Uriașă personalitate a timpului ei, talentata și extravaganta regină a României umplea pagini întregi în ziarele de limbă franceză, italiană, germană sau engleză, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Încă din tinerețe, fusese o obișnuită a marilor curți europene și petrecuse timp îndelungat prin Koblenz, Heidelberg, Berlin, Paris, Milano sau Sankt Petersburg. Urmele ei le găsești și azi prin aceste metropole. Chiar și la Opatija (fosta stațiune mondenă Abbazia), pe țărmul croat al Mediteranei, unde Regina României obișnuia să își petreacă vacanțele, un circuit de promenadă, numit chiar "Carmen Sylva", îți îndrumă pașii prin frumoasele locuri pe unde Elisabeta își plimba dorurile. Dar nicăieri în lume, amintirea sa nu e mai emoționantă, iar prezența ei mai luminoasă, decât la Neuwied, orașul german în care s-a născut, a crescut, în care a scris, în mare secret, primele sale poeme, locul în care a cunoscut primele suferințe, unde a evadat în păduri sălbatice, pentru a-și trăi neastâmpărul, unde a visat prima oară la România și unde s-a căsătorit cu Carol, căruia avea să îi fie alături, la bine și la greu, în lungii ani de domnie peste Regatul de la gurile Dunării.
O întâmplare a făcut ca Neuwied-ul să fie, anul acesta, la doi pași de călătoriile autumnale ale revistei noastre, prin Germania, Normandia și Bretania. Pe lângă subiectele pe care le căutam, am dat peste o altă "urmă" a istoriei noastre: Neuwied, orașul în care s-a născut prima noastră regină - Elisabeta, soția regelui Carol I. Aflată în apropiere de Koblenz, la confluența dintre Mosela și Rin, mica localitate ascunde povestea de tinerețe a principesei de Wied, pe care ne-am dorit s-o aflăm "în direct", vizitând - atât somptuosul palat de pe malul Rinului, dar mai ales reședința de vară din Monrepos, locul de suflet al micuței Elisabeta. Se știu atât de puține despre tinerețea Elisabetei și despre miraculoasa ei apariție în viața lui Carol I, încât vizita la Neuwied, în Germania, unde regina-poetă a României este venerată și azi, ca în urmă cu secole, a fost o descindere în... mister.
Cântecul de adio
În salonul cel mare al castelului de la Neuwied, glasurile școlărițelor din oraș au limpezimea unui cor de îngeri. "Ești ca o floare!", sună refrenul cântecului, iar notele urcă, parcă în joacă, până în înaltul stucaturilor de aur de pe tavan, în timp ce doamnele din înalta societate, privind-o pe Elisabeta, își vântură batistele, ca să nu se sufoce de emoție. Vestitul cvartet din Köln a venit special la Neuwied, pentru a da, solemn, tușa finală unei nunți împărătești. Căci la Neuwied, chiar e o nuntă împărătească! Tinerii miri, Elisabeta de Wied și Carol de România, urmează să ia, în mâinile pe care de-abia ce și le-au împreunat la altar, soarta unui mic principat de pe Dunăre, pe care au jurat în fața lui Dumnezeu să îl ridice la rang de mare regat. Wilhelm, fratele miresei, s-a ocupat personal de organizarea concertului: e momentul de apogeu, care punctează plecarea principesei de la Neuwied, într-o lungă călătorie prin centrul Europei, spre tronul României! "Ești ca o floareeeee!", cântă domnișoarele din Neuwied, iar noua principesă de România, încă și mai roșie în obraji decât o știe toată lumea, le ascultă și, pentru prima oară, într-o tinerețe plină de suferință, simte că nu-și mai poate stăpâni lacrimile. "Am plecat apoi în lume, în lumea largă, și nu am mai fost aproape niciodată acasă...", scrie, după ani și ani, Elisabeta de România. Principesa are în față o viață cu multe încercări, o glorioasă domnie alături de Carol I și, peste toate, o carieră artistică unică și o faimă la care puține femei puteau măcar visa pe vremea aceea. Pe drumul lung și neted, cu piatra cubică aranjată cu rigla, ce însoțește Rinul până la ieșirea din Neuwied înspre Viena, legănată de caleașca în care se află alături de Carol, Elisabeta se gândește, însă, mai puțin la viitor și mai mult la trecut, la orașul ei natal, la palatul de pe malul fluviului, la profesorii care i-au șlefuit mintea, la frații și prietenii cu care a cucerit lumi, ca niște veritabili Robinsoni, la toate momentele de evadare din mediul acela nobiliar, cazon, în care familia o pregătise să știe și să facă mai mult decât să simtă, cum era tradiția pe atunci. Și, mai ales, se gândește la Monrepos, reședința de vară a familiei, înconjurată de o pădure sălbatică și bătrână, în care a învățat ce înseamnă natura și libertatea. Neuwied, orașul adolescenței, rămâne în urmă, de îndată ce caii pornesc în galop, spre prima destinație a noii sale vieți, Viena...
