte repede cât este de adevărat.

Lupul nemuritor

Aici, pe malul francez al Atlanticului, în Bre­tania și Normandia, lupul dacic flutură pe primă­riile orașelor și dăinuiește, de secole, sculptat în piatra neagră a bisericilor gotice, înfruntând vânturile, ca pe vre­mea luptelor dintre daci și romani! După războaiele cu dacii, capul de lup sau "balaurul dacic", cum îi spune istoricul Vasile Pârvan (sau «draco», cum i s-a încetățenit numele în Occident), a fost preluat la scară largă de armata romană, fiind folosit mai ales de trupele de cavalerie. Romanii vor fi fost impre­sionați de efectul psiho­logic pe care îl aveau în luptă aceste stindarde și l-au adoptat, făcându-l astfel să ajungă, prin războaiele lor, pe întreg conti­nentul european.
Este și teoria istoricilor bre­toni, care în cartea (picată, mai mult ca sigur, "din cer", pe masa hotelului din Landeda) demon­strea­ză, așa cum am spus, că vechile stindarde de luptă aduse de romani au fost moștenite de strămoșii de azi ai bretonilor. Brutus I, strămoșul mitic al bre­tonilor, care a ve­nit pe la 1100 tot de prin părțile de răsărit ale Imperiului (de pe la sud de Dunăre), avea pe steagul de luptă un balaur roșu, iar steagul Țării Ga­lilor de azi, cunos­cutul "Draigh Goch", are un balaur roșu pe fond alb-verde. Dar mai important chiar decât urmele istorice pe care le-a lăsat de-a lungul timpului, pe întreg continentul, mi se pare faptul că lupul dacilor trăiește și azi, în Breta­nia, pe steagurile din zonă. Am văzut, în peregrinările noastre, și dragonul de pe steagul localității Tregor, și dragonul roșu de pe steagul din Plo­melin, și "draco", de pe poarta de intrare în minunata biserică din Commana. I-am întrebat pe lo­calnici, și toți spun la fel, că dragonul moș­tenit de la războinicii din antichitate a devenit parte din tradiția locului. "E ceva sfânt pentru noi", îmi spune Eric, un breton între două vârste, în timp ce privește cu mândrie spre steagul satului său de baștină. Are o strălucire stranie în ochi când îmi vorbește despre cre­din­țele și despre istoria bretonilor săi, despre felul în care nu s-au lăsat asimilați de francezi, despre poveștile cu dragoni pe care i le spunea bunicul său. "Bunicul era mare pasionat de istorie, avea un cult pentru dragoni și îmi spunea mereu că strămoșii noștri bretoni au fost, pe vremuri, «draconari», purtători de «draco»". Caută sub tejgheaua magazinului său și îmi dă două ilustrate cu balauri roșii și o pânză mare pe care apare steagul cu dra­gonul galez. Amintirile l-au emoționat. Mă conduce afară, și în ploaia măruntă și rece, nici nu știi dacă în ochii lui sunt broboane de apă sau lacrimi. "Uneori, ploile astea de la noi vin la fix ca să ascundă lacrimile celor puternici, așa îmi zicea bunicul", spune Eric, înainte să pornească, la o plimbare nostalgică, de duminică, spre malul oceanului, pe unde mergea, pe vremuri, de mână cu bunicul său...

*

E târziu de-acum. Toți tu­riștii care au tras la pensiunea "Baie des Anges" din Lan­de­da, s-au dus, rând pe rând, spre camerele lor. Stau în con­tinuare în fotoliul cel galben și admir spectacolul naturii dez­lănțuite. Curenții ocea­nului trec prin rama veche a gea­mului, aducând înăuntru un șuierat ascuțit. Ascult genunea de apă și un gând mă înfioară: oare cum vor fi vâjâit, acum 2000 de ani, stindardele da­cice, um­flate de vânturile aces­tea nebune ale Bretaniei?

Fotografii de CĂTĂLIN MANOLE