DAN GORBĂNESCU, întreprinzător: "Iașiul renaște. Eu însumi sunt o pană de pe pasărea Phoenix"

"La Conac", în paradisul bunicii

O curte nu prea mare, plină de pomi, vie și tran­dafiri. În stânga, cum intri, o casă veche, cu linii de arhitectură neoro­mâ­nească, albă și împodobită pe fronton cu drapelul Ro­­mâniei. În față, o căsuță de țară, tipic mol­do­ve­nească, pe prispa căreia te poți răsfăța sub soarele de toamnă, așezat în scaune moi, de răchită. În casa cea mare, sunt trei odăi trans­for­mate în săli de restaurant, de­corate în stil țărănesc. La o tejghea solidă din lemn, trebăluiesc două fete frumoase, îmbrăcate în ii. Locul se numește "La Conac", dar n-are nimic dintr-o casă boierească. Are, în schimb, noblețea țăranului român. Dacă nu știi despre "Co­nac", e greu să-l găsești, ascuns, cum este, de vegetație, într-un colț al străzii Nicolae Gane din Iași, la doi pași de Casa Pogor. Trebuie să te ducă acolo vreun inițiat, căci patronul, Dan Gor­bănescu, refuză orice pu­bli­citate, alta decât aceea "din om în om". Nu e un moft, este reflexul unui stil de viață pentru care a optat cu multă vreme în urmă.

"Omul are cea mai bună energie în zona sa de baștină"

- Sunteți unul dintre tinerii antreprenori ai Iașiului, care au ales un domeniu de nișă. În­cer­cați să redați partea spi­rituală, unui obi­cei devenit banal și, în lu­mea de azi, prac­ticat pe fugă: bucu­ria de a mân­­ca. Într-un lo­cal plin de urmele bu­­ni­­cilor, decorat cu obiec­te țărănești și care găz­duiește e­ve­­ni­mente cu par­fum de epocă, pro­puneți o ali­mentație tra­di­țio­nală, bazată pe produse bio, gătite în tihnă. Este asta o carte câști­gătoare în Iași?

- Vedeți, în lu­mea asta toate au un rost. Nu este un lup în pă­dure fără rân­duială de Sus. Și toa­te au fost lă­sate pen­tru ca omul să se bucu­re de ele în a­ceastă că­lătorie fru­moa­să, căreia noi îi spu­­nem viață. Dar bucu­ria nu e deplină, dacă nu-ți găsești și tu, ca om, rostul tău. În mo­mentul în care ți l-ai gă­sit, nu se mai pune pro­blema în termeni ma­teriali. Dacă ți-l ur­mezi, oricum ești în câștig. Asta fac și eu. De ce în Iași? Pen­tru că am în­țeles destul de de­vreme un adevăr care acum e probat ști­ințific: omul are cea mai bună ener­gie în zona sa de baștină. Acum vreo opt ani, în­cercam să fug de România furată și de­fec­tă, să fug, de fapt, de un anumit tip uman, nu de ța­ra pe care acești oameni nu o res­pec­tă și nu o iu­besc. Și lăudam Aus­tria, ca pe un stat în care merită să trăiești. La care, fiul meu, pe atunci abia intrat la școală, mi-a spus: "Tata, dar dacă Dum­nezeu ne-a lăsat aici, cum să plecăm?". A fost un moment de cotitură al vieții mele, când am realizat că am un rost, și el se află aici. Și am început să mă caut. Dar nu pentru a găsi în mine propria voie, ci pentru a auzi voia lui Dum­nezeu. L-am rugat pe Dumnezeu să mă folosească. Pentru că doar așa poți avea o împlinire a vieții. Iar din această perspectivă, cred că am ales cartea câștigătoare.

"Rostul vieții e dragostea pentru tot ce te înconjoară"

- Căutarea rostului dvs. a început mai abrupt: în afaceri imobiliare. Nu v-a fost greu să lăsați în urmă o activitate așa de profitabilă?

- Sigur că n-a fost ușor. Îți trebuie o oareșice putere de a-ți trăi propria viață, de a te rupe de tendința generală, care se formează prin "educația" făcută la televizor - care ne spune cum să ne îm­bră­căm, ce să mâncăm, către ce să năzuim, fără ca, de cele mai multe ori, toate astea să aibă vreo le­gă­tură cu natura noastră și cu binele nostru. Re­perele fac societatea, or, astăzi, reperele nu ne mai sunt date de o educație clasică, serioasă, care să țină cont de cine suntem și cine trebuie să devenim, ci de "școala" de la televizor, ori, mai recent, de pe inter­net. Șansa mea a fost că am fost crescut într-o fa­milie în care totul decurgea firesc, în care am învă­țat valorile adevărate, pentru care masa era un ade­vărat ritual, unde se gătea ca pe vre­mea buni­cilor și stră­bunicilor noștri, cu atenție la ingre­diente și cu... dra­goste. Mie îmi pla­ce acest stil de viață tradițional, îmi pla­ce când în casă mi­roase a pâi­ne proas­păt scoasă din cup­tor, a caș de oaie și a must ca­re dă în fiert, hai să îm­păr­tășesc și altora a­ceas­tă bucurie de a trăi, mi-am zis. Așa s-a născut "La Co­nac". Iar motto-ul nos­tru es­te: "Iubește-ți a­proapele ca pe tine în­suți!". Pentru că despre asta e vor­ba, rostul vie­ții este dra­gostea pentru ceilalți și pentru tot ce te înconjoară. Fără dra­gos­te, nu poți dă­rui, nu poți împăr­tă­și...