Fotografii de familie
E zi de toamnă apăsătoare la Neuwied, la fel cum va fi fost și ziua în care Regina Elisabeta a părăsit orașul pentru a lua drumul României. Mânați de un vânt rece, prusac, norii mărșăluiesc cu repeziciune, atât de aproape de pământ, că simți că i-ai putea atinge cu vârful degetelor. La mijloc de septembrie, primele frunze au prins deja culorile nebune ale limbilor de foc, iar coșurile fumegânde ale caselor dau și mai mult parfum de melancolie zilei, în vreme ce castanele căzute din arbori ți se rostogolesc, copilărește, la picioare, parcă, anume, ca să te scoată din reverii.
Ca să ajungi la Monrepos, reședința de vacanță a familiei Wied, iei pieptiș un deal înalt, pe meandrele unui drum pe care caleștile de la 1800 se vor fi opintit amarnic. Cartierele rezidențiale de la periferia orașului au ștaiful nemțesc de odinioară. Ordinea și disciplina sunt și azi la mare rang în zona bună a Neuwied-ului, la fel ca în copilăria Reginei Elisabeta. Milităria nobiliară de odinioară va fi fost urcată înapoi, în pod, dar secolele de educație cazonă a tinerelor generații își lasă și azi amprenta asupra locului. Ascuns într-o pădure deasă, castelul și fostele sale dependințe sunt cufundate într-o liniște absolută. Deși construit în vârful dealului, Monrepos de-abia dacă are o zare deasupra orașului de jos, atât de strânsă e pădurea în jurul său! Azi, muzeu de științe ale naturii, renovat în deceniile din urmă, palatul mai are puține legături cu atmosfera din copilăria Reginei Elisabeta. O doamnă cochetă și blândă, cu aer de guvernantă, ne întâmpină în micul salon de ceai de la intrare și ne vorbește ceremonios despre cea mai iubită fiică a Neuwied-ului, Regina Elisabeta. O mică bibliotecă, cu albume și biografii ale reginei, tronează lângă biroul ei, laolaltă cu un afiș care te invită să te aventurezi pe circuitul "Carmen Sylva", din jurul palatului. Albumele cu fotografii - multe dintre ele complet necunoscute la noi - spun singure povestea copilăriei de prințesă a Elisabetei de Wied. Palatele din pozele vechi sunt încărcate de amintiri, încremenite în nemișcarea aristocratică a străbunilor din tabourile de fundal. Nobili mustăcioși și aspri, contese reci, cu tenul șlefuit parcă în gheață, tinere fete privind în gol, dedicate, din naștere, unei vieți de salon, apoi iarăși ofițeri posaci, apoi tablouri țepene de familie, cu tatăl sprijinit de spătarul jilțului mamei și cu puzderie de copii, care mai mari, care mai mici, toți speriați de rigiditatea mizanscenei. Și, printre toate aceste imagini cu morgă clasică, pe care le derulez dintr-un album, pe repede înainte, într-un colțișor al ceainăriei de la Monrepos, apare, din când în când, câte o scăpărare: același surâs imposibil de reținut, aceeași frunte înaltă, aceiași ochi vii și inteligenți ai copilului care a fost Elisabeta. Mă uit la portretele micii principese și palatul înțepenit în atmosfera apăsătoare a toamnei de afară se luminează numaidecât!
