Raiul e un zbor de fazan
Imaginați-vă o carte poștală: un peisaj decupat dintr-o insulă nu prea mare, mușcată la nord de plaje fine cu nisip de argint, sfârtecată la sud de faleze abrupte, care plonjează în mare. 13 km pătrați întretăiați de poteci, zeci de poteci care se bifurcă la nesfârșit, fără niciun indicator. Late, roșiatice, prăfoase, mărginite de curmali și de trandafiri de stâncă, de ficuși lucioși și de lauri timizi, par că vin de nicăieri și duc peste tot. Imaginați-vă și culorile: albastrul adânc al cerului, turcoazul mării, albul bărcilor, al pescărușilor și-al florilor de mirt, toate aceste nuanțe violent de clare și lipsite de orice cusur, prea multă frumusețe cu care aproape nu știi ce să faci. Și acum, închideți ochii. Trageți adânc în piept aerul călduț, de început de toamnă, îmbibat până la refuz de mirosul eucalipților. La signature olfactive de l'île, adierea aceasta dulce și îmbătătoare, ca guma de mestecat. Sigur, cu ochii închiși n-o să vedeți infinitele nuanțe de brun și de ocru, pe care soarele le-a sculptat pe scoarța acestor arbori uriași. N-o să vedeți nici fazanul care trece speriat de la stânga la dreapta, lăsând în praful potecii o linie făcută cu coada, o graniță imaginară, un "Până aici!", aruncat odată cu propriul lui țipăt. Dar o să știți, așa cum stați pierduți în mijlocul drumului, că în niciun caz nu visați. Țipătul pescărușilor e aievea. Pacea sună ca foșnetul vântului printre pini. Raiul e la un zbor de fazan depărtare. Și cel mai frumos loc de pe pământ e aici.
***
După cinci ore de zbor cu escală până la Marsilia, după o oră în trafic, la volanul mașinii, până în portul Hyères, după încă 20 de minute asudând pe vaporul înțesat de turiști spre Île de Porquerolles, și un urcuș de două ore spre Fort de la Repentence, toată revărsarea aceasta de frumusețe de carte poștală mă izbea în plină figură. Trebuia s-o uit, s-o dau deoparte, așa cum cu un gest al mâinii ștergi o fereastră de praf, pentru ca în urma ei să rămână singurul lucru pentru care mă aflam aici: undeva, într-un fort vechi de mai bine de o sută de ani, ridicat sus, pe culmi, unde zgomotul valurilor lovite de țărm abia se aude, s-a zidit în rugăciune un pustnic român. Un călugăr plecat de la Mânăstirea Oașa, a cărui poveste mă aștepta.
Fortul Pocăinței
"Dacă ieri ai zis da cu bucurie, atunci da să fie. Ăla e gândul curat, primul care îți vine. Restul nu se socotește". Așa i-a spus starețul de la Oașa, în dimineața în care părintele Vasile s-a trezit speriat de ușurința cu care acceptase, în ajun, să lase obștea din vârful muntelui și să plece singur, la 2000 de km distanță. A zis "Da", și în nici zece zile era plecat, uimit de cum se leagă și se dezleagă căile Domnului, care fac ca el, un simplu călugăr, care an de an, în Joia Canonului, citise viața Sfintei Maria Egipteanca, să ajungă acum într-o mânăstire al cărei hram îi era închinat tocmai ei - La Sainte Marie du Desert.
Și acum uite-l aici, în mijlocul acestor construcții, care i-au devenit casă. Un fort pe jumătate îngropat în pământ. Șase cazărmi reci, în care până și un oftat capătă ecou. O curte ca un tranșeu imens, din care, deși te afli în cel mai înalt loc de pe insulă, nu vezi niciun petec de mare. Ziduri groase de doi metri. Și camera rece, mică și sărăcăcioasă, în care ani de zile, un călugăr francez, coborât de la Athos, și-a făcut chilie.
Asta a găsit părintele Vasile în prima lui zi pe Arhipelag. Pe părintele Serafim, cu barba lui albă, l-a văzut mai târziu, când bătrânul i-a urat curaj și credință tare, înainte de a-și lua rămas bun de la locurile pe care el însuși le transformase în mânăstire. Cu 15 ani în urmă, bătrânul Serafim venise de la Mânăstirea Saint Antoine din Vercors, să se odihnească pentru o săptămână. A oftat și a zis "Aici mă simt ca la Athos". A aflat că fortul acesta abandonat poartă numele pocăinței, a mai oftat o dată și a zis "Aici aș putea să rămân". Și a rămas și a trăit cinci din cei cincisprezece ani, fără apă și fără lumină, sculptând singur o catapeteasmă, ca să îmblânzească locul sterp care l-a primit. A rămas până la 86 de ani, când bolile s-au dovedit mai tari decât el. Și a fost nevoie de multe rugăciuni și de multă zbatere, din partea unor români credincioși, ca fortul, a doua oară abandonat, să nu fie dat nimănui. Ca mânăstirea aceasta stranie, născută din cazărmi și tranșee, să rămână tot loc de rugăciune, și-un călugăr răbdător să fie trimis, să poată continua ceea ce fusese făcut.
