GERMANIA, NORMANDIA ȘI BRETANIA - La capăt de călătorie

Claudiu Tarziu
Dacii se credeau nemuritori.

Azi, știm că aveau dreptate. Dar veșnicia lor este ascunsă sub straturi de indiferență, igno­ranță și ideologie. Ea trebuie decojită ca o ceapă, foaie cu foaie - sau, dacă vreți, document cu docu­ment -, drum cu drum, inimă cu inimă. La mun­ca asta, așa de grea și frumoasă, s-a încume­tat revista "Formula AS", în urmă cu 15 ani. Și istoria ne­știută a dacilor a început să se între­zărească. Iar odată cu ea, și nemurirea lor. Căci a fi nemuritor înseamnă a nu fi uitat.
Erau cei mai numeroși după inzi, cei mai viteji și mai drepți dintre traci. Re­ga­tul lor a fost unul dintre cele mai mari și mai temute ale Antichității. Au hărțuit Impe­riul Ro­man, l-au obligat să plătească tribut, iar când acesta i-a învins, în loc să îi umi­leas­că, i-a glorificat, pen­tru nemaiîntâlnita lor vitejie. Se știe că, în toate monumentele de la Roma, dacii sunt înfățișați ca niște învingători. Nu-i deci de mirare că, mai ales după năvălirile barbare din Răsărit, tribu­rile lor au pornit către Europa, așezân­du-și rădăci­nile peste tot. Le-am găsit urmele din Sud până în Nord și din Est până în Vestul ex­trem al continen­tului. Noi, o mână de jurnaliști, fără mij­loa­cele istoricilor și lipsiți de răgazul unor cer­cetări înde­lungi și minuțioase, doar mânați de pa­siu­nea pentru adevăr. La începutul acestei toamne, am continuat căutările în Germania, Normandia și Bretania. Ce-am găsit, ați citit. Textul de față este doar un jurnal de călătorie a ceea ce a rămas nerostit des­pre locu­rile, oamenii și întâm­plă­rile care ne-au impre­sionat cel mai mult. Șapte mii de kilo­metri de impresii pe ca­re dorim să vi le îm­păr­tășim.