"Eram un copil al pădurii"
Pădurea din jur se deschide și ea, sub câteva raze, în toată splendoarea ei. Privesc pe geam și zâmbesc, la gândul că micuța Elisabeta va fi tremurat de atâtea ori în fața acestei ferestre, nerăbdătoare să găsească un prilej de a fugi afară. O și văd, cu obraji roșii și sănătoși, cu ochii jucăuși, pozându-i, fără pic de răbdare, într-o rochie albă cu fundițe albastre, pictorului Karl Sohn, bunul prieten al familiei de Wied.
"Îmi amintesc și acum disperarea care mă cuprindea pentru că nu aveam voie să mă mișc. Cum îmi mai tremurau degețelele și cum voiau să fugă de acolo! Afară se împrimăvărase, păsărelele cântau, iarba era verde și ghioceii dădeau să înflorească, dar eu trebuia să stau înăuntru, unde mirosea a vopsea! Pictorul Sohn și-a ieșit din fire când, într-un rând, am căzut leșinată de pe scaun, deși el încercase să mă țină cât mai puțin nemișcată, fără să știe că o asemenea încercare era totuna cu aceea de a potoli un uragan sau a sili un pârâu de munte să nu mai curgă ori să nu murmure! Mama a și întrebat odată cine o să izbutească să țină în frâu «pârâul ei de munte». Mi se citeau cele mai frumoase basme și se căuta pe toate căile, cu binele și cu răul, să mă facă să stau liniștită. Dar eu și liniștea! În trupul meu duduiau parcă o sută de pulsuri și, scurt, o luam la fugă!".
Într-adevăr, dincolo de zidurile groase ale palatului de la Monrepos, uriașa pădure pare o evadare. Printre plantele tinere, sălbatice, care "strică" ordinea nemțească, copaci scorțoși, bătrâni și uriași te cheamă să-i îmbrățișezi, așa cum făcea Elisabeta. Fagii cei vechi au coaja aspră, ridată, dar soarele, din puținul razelor ce scapă printre nori, le-o încălzește, mângâindu-le bătrânețea. Cum stau așa, cu crengile aplecate peste tine, pare că vor să îți zică o poveste, pe care și micuța Elisabeta o ascultase, la rându-i, de o mie de ori, căci pădurea sălbatică de la Monrepos te seduce la tot pasul, ba cu adâncul ei nepătruns, ba cu mireasma frunzelor care mor, ba cu fantasma unui luminiș, prin care întrezărești o fetiță alergând. Aici, în inima pădurii, pierdută printre copaci, departe de rigiditatea educației stricte, departe de tristețea cimitirului familiei așezat sus, în deal, aici, în sălbăticie, îi plăcea să fugă Elisabetei. Nicăieri, până să descopere minunăția Peleșului, nu s-a simțit mai bine viitoarea regină, decât în pădurea de la Monrepos. Aici era regatul micii prințese de Wied, sursa viitoarelor ei poezii!
"Când am mai crescut, Sohn m-ar fi pictat bucuros undeva în pădure, la umbra unui pom, cu pălăria mea de paie, încălzită toată de o plimbare cu pași iuți și priviri lucitoare. Din păcate, însă, i s-a cerut să mă picteze decoltată, ca pentru salon, cum nu era felul meu. Căci eu uram orice toalete și cu atât mai mult rochiile decoltate, și eram fericită doar în pădure, sub fagul meu, pe covorul de frunze moarte pe care îl răscoleam cu picioarele. Ar fi fost un tablou frumos, respirând căldura vieții! Căci eu eram un copil al pădurii și nu voiam să fiu altminteri!".