- Ușor de zis, dar mai greu de făcut...

- Nu este greu, dacă simți. Și se manifestă în toate amănuntele. De e­xemplu, n-am vrut să an­ga­jez bucătari profesio­niști, ci am luat câteva gos­po­di­ne care gătesc așa cum o fac pen­tru familiile lor. La noi timpul de aș­teptare a bucatelor e mai lung, pentru că mâncarea să­nătoasă se face mai greu. Însă merită. Este exact opusul tipa­ru­lui de viață domi­nant astăzi, pe care îl putem numi "Co­ca-Cola": efervescență acum!

"Sunt foarte puțini cei care își transformă vocația în profesie"

- "La Conac" este un loc aparte, și pentru că deno­tă o fire romantică. Bă­nu­iesc că men­ți­ne­rea afa­cerii pe linia de plutire necesită, totuși, și un bun prag­ma­tism.

- Știți bine că e­xistă profesie și vo­cație și că nu sunt foarte mulți cei în viața cărora vocația le este și pro­fesie. De aici vine tristețea lumii, de aici vin de­presiile și frustrările care te pot doborî. Nu e lucru ușor să-ți cunoști vocația și să faci o profesie în con­secință. Eu, unul, m-am născut cu valențe ar­tistice, în copilărie am urmat cursuri de pictură, de chitară și de actorie, am participat la concursuri de oratorie... Dar când am vrut să dau la Facultatea de Teatru și Film, părinții mei s-au opus. Ma­ma mi-a spus că dacă tot vreau să fac actorie, mă­car să o fac pe bani: "Fă-te avo­cat!". Pentru că o iu­besc, n-am vrut să-i stric inima și am urmat Dreptul. Dar n-am practicat, pentru că nu-mi place conflictul, iar justiția e o zonă de con­flict. În timpul facultății m-am angajat, căci n-am vrut să pierd timpul. În plus, am cunoscut o fa­tă ca­re îmi era colegă de grupă și care mi-a devenit so­­ție, drept pentru care, m-am "așezat" de foarte fra­ged, ca să zic așa. Destul de repede am ajuns și unul dintre cei mai buni agenți imobiliari din Moldova. Am cunoscut astfel oameni foarte sus-puși și foarte bogați, mi s-au deschis tot felul de oportunități. Aș fi putut să încep o afacere în București sau în stră­inătate, dar am preferat să rămân aici. Iar după cinci ani, mi-am dat demisia, ca să încep să trăiesc.

- "La Conac" izbânda este vizibilă. Bănu­iesc, totuși, că există, cu siguranță, și clipe grele, ca în orice afacere. Care este bucuria care răs­cum­pără greul?

- Că fac ceva concret pentru ai mei. Ai mei fiind toți românii cu care mă simt aparținând aceluiași "sat", dar, desigur, mai ales ieșenii. Cred că Dum­ne­zeu a rânduit să fac "La Conac" în Iași, pentru că e orașul perfect pentru un proiect mai romantic. În București, de pildă, ar fi devenit o simplă afa­cere. Aici e ceva de suflet. A venit cineva la mine să mă convingă să merg în Capitală cu acest concept. Mi-a spus că în București aș fi milionar. I-am răspuns că mă aflu în Iași pentru că sunt deja foarte bogat. Evident, averea mea nu e măsurabilă în bancnote.

"Generația cu cheia de gât are, în continuare, o cheie la gât"

- Pereții "Conacului" sunt plini de foto­grafii cu personalități publice care v-au călcat pragul, de la Marcel Iureș, Dan Puric și Gri­gore Leșe, la fostul premier Dacian Cioloș. Cum au ajuns aici?

- Pe unii i-au adus prieteni comuni, pe alții i-am căutat și i-am invitat eu, pentru că sunt responsabili, fără să știe, de locul ăsta. Pentru că m-a impresionat un gând, o faptă, o carte, un cântec al lor, și toate au dus aici. M-am gândit că e bine și pentru ei să știe că rodește în cineva emoția pe care o risipesc cu atâta generozitate. Astfel de oameni sunt ase­mă­nători preoților, care se în­treabă după slujba de duminică: va lucra în su­fletul cuiva ce am făcut eu aici, ori, imediat ce au ieșit pe ușă, au și uitat ce le-am spus? Toți au fost plăcut impresionați de ce au găsit la noi, căci au simțit autenticul.

- Există în Iași o emulație a noilor între­prin­zători, pe direcția tradițională?

- Generația cu cheia de gât, a copiilor din vremea comunismului, are în continuare o cheie la gât. E o cheie spre o lume care e musai să fie una mai fru­moa­să. Trăim vremuri care nu ne permit să dormim, iar această generație înțelege lucrul acesta prea bine. Trebuie să facem ceva. În Iași s-au ridicat destul de mulți oameni din generația mea, care construiesc pe coordonatele tradiției. Câte o fabrică de bere arti­zanală, câte o fermă de capre, câte o cafenea... Nu sunt inițiative spectaculoase, dar sunt sănătoase. Și e important că se pune sămânța cea bună.

- Oare ieșenii s-au schimbat ca men­­talitate, în ultimii douăzeci de ani? Sunt pregătiți oamenii pentru astfel de inițiative?

- Da, începem să depășim epoca asta con­su­me­ristă. Lumea e în proces de lămurire. Vedem în­cer­cări de reabilitare a societății ie­șene auten­ti­ce. E un aer de renaștere. Eu însumi sunt o pană de pe pasărea Phoenix, care este Ia­șiul.