***
Părintele Vasile își amintește așa: că era 9 septembrie 2016, chiar a doua zi după Nașterea Maicii Domnului, când a pășit prima oară pe insulă, cu părintele stareț Iustin la stânga și cu părintele Marcel din Aix-en-Provence la dreapta. Că la exact o lună, deși nu-și dorise niciodată preoția, ci era fericit să fie simplu călugăr, a fost hirotonit de Mitropolitul Iosif de la Paris. Că era toamnă și soarele îl mângâia blând, după răcoarea îndurată acasă în nopțile de pe Șureanu, iar vântul înmiresmat de eucalipți era o tainică promisiune de odihnă. Că a văzut cetele de turiști înghesuindu-se pe vapor și bisericile goale din împrejurimi. Și că atunci, mai mult ca oricând, i s-a făcut frică de toată frumusețea care îl poate fura.
Un nor prea luminos
Stăm în bisericuța minusculă, săpată în măruntaiele pământului. Zidurile sunt groase, iar prin ferestrele nu mai mari de o palmă abia pătrunde lumina. În penumbra deasă, mâinile Părintelui Vasile se mișcă și taie felii de aer. Sunt mâini frumoase, bărbătești, nervoase, și totuși poartă în ele ceva fragil. Mai obișnuite cu cartea și rugăciunea, decât cu lucrul greu, sunt mâini albe, curate, pe care lumina soarelui rareori le-a văzut. Mâini care în studenția lui la Silvicultură căutau prin păduri ierburi de leac, care mai târziu, când a devenit asistent la aceeași facultate, știau să explice mai bine decât vorbele, gesticulând în aula amfiteatrelor, la fel de febril.
Ani de zile, mâinile acestea au rătăcit prin biblioteci, în căutarea unui răspuns. Nu știa nici el prea bine ce vrea să găsească. Nu știa nici cum vrea, nici unde ar vrea să stea. Dumnezeu îi părea ascuns, un mister care te incita să cauți peste tot: prin filele cărților vechi și prin mânăstiri, în propria țară sau peste hotare, unde călătorea cu burse, în bisericile românești, dar și în cele grecești sau sârbești. Într-o zi, dintr-o joacă, fiindcă aflase că nu e greu să obții o viză, și-a făcut dosar să plece în Canada. Acum, când se gândește la anii aceia, chiar nu-și explică de ce a plecat. Voia să se desprindă, dar nu știa cum, voia timp pentru el și pentru citit, voia să lase în urmă Brașovul în care s-a născut și pe cei care-l ironizau că umblă toată vara singur pe munți. Simțea că îl cheamă pământul acela. Dar n-ar fi putut spune de ce. Cinci ani a stat în Canada. După trei, și-a luat cetățenia și, cu actele-n buzunar, a plecat spre San Francisco. Se împlineau zece ani de la canonizarea Sfântului Ioan Maximovici, iar catedrala Lady of All of Sorrow (Maica Domnului a celor îndurerați) adunase pentru vecernie zeci de preoți. Mai multe mâini au ridicat atunci de sub baldachin racla cu trupul nestricăcios al Sfântului și au adus-o în centru. Mâinile părintelui Vasile, aceleași mâini albe, cuminți, erau și ele acolo. Și-n secundele care au trecut covârșitor de repede, o singură rugăciune i-a trecut prin minte, una singură, tulburătoare, repetată la nesfârșit: "Apropie-mă, Sfinte, de Dumnezeu!".
La sfârșitul slujbei, stătea în picioare, în partea din spate a bisericii. Avea ochii complet deschiși. Preotul cânta în slavonă, și el, cum stătea așa, sprijinit de zid, treaz până la ultimul fir de păr, a văzut că sub tavan se-adună încet un nor luminos. Un nor diafan cum nu mai văzuse niciodată, un nor care nu proiecta nicio umbră, greu de cea mai luminoasă lumină din lume. N-a durat decât câteva zeci de secunde. La final, și-a întrebat prietenul: "Ai văzut și tu?". Nu, nu văzuse nimic.
Athos, Sâmbăta, Oașa
Când a plecat de-acolo, știa un lucru: ducea cu el acasă o pierdere uriașă, un dor după ceva ce se arătase fulgerător și dispăruse cu aceeași iuțeală. O tânjire mai arzătoare nu trăise nicicând.
În vara aceea, și-a luat rămas bun, în lacrimi, de la preotul paroh din Toronto, în parohia căruia ajuta ca mirean, duminică de duminică. A făcut o călătorie scurtă, de cinci zile, până în Athos. De acolo, cu bagaje cu tot, s-a întors în România. Și înainte chiar de a merge acasă, la părinți, s-a oprit la Sâmbăta, la Părintele Teofil. I-a spus ce-l apasă, s-a spovedit și, la sfatul lui, a plecat să vadă câteva mânăstiri. Ultima dintre ele era Oașa. Mersese să stea cinci zile și rămăsese cinci săptămâni. "No, unde ți-o plăcut?", l-a întrebat părintele Teofil, când s-au revăzut. "La Oașa!". S-a ridicat, i-a pus mâinile în creștet și i-a spus: "Acolo să-ți fie locul, atunci!".