Lecții împotriva visării
Dar orele de nemișcare în fața șevaletului pictorului Karl Sohn erau nimic față de caznele la care era supusă, la Neuwied, o fetiță crescută ca să fie regină. Iar Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied (numele complet al viitoarei regine), fiica principesei Maria (soră a marelui duce de Luxemburg și a reginei Scoției) și a lui Hermann de Wied (membru ereditar al Dietei Reunite a Prusiei) a fost crescută ca să devină regină. Cu ambii părinți grav bolnavi și cu un frate, Otto, infirm din naștere, Elisabeta a înțeles de foarte tânără greutățile vieții. Cu atâta boală și suferință, lumea basmului și a poveștilor nu-și avea locul la Neuwied, după cum nici manifestările de afecțiune nu erau îngăduite, iar un hotot de râs era mai rar ca zilele de mare praznic. La Neuwied, eticheta cerea ca nicio clipită să nu se piardă fără folos, ca nicio zi să treacă fără a învăța ceva util. Sfaturi, lecții și lecturi și, peste toate, o educație religioasă, cu treziri la 6 dimineața, pentru citit și comentat obligatoriu versete biblice! Cu adevărat o educație de principesă germană, care, până la căsătoria cu un mare prinț, trebuia să aibă temeinice cunoștințe de istorie, filosofie, științe, belle-arte și politică! Limbile străine și virtuozitatea muzicală nici nu se mai discutau, erau doar pauze de relaxare, între ecuații matematice și concepte filosofice...
"Noi, copiii, aveam la lecții niște scaune înalte, de lemn, și picioarele ne atârnau în gol, până amorțeam de oboseală. Pentru ținută eram legați într-un pieptar de fier căptușit cu piele pe care, spre marea mea uimire, trebuia să-l port și la plimbare", suspina mica Elisabeta. Scopul acestei educații atât de stricte era să ucidă orice urmă de slăbiciune sentimentală. Maria de Wied, mama Elisabetei, ținea foarte mult la studiile în domeniul științelor, tocmai pentru a combate efuziunile lirice ale fiicei sale, despre care nu voia să audă cu niciun chip. "Ca și cum științele ar fi putut să ofere măcar a zecea parte din consolarea pe care ți-o dă această admirabilă prietenă, imaginația, care ne însoțește pe toate drumurile atât de întortocheate și de anevoioase ale vieții", i se destăinuia Regina biografului ei. Dar în ciuda caznelor la care este supusă, Elisabeta e sclipitoare la toate științele. Fetița învață pe rupte dar, cum găsește prilejul, evadează în lumea interzisă! Pe la 10 ani, într-o bună dimineață, fuge de acasă, curioasă să vadă cum arată școala unde învață copiii fermierilor de la castel. Îi prinde din urmă pe cei mici și e primită cu mare drag, ca o adevărată prințesă, de dascălul școlii la ora de muzică. Eliza e vedeta zilei, dar recitalul prințesei e întrerupt brutal de unul dintre servitorii de la palat, trimis să o pună în "arest", cu "regim de pâine și apă"!
Marea evadare
Dar nicio pedeapsă și nicio regulă nu reușesc să o țină departe de lumea ei secretă, de lumea visurilor și a poeziilor ei, pe Elisabeta! "Petreceam ore întregi de una singură, în pădure, numai cu bernardinii mei, iubiții mei paznici, cutreierând în lung și în lat, și când mă întorceam, scriam un cântec susurat de foșnetul copacilor. Prietenii mei îmi spuneau «trandafiraș de pădure» sau «trandafiraș sălbatic». Căci pomeții obrajilor îmi erau mereu trandafirii, nu păleau deloc, deși am fost crescută în camere cu bolnavi sau la căpătâie de muribunzi". Din fericire, frumoasa principesă își găsește mereu aliați printre cei din jurul ei. Pictorul Sohn îi ținea partea tinerei principese. "Pe Sohn îl bucurau tocmai firea mea năvalnică, forța și tinerețea, mersul rapid și mișcările ușoare, copilul tumultuos ce nu putea fi strunit și simțea că i se impunea să fie ca toți ceilalți. Trebuia să fiu pregătită pentru un tron, or mie gândul la măritiș îmi repugna, iar cel la un tron mă îngrozea. Preferam orice în locul unui tron! O colibă, o casă de preot, de profesor, o casă veche într-o pădure, în mare singurătate. Căci strălucirea exterioară mi s-a părut totdeauna vană, după splendoarea pădurii și măreția frumoasei naturi!", scrie Regina României, într-una dintre cărțile sale, "Colțul penaților mei", recent tradusă în limba română.