Germania. Koblenz

În astfel de călătorii, drumul este aproape totul. El te pregătește pentru intrarea în poveste. Și e parte din poveste. De aceea, nu-i totuna cu ce-l faci. Noi am ales, ca de obicei, mașinile. Am ales să vedem încotro ne îndreptau sutele de cai struniți de mo­toare puternice. Incomparabil mai ușor de­cât le-a fost cohortelor de daco-geți, mărșăluind cu înfrico­șă­toarele lor steaguri de luptă, urlând a moarte, prin gura de lup.
Din fuga mașinii, oprită când și când, poți adu­na imagini, frânturi de dialoguri și gesturi umane care, uneori, fac ele însele cât o poveste.
Așadar, iată-ne, șapte oameni - Sânziana Pop, An­drei Cheran, Cătălin Manole, Ciprian Rus, Flo­ren­tin Popa, Matei Florian și cu mine - îmbarcați în trei bolizi. N-om fi magnifici, dar numă­rul nostru e magic. O confirmă minunile care ne ies în cale. Aproape 2.000 de kilo­metri despart Bucureștiul de Koblenz. O cale extrem de grea pe alocuri, în ciuda auto­străzilor, care, mereu ciocănite și re­parate, au devenit drumuri "comunale", cu restricții de viteză și lucrări de reabilitare exasperante.
Ko­blenz este un oraș german care ți se lipește de inimă. Sub zidurile sale medie­vale, vechi de două milenii, își dau întâl­nire, imense, liniștite și clare, un râu - Mo­sel, și un flu­viu - Rin, confluență a două lumini fluide, care pun în valoare istoria locului. Vapoare mici, iahturi și goelete alunecă de-a lungul ma­lurilor. Turiști de toate rasele și națiile își des­fată privirea, cu jocul de bolte, de turle de biserici, de creneluri și de castele care încon­joară bătrânul burg. Cineva, de pe o barcă, își aruncă șapca spre soare, ca într-un salut adus istoricului oraș. Stăpânit, alternativ, de romani și normanzi, apoi de francezi și ger­mani, pe străzile din Koblenz, în magazine și restau­rante, vezi, totuși, aproape doar nemți. Corecți, amabili și foarte civilizați, luminează, și ei, orașul, în com­parație cu celelalte localități multietnice, pe care le-am întâlnit în drum. Koblenz e un oraș de provincie, ferit, deo­camdată, de invazia musul­mană, de curiozita­tea japonezilor și chinezilor, porniți prin Eu­ropa în excursii tematice, și de africanii căutători ai unui trai mai bun.
Există, însă, și lucruri triste, în Ger­ma­nia. Cele două biserici istorice, cato­lică și evanghelică, care marchează centrul, cu arhitectura și turnurile lor înalte, sunt goale. Scau­nele sunt în­toarse cu spatele către altar și cu fața spre ușă. La in­trare este mon­tată o sce­nă de con­certe... Abia la sfârșitul vizitei ob­servăm, într-o al­veolă în­gus­tă, în dreapta al­taru­lui, doi bă­trâni, o doam­nă și un domn, care se roa­gă, cu capetele ple­cate, în tăcere. Dea­supra lor, lu­mi­na lumânărilor se ro­tunjește ca o aură.
Am ales Ko­blenz-ul ca primă oprire, pe drumul nostru din anul acesta, pentru că în muzeul ora­șului se află cel mai frumos cap de lup, steagul de luptă al dacilor, descoperit în a­ceas­tă parte de lume. Trofeul fusese însă împrumutat mu­zeu­­­lui din Mainz, pentru a fi admirat într-o expoziție ar­heo­lo­gică de an­ver­­­gură. Ciprian plea­că într-acolo, să își gă­seas­că subiectul, în vreme ce restul trupei ne cazăm în­tr-o su­burbie a Ko­blenz-ului, un fel de sat urban, numit Güls. Îi spun numele pen­tru că ne-a impresionat foarte mult. Și nu atât pen­tru casele sale splen­dide, respectând tradiția țărănească a locu­lui, nici pentru vegetația abunden­tă, pentru dealurile pline de vii sau tihna care respiră din orice piatră, cât pentru o plimbare de noapte, de-a lungul uneia dintre străzile principale ale așe­zării. Pe la mijlocul unei străzi, găsim cimitirul, lu­minat de candele. Niciun mormânt nu este lăsat fără lumină. Morții sunt protejați de rău și în lumea de dincolo. Flacără cu flacără, întune­ricul se decupea­ză a viață. Mor­min­tele pecetluite cu lespezi ma­sive, înconjurate de un gazon im­pe­cabil și străjuite de făclii, îmblân­zesc cerul de antracit și transformă locul într-un fel de "acasă". Ne bu­curăm să vedem că în pofida cate­dra­lelor goale, germanii își păs­trea­ză, la fel ca și noi, cultul morților.

