Nu mai au unde îngropa oamenii. Ăsta e necazul lor. Urcat pe o culme singuratică, cimitirul secular dimprejurul bisericuței albe a Stănceștiului este ticsit. Cruce lipită de cruce, abia mai ai unde călca. Nu mai sunt botezuri în sat. Înmormântări, cu zecile, într-un an. Din cele 160 de case, 56 sunt părăsite. Lumea e bătrână, săracă. Și totuși, acum cinci ani, această mână de creștini s-a adunat împrejurul preotului, cerându-i să înalțe împreună cu ei o biserică. O "casă" în care să se întâlnească cu Dumnezeu. Ăsta era dorul lor cel mai mare.
Un preot țăran
Părintele Tătaru vrea să ne dea niște pâini. Patru pâini pe care le are în altar, lângă sfânta masă. Cumva, drept recunoștință că am venit până în Stăncești, acest sat gorjean uitat de lume. Atâta are. Și 28 de lei în buzunar, singurii lui bani: vrea să ni-i dea și pe ăștia. "Ca să v-ajungă pentru benzină, la întoarcere..." Așa e firea lui - simplă. L-au dorit oamenii. L-au cerut oficial la Protopopiat. N-aveau biserică și-un om de-ajuns de tare, de "fiu al satului", care să o facă. Nicolae Dionisie Tătaru a renunțat la parohii mult mai bogate din sud, acum 17 ani, ca să se întoarcă acasă, în acest ținut muntos de piatră stearpă. Preot țăran de parohie săracă. Acum a venit direct de la vite, ca să ne întâlnească. Abia a avut timp să-și pună reverenda și potcapul, ce-arată parcă tot ca o căciulă țărănească. Om robust, înalt, cu ochii albaștri, obrazul înăsprit de vânturi și griji. Un zdrahon de 55 de ani, care nu se plânge, dar spune lucrurilor pe nume cu o sinceritate care te uluiește, arătându-ți casa lui, banii lui, tot ce are. Și-a acceptat demult destinul, a-nțeles că așa trebuie să fie. Nu dorește mai mult. Adesea, oamenii îi mai aduc de mâncare, când trece prin lipsuri. Mașinuța sa veche i-au dăruit-o cei de la Gorj TV, acum câțiva ani, văzând cât îi e de greu să meargă 13 km până la cealaltă biserică, din Larga, pe care o păstorește. Preot peste doar 100 de familii - 50 aici, 50 în Larga. Atât. Din care, maximum 80 sunt familii "plătitoare". Localnicii sunt cam îmbătrâniți, n-au bani. Tot așa au ajutat și la refacerea bisericii - cu lapte, cu carne, cu lemn, cu roadele pământului. Cu bănuțul văduvei. Sunt oameni buni și își iubesc preotul. Adevărata răsplată pentru un părinte de sat sărac.
Credincioșii din "casa" albastră
Biserica nouă strălucește în înălțimi ca o navă albă de lumină. Un brâu de sfinți albaștri o strânge, pe sub streașina acoperișului - unul din puținele acoperișuri de aramă din bisericile Gorjului. Asta a fost mândria preotului Tătaru: acoperiș de aramă. Ca să țină. Să fie frumos. A pus căldură-n biserică, electricitate. A împodobit-o cu fresce ale celebrului pictor Duvac, pe zidurile albastre de dinăuntru, ca cele ale bisericii din Voroneț. Din 2012 până-n 2016, s-a muncit necontenit. Azi e Liturghie, și o lumină clară coboară asupra lumii, din cerul senin de dimineață. Proiectată pe azurul imaculat, clădirea îți înmoaie simțurile - o vezi din toate părțile, chiar și din Mușetești sau din Larga. Te cheamă, cumva, îți vine să vii spre ea! Înăuntru e tihnă, vreo 25 de săteni împietriți, învăluiți în fumul tămâii. În dreapta, bătrânii consilieri îmbrăcați frumos, cu cămeși și surtuc, pomădați după bărbierit, stau în fața altarului. Sobri, scorțoși și roz în obraji. Bărbați conștienți de sine, cum rar se mai nasc azi. Stâlpii comunității. Spre spatele bisericii, "în străni", stau ca-ntr-o transă femeile vârstnice ale satului, cu ochii ațintiți spre ușile împărătești. Vreo șase dintre ele stau îngenuncheate, cu fruntea în pământ, nepăsându-le decât de ele și de Dumnezeu. Ți-e drag să-i vezi. Stau împreună ca-ntr-o "casă" albastră și cântă încet, cu sfială, uitându-se unii la alții cu drag, zâmbitori, bucuroși că încă mai sunt împreună. Se aude doar vântul vuind în ferestre și glasul molcom al părintelui Tătaru, citind "Pilda semănătorului" din duminica a XXI-a după Rusalii: "Vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu; dar celorlalți, în parabole, ca văzând să nu vadă și auzind să nu înțeleagă...". Și-apoi oamenii spun Crezul, tot șoptit, cu privirea ațintită către altar, de parcă ar rosti împreună o mare taină...