La vârsta de 20 de ani, când ajunge la Ouchy, în Elveția, în vizită la marea ducesă Elena Pavlovici a Rusiei (soția fratelui țarului), mătușa și nașa sa, principesa de Wied impresionează pe toată lumea prin erudiția și, mai ales, prin felul ei de a fi. Între nepoată și mătușă se leagă o mare prietenie, decisivă pentru destinul artistic de mai târziu al Elisabetei. "Elisabeta e îndrăgită de toată lumea. Toți sunt fermecați de ea. Privirea ei deschisă și senină reușește să încălzească până și inimile cele mai lipsite de sensibilitate, iar noi ne-am regăsit tinerețea alături de ea, totul părându-ne mai vesel și mai plin de prospețime". Printre "inimile lipsite de sensibilitate" pe care Elisabeta reușește să le înmoaie, biografii i-au descoperit pe contele Pavel Kiseleff, fostul guvernator al Principatelor Române, care își făcea adesea plimbările de dimineață la brațul tinerei principese de Wied, și pe Ernest Naville, o somitate a filosofiei, ale cărui pasionante discuții despre fericire, purtate cu Elisabeta, au fost atât de gustate de asistența de la Ouchy, că au ajuns să fie pomenite în paginile marilor reviste din Geneva. Elisabeta evadase, cu adevărat, din palatul cazon de la Neuwied: era, pentru prima oară, pe prima pagină a ziarelor europene! Luată într-o vară la Sankt Petersburg, de Elena Pavlovici, una dintre cele mai influente femei ale epocii, are parte de toate deliciile culturale care îi lipsiseră în adolescență: citește după placul inimii, ia parte la spectacole fastuoase, studiază limba rusă și desenul, se apropie de ortodoxie, religia la care trecuse mătușa ei, face teatru și ia lecții de pian.
Două "întâmplări"
Neuwied-ul și uriașul palat de pe malul Rinului devenise prea strâmt pentru ambițiile mamei Elisabetei. Rămasă văduvă, Maria de Wied mai avea un singur țel în viață: să o căsătorească cât mai bine pe fiica sa. Mulți tineri aristocrați au bătut drumul Neuwied-ului pentru a intra în grațiile Mariei și ale fiicei sale. Chiar și moștenitori ai tronului britanic au fost tentați de o căsătorie cu Elisabeta, faimoasă în lumea largă pentru frumusețea și instrucția ei. Dar tocmai erudiția Elisabetei îi speria pretendenții, cu mult mai modești. "Ori mă voi căsători cu vreun conte văduv, cu mulți copii, ori mă voi face învățătoare", glumea Elisabeta. Până când, într-o zi, "întâmplarea" i-l scoate în cale, la Köln, pe seducătorul principe Carol de România...
Elisabeta și Carol se știau de la Berlin, de mai mulți ani. O anecdotă spune că, în timpul unui bal organizat la curtea Prusiei, Elisabeta s-ar fi împiedicat în rochia lungă și înspumată și Carol, atent și galant, i-ar fi oferit sprijin. Să fi fost acea scânteie, care a aprins povestea de dragoste dintre cei doi? Tânărul principe român era presat să își găsească o soție din elita europeană, iar Elisabeta, bună prietenă cu mama și cu sora sa, se potrivea de minune rolului de principesă de România. Dar să o lăsăm pe viitoarea regină să ne povestească mersul evenimentelor, așa cum le descrie în memoriile sale...