Normandia. Rouen

După încă 700 de kilometri abandonăm spiritul teuton pentru cel francez. Cel puțin așa credem. Și nu ne înșelăm prea mult. La Deauville, primul nostru popas pe malul Atlanticului, în plină Nor­mandie, găsim o rigoare asemănă­toare cu cea ger­mană. Dar numai în arhi­tectură. Casele tradiționale (din lemn și piatră, cu bârnele lăsate vederii, exact ca la noi) sunt așezate în grădini generoase și arată bună rânduială. Oamenii, însă, sunt mai relaxați decât nemții. Vorbesc în­truna, gesticulează și râd, ciocnesc cu tine un pahar de vin în restaurant. Din păcate, afară plouă în rafale, și bate un vânt cum­plit. Nu ne place, dar nici nu ne spe­rie. În Normandia ne așteaptă un su­biect colosal: Rollo, dacul viteaz, înte­me­ietorul duca­tului de Normandia. Ple­căm repede spre Rouen, nu înainte de a admira Atlan­ticul și de a ne pre­umbla vrăjiți, pe plaja dezgolită de ape, la ora refluxu­lui, plină de scoici și de pietre atât de frumoase, încât ar merita prinse în șiraguri, ca perlele. Unii dintre noi ve­dem oceanul pentru prima dată. Nu este o "mare mai mare", ci chiar sinonimul nemărginirii. Pla­je­le normande nu sunt doar întinderi de nisip și de piatră (acoperite de sân­ge, în cel de-al doi­lea război mon­dial), ci un loc de unde începe nean­tul. Infinitul de ape se află în fața ta. Ne place Nor­mandia. Frumoa­să, sălbatică și verde, încă, la mij­loc de septembrie. Doar ploaia ne ur­mează, încă­pă­țânată și rea, dar o biruim cu soarele pe care l-am luat cu noi de acasă.
Veche capitală a Normandiei, Rouen este un oraș în care francezii par musafiri. Toate culorile pie­lii și toate limbile lumii pigmentează ome­nirea care îl populează. Localurile sunt aglomerate și gă­lăgioase, străzile for­fotesc de lume, străi­nii pă­șesc cu ochii înălțați pe clădirile medievale, atrași de frumusețea încre­menită în piatră a cate­dralei catolice Notre Dame (de sec. XII), ori de splen­­didul desen al Marelui Ceas, de arhitectura gotică a Palatului de Jus­tiție, datând din Evul Me­diu, sau de muzeul dedicat Ioanei d'Arc, pe locul unde eroina fără de pereche a Fran­ței a fost arsă pe rug.
Doar amintirea lui Rollo, mult do­ritul și cău­ta­tul erou, pare ștearsă în Rouen. O statuie care-l înfă­ți­șează și o mențiune într-un pliant turistic. Atât. Misteriosul dac trebuie căutat mai departe, spre apă, în ce­ta­tea lui de suflet, de pe țărmul oceanului, la Fé­camp. Un oraș atârnat de maluri înalte de piatră bân­tuite de vânturi puternice. O așezare mirosind a sare, a scoici și a plante, cărora nimeni nu le ține minte numele, ci doar mirosul sălbatic și amar. O cita­delă istorică în care însemnele nobiliare te în­tâm­pină la tot pasul. Aici s-au păstrat ruinele pala­tului ducilor de Normandia. Aici a trăit mare parte din viața sa Rollo. Aici a fost în­gropat. Nu se mai știe unde, căci a fost mutat de câteva ori, pentru a nu i se profana mormântul în timp de războaie. Iar această dispariție a osemintelor pare pusă la cale de Rollo însuși, pentru ca eroul să se cufun­de cu totul în le­gendă. O legendă pe care un alt "erou", co­legul nostru Matei Flo­rian, avea să o transforme în rea­litate.

Bretania

La granița invizibilă din­tre Normandia și Bre­tania, salutăm din mers mânăs­tirea fortificată de pe Le Mont-Saint-Michel - o stâncă ciudată, insulă la flux, peninsulă la re­flux - din Marea Mâ­necii, unul dintre locu­rile cele mai vizitate din Franța. De aici încolo peisajul de­vine mai aspru, vânturile mai haine și ploile mai dese. Urmăm coasta până în apropiere de capitala Bretaniei, Brest, dar "tra­gem" chiar pe malul ocea­nului, la Lan­déda. Timp de câteva zile, mica așezare de pes­cari (unde n-am văzut picior de străin) ne va fi bază pentru expe­diții, în cea mai misterioasă și tradi­țio­nalistă parte a Franței.