Pe urmele Sfântului Casian
Au fost două. Două scrisori ale Sfântului Casian, găsite întâmplător. Nici nu ajunsese bine pe insulă, și-un sfânt român, născut pe meleaguri dobrogene, îi ieșea în chip nevăzut înainte, ca pentru a-i spune că nu e singur aici, că e pe drumul cel bun. Două scrisori care l-au umplut de bucuria că bucata asta de pământ, pe care au trecut nenumărate civilizații, de la celți și liguri, la etrusci și romani, e sfințită de rugăciuni, de multe sute de ani. Așa a aflat Părintele Vasile de Leontie, Minervie, Jovian și Teodor, niște ciudați singuratici în haine negre și lungi, care se așezaseră în sudul Franței, în sud-estul Insulei Porquerolles, și se rugau lui Dumnezeu prin secolul V. Patru stareți cu viață sfântă, care aveau în ascultare cine știe câți alți eremiți. Lor le erau adresate scrisorile Sfântului, sfaturile lui despre asceză și curățirea inimii, despre treptele contemplației și viața întru Hristos. După ce pribegise o viață întreagă din Dobrogea natală până-n pustia Egiptului, la sfârșitul vieții, se așezase pe teritoriul Franței, pentru a-i creștina pe gali. Cunoștea deci insula asta, el însuși trebuie s-o fi călcat! Azi, la Marsilia, exact de partea cealaltă a apelor Mediteranei, în mijlocul unui port agitat, se înalță în liniște turla abației Saint Victor. E mânăstirea pe care a întemeiat-o în ultima parte a vieții Ioan Casian Românul, din a cărei chilie modestă trebuie să fi întocmit și aceste scrisori.
O pătură veche și-o cană de ceai
De când e aici, vestea că un călugăr singuratic a reocupat chiliile fortului a ajuns și la urechile francezilor. În două rânduri, l-au vizitat jurnaliștii. L-au chestionat politicos, i-au dat târcoale mirați de mâinile albe, care emanau pace, de ochii lui în care se zbătea prinsă toată fericirea din lume. Au notat conștiincios pe carnețele, cu surâsul lor elegant și mefient, au mai adăugat câteva date, apoi s-au retras mulțumind, năuciți și aproape siguri că ceva nu-i în regulă. Cum să nu simți nici frig, nici foame, atunci când te rogi? Cum să fii fericit, stând așa, fără să te vadă lumina? Și la urma urmei, cum adică, doar tu, singur cu Dumnezeu?
Au trecut aproape două decenii din dimineața în care Părintele Vasile se visase monah. Era desculț, exact ca-n slujba călugăriei. Ținea pe cineva de mână, care-l trăgea în susul unei coline. Pe atunci, bătea încă munții și nu știa că viața îl va duce la mânăstire. Trăia încă în lume, alergat de treburi și hăituit de timp. I-a luat ani să înțeleagă ce bucurie aduce rămasul pe loc. Statul de unul singur în rugăciune, când timpul e pur și simplu de partea ta. Îl privesc cum așază pe masă cana de ceai, cum scufundă plante uscate în apa fierbinte. Sunt fel și fel de monahi pe lume. El e dintre cei care se mulțumesc cu puțin. Câteva ore de odihnă sub o pătură veche. Puțină hrișcă sau doi-trei cartofi. Un ceai cald, ca ăsta, care te încălzește la mâini. Când Dumnezeu e aproape, nu-ți mai lipsește nimic. Știe asta. Știu și eu și mă uit în tăcere cum aburul cald se ridică la nori.
***
Încă e toamnă pe Insula Porquerolles. Cerul are încă nuanțe de catifea. Dar aici, în curtea interioară a mânăstirii, mirosul de eucalipt nu mai reușește s-ajungă. Aici, și frumusețea luxuriantă a vegetației pare absentă. Pământul e sterp, năpădit de ierburi țepoase. Zidurile-s groase, umbrele - nesfârșite. Hotărât lucru, nu-i plăcut să te prindă noaptea între ele, cu toată singurătatea care pândește în fiecare ungher. Tăcerea aceasta, care pe mine mă înfioară, pentru părintele Vasile e un tainic balsam. Când ultimul vapor se îndepărtează de mal, când seara se furișează printre măslini, bucata asta de țărm se întoarce în timp. Abia așa, aproape pustie și fără turiști, cu duhul plutind ca-n Scripturi peste ape, te trage la rugăciune, oriîncotro te-ai uita. E ora când biserica se umple de șoapte, e ora când pe culoare alunecă fumul gros de tămâie. Deschid poarta și mă uit la cer. Soarele apune peste portul Hyères.
Autoarea mulțumește pentru sprijin și călăuzire pe insulă doamnei Ana-Maria Legouhy.
Părintele Vasile poate fi contactat la adresa pr.vasile.oasa@gmail.com, Monastère Sainte Marie du Desert, Fort de la Repentence, Île de Porquerolles, Hyères, 83400, France.
Fotografiile autoarei