O biserică de sat, pe vârful unui deal. Stai în ea, și te simți mai bine decât în marile catedrale bizantine. Îngenunchez și eu, preț de câteva minute, între acești frați necunoscuți și ascult rugăciunea preotului, cu ochii închiși. O fac fără niciun efort, deși n-am mai stat de mult atâta vreme într-o biserică. O fac fiindcă simt cumva că mă ajută. Fiindcă sunt între niște oameni sinceri, care mă îngăduie între ei ca pe-un fiu.
"Formula AS" pe pisanie
Am ajutat multe biserici și mânăstiri ca reporter, de când scriu. Dar niciodată n-am văzut numele revistei trecut pe o pisanie în piatră, ca principal ctitor. Mă emoționează doar la gândul că mai există oameni atât de buni. Acum trei ani, în "Formula AS" a fost publicată o scrisoare a preotului Tătaru. Câteva rânduri scrise din inimă, în care acesta spunea cât de mult își doresc oamenii din satul gorjean Stăncești să aibă o biserică în care să se adune oameni săraci, dar cu dor de Dumnezeu. Urmările au fost uimitoare. Cititorii revistei din toată țara, mulți dintre ei dorind să rămână anonimi, au făcut donații, fiecare după puterile lui, bucuroși să le dăruiască sătenilor biserica pe care o visau. Părintele avea să-mi spună că s-a rugat pentru acești oameni zi de zi, ani de zile, la fiecare Liturghie. Mă face să mă simt foarte stânjenit când la sfârșitul slujbei, după predică, le spune enoriașilor că "avem în mijlocul nostru un binefăcător". Nu-mi dorisem așa ceva. Mi-e rușine, dar el insistă, le amintește că fără oameni ca cei adunați în jurul revistei "Formula AS", acei cititori cu suflet necuprins de mare, n-ar fi avut azi biserică.
Pe-o masă din dreapta pronaosului, oamenii au pus câțiva colaci, două colive cu lumânări și patru sticluțe de vin la jumătate de litru. Doi copii ai satului au fost împărtășiți. Cinci persoane au dat pomelnice cu bancnote de-un leu. Apoi oamenii pleacă tăcuți, pesemne cu gândul încă la predica preotului lor. Mă impresionează faptul că oamenii vin întâi pe la mine. Cei opt bătrâni trec și îmi dau mâna. Palmele lor aspre, bătătorite, în palma mea... Trei dintre femei se opresc și mă ating pe antebraț, strângându-mă ușor, ca o încurajare parcă. Fără cuvinte. E felul lor de a-mi mulțumi pentru sfânta biserică, în numele celor care i-au ajutat. Roșesc. Mă simt nedemn de asemenea oameni.
Biserica lărgită cu sufletul
Afară intru în vorbă cu câțiva credincioși, care mă așteaptă să-mi mulțumească. Le spun că nu trebuie să-mi mulțumească mie, că sunt doar solul unor oameni pentru care facerile de bine sunt o linie a vieții. Nici măcar nu-i cunosc, deși scriu pentru ei de șaptesprezece ani. Le cunosc numai sufletul, capabil, iată, să înalțe biserici.