MONT ARRÉE, Regatul Cavalerilor Mesei Rotunde

Finistère, numele zonei în care ne aflăm, în­seamnă în bre­tonă "Capătul Pământului". Aici era sfârșitul lumii cunoscute sau începutul unei alte lumi, în urmă cu un mileniu și ju­mătate, când bretonii au năvălit din Britania peste celții romani­zați. În timp, civilizația a cotropit ca o armată imbatabilă Finistère, îngropând sub ținutul său aspru, mai mult piatră decât pământ, un trecut misterios și incitant. O singură redută i-a scăpat: Muntele Arrée, un tărâm fermecat, despre care legenda spune că a fost stă­pânit de vrăjitorul Merlin, tatăl legen­darului rege Arthur. Bretonii jură că aici a fost regatul Cava­le­rilor Mesei Rotunde și că, unde­va, în pădure, își doarme somnul de veci Merlin. Nici nu tre­buie să știi toate astea ca să simți o anume neliniște la poalele aces­tui munte pitic, al cărui vârf abia de ajunge la 400 de metri. Are, însă, în el o sălbăticie care îl face să pară uriaș, cioplit în piatră aproa­pe nea­gră și învelit în pâcle cenușii. De nicăieri, te cuprinde un fior care îți brăzdează pielea din ceafă până-n căl­câie, ca un șarpe electric, venind pe neașteptate și de niciunde. O teamă fără nume crește în tine, pe măsură ce te adâncești în peisajul de mlaștini și stânci go­lașe, deseori aco­perite de ceață și ploi. Vân­tul, care nu se o­preș­te nicio­dată în Bretania, capătă aici altă forță și alt înțeles, de parcă ar fi su­flarea ielelor. Iar bezna nop­ților e nepă­trunsă, ca o poar­tă între lumi.
Oamenii de știință spun că aceas­tă tul­burare, pe care o resimte oricine în preaj­ma Muntelui Arrée, este dată de fluctuațiile elec­tromagnetice, dese și bruște. La care oa­me­nii locului zâmbesc cu sub­înțeles...
Câteva sate din zonă au faima de a-și fi păs­trat neclintită tradiția, Commana, Sizun, Le Faou... Mici așezări urbanizate, în care trecutul trăiește mai ales prin bisericile stră­vechi, din piatră înne­grită de vreme, în cră­păturile căreia, ca o minune a lumii, crește iarbă înflorită.
La o privire fugară, nu vezi nimic tra­dițional. Nu merge nimeni în costum popular pe stradă, nu auzi în vreo curte cântec de fluier sau de cimpoi, nu întâlnești cirezi de vaci sau turme de oi pe ulițe... Dar dacă te apropii de oa­meni, înțelegi pe loc că tradiția trăiește în ei. Foarte mân­dri de identitatea lor bretonă, complet dife­rită de cea a francezilor, își cultivă cu osârdie lim­ba, atât de ciudată, mulți dintre ei refu­zând să vorbească în france­ză. I-am cunoscut, ne-au ospătat în casele lor și ne-au arătat ce au mai de preț: sufletul. Parcă ne cunoșteam de o veș­ni­cie. Ajuns, și el, la des­tinația reportajului său, Cătălin Manole a luat la rând localități mai mari sau mai mici, în căutarea similitudi­ni­lor dintre tradițiile celti­ce și cele dacice: Brest, Kemper, Plougastel-Daoulaz, Landerneau... A găsit bretoni care încă mai joacă hora, așa cum se dănțuiește la noi în Carpați, a stat de vorbă cu un lăutar breton îndră­gostit de România și care jelește vremurile trecute, în sunet de cimpoi. La final, ne-am regăsit cu toții într-un mic restaurant din Landeda, pe malul Ocea­nului, ciocnind un pahar de șampanie, în cinstea izbânzii noastre. Fericiți și obosiți, deopotrivă, bu­cu­roși dar și revoltați. Bu­curie pentru visele noastre trans­formate în realitate, revoltă pentru nepăsarea ofi­cială din România față de istorie și trecut.

***

Pereții restaurantului sunt făcuți anume din sticlă. Ca să lase oceanul să se apropie, până ce îi simți respirația. E ora flu­xului. Odată cu apa, alu­necă spre geam și noap­tea. Vântul zgu­duie cerce­velele, într-un ac­ces de furie. Dar nouă ne strălu­cesc chi­purile la lumina lumâ­nărilor, vorbim mult și gesti­culăm abundent, ne simțim în­vin­gători, ca după o călătorie pe furtună, pe care am dus-o la bun sfârșit. Avem tolbele pline de povești. Ni le spu­nem între noi, iarăși și iarăși, până le cernem toată zgura și rămâne din ele doar miezul, fierbinte și proas­păt. Sun­tem bu­cu­roși, vorbim tare. Un băr­bat înalt și ușor grizonat, aflat la o masă vecină, devine tot mai atent și mirat la felul în care vorbim. Este clar că nu înțelege ce spunem, dar ne privește insistent. În cele din ur­mă, ne întreabă într-o en­gleză per­fectă ce limbă vorbim. "Sună atât de armonios și de dulce! Nu mă satur să vă ascult!". "Suntem din Ro­mânia!", îi spunem. "Din Româ­nia?!", se miră și zâm­bește. "Îmi doresc de mult să ajung în țara dvs. Am auzit că Ro­mânia este foarte fru­moasă, iar acum, ascultân­du-vă lim­ba, sunt con­vins". Râ­dem și mulțumim. Dacă ar fi înțeles ce vor­beam, cu si­gu­ranță că domnul cel ele­gant s-ar fi în­drăgostit, nu doar de România, ci și de daci. Ne­mu­ritorii pe urmele cărora abia așteptăm să por­nim...