Elisabeta și mama sa luau micul dejun la un restaurant din Köln, unde veniseră la un mare spectacol. "Un tânăr bărbat s-a așezat foarte aproape de noi, la o măsuță, a comandat o ceașcă de cafea, privindu-mă insistent, încât eu, domnișoară bine crescută, i-am întors un pic spatele. Când ne-am ridicat, cineva i-a recomandat mamei pe principele domnitor al României. Acesta era domnul care mă privise insistent! M-am bucurat mult să-l revăd pe tânărul prinț, după scena de la Berlin, când eu, țopăind în urma reginei, alunecasem o treaptă. Pe vremea aceea, nu îngăduiam niciunui tânăr domn să mă ajute ori să mă atingă. Țineam să fiu independentă și eram foarte zburdalnică". "De ce erai așa de sălbatică?", o întreabă, amuzat, Carol, când Elisabeta îi amintește scena. Cei doi se pun pe povești și pornesc într-o plimbare spre Grădina Zoologică, în timp ce Maria de Wied și restul grupului de "complotiști" urmăreau scena din urmă. "Da, prințul de România e un om încântător! Ai ce vorbi cu el!", îi spune mai apoi, în caleașcă, Elisabeta mamei sale, care tace chitic. "Tânărul prinț mă interesa în cel mai înalt grad, căci găseam că se dovedise cutezător, iar gândul de a mă jertfi unui lup tânăr era cavaleresc și nobil", scrie Elisabeta. Peste doar câteva ore, Carol îi cerea Mariei mâna fiicei sale, iar Maria, obișnuită cu refuzurile pe bandă rulantă ale fiicei sale, e surprinsă ca în locul unui "Nein!" hotărât, să i se răspundă cu "Așa repede?".
Noaptea cea mai lungă
"Când a intrat el, o clipă m-am ținut strâns de clanța ușii, ca să nu cad, după care m-am dus spre dânsul, i-am dat mâna mea și el mi-a sărutat-o. Eu i-am atins creștetul capului cu buzele și, după cât se pare, aș fi spus: «Sunt deopotrivă foarte fericită și foarte rușinată». Eu nu îmi amintesc, dar mama a zăvorât cuvintele în inima ei și a spus să fie înscrise pe tabloul meu, dăruit lui...".
"Cât a stat la noi și mi-a vorbit despre îndatoririle mele, despre frumusețea misiunii și despre dificultatea ei, toate au fost bune, căci am fost molipsită de entuziasmul lui și gata să fac tot ce-mi cerea. Dar după ce a plecat, a fost o noapte grea. Am fost cuprinsă de o spaimă de moarte. Trecusem prin multe, avusesem parte de o viață bogată, frumoasă și grea, dar să fiu legată, eu, care nu voisem să aud niciodată de măritiș?! Deodată, spusesem «Da», fără să-l cunosc cu adevărat. Mă simțeam vinovată de o nechibzuință de neiertat. A fost o noapte grea și, cu toate astea, am păstrat strâns în mână cruciulița de opal pe care mi-o dăruise și care era atât de pură, de albă și de nobilă, ca o făgăduință a ceva foarte curat și bun...".
***
Pe 16 octombrie, palatul Monrepos a găzduit ceremonia oficială a logodnei Elisabetei cu Carol, urmată de un dineu, la sfârșitul căruia principesa Maria de Wied a transmis, într-un toast călduros, urările de fericire pentru țara care avea să-i devină patrie fiicei sale. A doua zi, Carol a și plecat spre România, urmând să revină la mijloc de noiembrie, pentru pregătirile fastuoase ale nunții de la castelul din Neuwied! La plecare, principele român i-a lăsat Elisabetei, pe noptieră, un album cu fotografii din noua ei patrie, semnat de Carol Popp de Szathmary. "Iubirea e răsplătită cu iubire. Înfățișează-te poporului cu aceeași iubire, cu aceeași încredere cu care mi te-ai înfățișat mie, și atunci nu va mai fi o singură inimă ce va bate din credință pentru tine, ci milioane de inimi, care se vor contopi cu a ta, iar eu mă voi socoti fericit, căci nu-mi aparții doar mie. Un popor întreg are dreptul asupra ta, un popor întreg te contemplă cu încredere și speranță și-ți va răsplăti iubirea cu iubire", i-a scris Carol pe album. Vreme de trei săptămâni, până la revenirea logodnicului la Neuwied, principesa Elisabeta a citit și recitit serile, în liniștea de la Monrepos, frumoasele cuvinte ale tânărului principe român și a visat departe, așa cum numai ea știa să viseze, la minunata Românie care avea să-i devină noua casă și patrie.