Dafina Birceanu și Marina Lupulescu sunt două surori mărunțele, cam la 60 de ani, care vin la slujbe la fiecare două duminici. Se țin de braț și vorbesc parcă-ntr-un glas, completându-se una pe cealaltă: "Mare noroc am avut cu părințelu' nost', c-a venit înapoi la noi. S-a zbătut mult. Vine oricând îl chemăm, vine la toate sărbătorile... Ni-i drag. Se zbate, umblă. Ne ajută pe toți, deși are și el greutăți mari. Uitați-vă, na, ce biserică ne-a făcut: mireasă! Chiar că-i mireasa lui Hristos pe pământ. Uitați-vă ce frumusețe! Nu?..."
La urmă apar și consilierii. Cu pași mici, calculați - staroștii satului. De 10 ani, de când e în consiliul parohial, Dumitru Drăgan a dăruit bisericii mai mulți bani decât jumătate de sat. Îi face semn preotului să nu-mi mai zică asta, căci nu vrea să se știe. Sprâncene stufoase și albe îi acoperă ochii osteniți. Drăgan a fost părtaș la aproape întreaga istorie a bisericii. Mereu a ajutat la lucrări. A simțit-o ca pe o datorie secretă să facă asta. Și el, și cântărețul Iulian Ciubotea, prietenul său de 80 de ani, care-i stă alături. "Lumea avea nevoie", spune Drăgan. "Vă mulțumim mult că ne-ați ajutat. Un sat cu oameni bătrâni, fără Dumnezeu, e pierit. Chiar aveam nevoie de biserică. Celelalte, din Mușetești sau Larga, erau prea departe pentru noi, care n-aveam putere să ajungem la ele. A fost o atât de mare bucurie la hram, anul trecut, când a venit Înaltpreasfințitul Irineu și toți am văzut biserica asta albă-albă!, ieșind de sub schele. Boboc. Mireasă! Mireasa lui Hristos!, cum se zice. Pare o biserică mică, dar o lărgim noi, cu rugăciunea și sufletul!"
Preotul Tătaru îi ascultă cuvintele cu ochii înlăcrimați. El nu poate vorbi atât de afectuos, nu prea se pricepe la vorbe mari. "În satul ăsta, 1000 de lei sunt ceva fabulos. Oamenii sunt bătrâni, nu au bani. Cum să ceri de la ei? De pildă, mâine trebuie să înmormântez o văduvă. Femeie bună, credincioasă. Eu m-am născut între ei, îi cunosc. Cum aș putea să le cer la rudele ei vreun ban, dacă știu că mătușa avea vreo 300 de lei pe lună pensie? Nu au de unde, bieții. În România s-au creat diferențe mari. Eu n-am aici decât cel mult o cununie pe an. Botez, nici atât. Mai nou, statul vine în controale peste noi, cei de la ISU, cu incendiile, cu tot felul de taxe și autorizații. Asta e situația tuturor bisericilor de țară, cel puțin aici, în Oltenia. M-au amenințat că mă amendează sau îmi închid biserica dacă nu pun paratrăsnet, după norme europene. Un paratrăsnet din ăla, cu cap de aur sau argint costă azi între 3000 și 5000 de lei. 5000 de lei, vă dați seama?!!!... Atâția bani donează în total credincioșii mei bisericii în aproape un an de zile. Dar cea mai mare nevoie a noastră este de câțiva metri pătrați de pământ în plus. Să am unde să-mi îngrop morții. Proprietarul cere sume incredibile, de ordinul miliardelor, fiindcă știe că ne trebuie. Măcar o parcelă, ceva, să pot lua. Pare exagerat, dar oamenii, efectiv, nu-și mai pot permite să moară. Nu mai avem loc. Până la urmă, e bine. Măcar avem biserică. M-aș bucura dacă cei care și-au dat obolul ca să-i sprijine înălțarea ar veni să o vadă. Uitați-vă cum lucește în lumină! Mireasa lui Dumnezeu!"
Cei care simt că vor să ajute, în orice fel, parohia Larga, comuna Mușetești, jud. Gorj, pot folosi contul bancar RO65RNCB0149042105280001, deschis la BCR Tg. Jiu. Pr paroh Nicolae Dionisie Tătaru (tel. 0787/332196, 0729/083396, 0253/272664). Pentru acești oameni, orice mic ajutor e binevenit.