Arhanghelul din Piața Blajului
Puhoi de români se strânge la Blaj, în primăvara lui 1848, ignorând orice avertisment de la comânduire. Satele din Ardeal sunt umplute cu spânzurători, iar amenințarea primelor execuții bântuie ca o negură peste plaiuri. Autoritățile maghiare decretează starea de asediu, țăranii răzvrătiți sunt aruncați în lanțuri, studenți și preoți de vază sunt arestați, iar liderii românilor, vânați peste tot, pentru a fi prinși și pedepsiți exemplar. Dar oamenii simt că a venit momentul libertății Ardealului și vin cu zecile de mii, în inima Transilvaniei, să-și ceară drepturile. Nicicând nu se mai pomenise o asemenea adunare națională! Toate punctele cardinale erau pline de oameni care coborau, ca niște râuri de munte, spre Blaj. Dar, brusc, pe Câmpul Libertății se lasă o liniște grea. De undeva se auzea tropot mare, de cai, și sunete lungi de bucium. La scurtă vreme, 2000 de moți, toți călări, înarmați cu lănci și îmbrăcați în straiele lor populare, își fac apariția în mulțime. În fruntea lor, frumos și mândru, îmbrăcat în cojoc albastru, cu pălărie neagră cu pene de cocoș și două pistoale la chimir, un tânăr de doar 24 de ani: Avram Iancu din Vidra de Sus! Călare pe-un cal alb, seamănă cu un arhanghel al dreptății. De un sfert de veac, de la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, niciun alt român nu-și făcuse o apariție mai triumfală în Transilvania!
"În figura lui nu știai ce să deslușești mai întâi: blândețea dintr-o icoană de apostol sau asprimea unui însângerat. Se îmbinau deopotrivă și una, și alta, și privirile lui luceau vii ca o cercetare a inimilor ce se frământau spre lumină. Însuflețirea poporului era de nedescris!". Din primul moment, Iancu devine întruchiparea conducătorului așteptat de generații de ardelenii oropsiți.
"Uitați-vă pe câmp, suntem mulți precum cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi!", tună cuvintele lui Avram Iancu. Cu lacrimi în ochi și cu nădejde aprinsă din nou în suflet, mulțimea răspunde într-un singur cuvânt: "Noi vrem să ne unim cu Țara!".
"Craiul"
Câteva săptămâni mai târziu, după ce aboliseră cu de la sine putere iobăgia în Apuseni, refuzând muncile pentru nobilime, 10.000 de moți, organizați de-acum militărește, pe legiuni, ca armata romană, revin la Blaj, ca să-și susțină, cu și mai multă forță, cauza. În întâmpinarea lor a ieșit tot Blajul, cu mic, cu mare, oameni de rând, profesori și canonici laolaltă. În fruntea moților era Iancu însuși, "Ghineralul", cum îi ziceau oamenii, îmbrăcat în port țărănesc, cu căciula-i "rotilată", cu pistoale grele la brâu și cu manta albă.
"Moții considerau ordinele sale sfinte. Știa să provoace și să întrețină necontenit simțămintele legăturii puternice și ale iubirii prin fapte pururea noi. Apărea între ai săi, întotdeauna mai strălucitor decât alții, astfel că îl adorau ca fermecați, cu toate că știa să-i țină în frâu. Încrederea aceasta și-a câștiga-o prin caracterul său, prin judecățile drepte, prin sfatul, ținuta și învățăturile pe care le împrăștia. Avea ceva în ființa lui, o ținută inaccesibilă camarazilor, o grandețe pentru care era numit «Crai» de către ai săi". Nu e o amintire de tinerețe de prin scrierile lui, a vreunui tovarăș apropiat, nici vreun fragment exaltat din opera lui Nicolae Iorga. Portretul îi aparține unui ofițer ungur, scăpat cu greu în viață, din bătăliile pentru Apuseni. Pretutindeni în Ardeal, mulțimea îl sorbea cu ochii pe Avram Iancu, iar moții, călcând apăsat, mereu în urma lui, erau mândri nevoie mare că îl urmează. Însoțindu-l adesea, pe jos, pe Iancu, profesorul Bengescu, renumitul dascăl de cântări patriotice din Blaj, intona în gura mare cel mai drag marș al vremii: "Astăzi cu bucurie, românilor veniți/ Pe Iancu în câmpie cu toți să-l însoțiți!". În numai câteva săptămâni, tânărul avocat, în vârstă de 24 de ani, școlit la Cluj avea deja aura unui erou național!
Student la Cluj
Pentru cei care îl știu de la Cluj, unde făcuse liceul piarist, apoi studiase Filosofia și Dreptul, nu e nicio surpriză că tânărul Avram Iancu impresionează încă de la prima sa apariție publică, în aprilie 1848, pe Câmpul Libertății de la Blaj. Iancu era mereu prezent acolo unde era simțire românească, mereu săritor când unul dintre ai lui era în nevoie, dădea nu doar bani și merinde dar și cămașa de pe el, dacă întâlnea un student român amărât. Amicii îl descriu ca având o fire veselă și blajină. Însă "Doamne feri!" să-și simtă, cumva, batjocorit neamul: toți mărturisesc că atunci riposta neîndurător. Chiar centrul Clujului a fost scena unei astfel de riposte, povestită cu farmec de un bun prieten. "L-am aflat într-un grup de tineri, certându-se cu câțiva colegi unguri. Răzbind până la el, l-am întrebat: «Ce-i Iancule? Ce vreu aceștia să-ți facă?». Iancu răspunse cu aprindere: «Auzi, Șuluț? Ăștia nu vreu să creadă că Ioan Huniade Corvinul și fiul său, craiul Matia, au fost neam de român!». Un secui strigă: «Cum se fie rumuni, dache fost unguri?»". "Numa' asta e?", strigă Șuluț cu inima ușurată. "Bată-te norocul, Iancule! Dar lasă-i dracu pe toți! Numa' eu credeam că doară ei ar fi vrut să te bată". "Ian, să vree! Că eu nu mă tem de ei, de toți câți sunt aici!". "Un alt student, Iojica, adause: «Rumun fost Huniadi, cum eu sunt!». «Da, întoarse Iancu, tu grăiești adevărul, pentru că și tu ești român!»". Nu erau puțini, în epocă, "ștudinții" români care încercau să-și facă loc cu coatele în lumea "bună", ungurească, a Clujului. Deși avea destui prieteni printre "magnații" Clujului, Iancu prefera cercurile românești. Mulți dintre colegii săi de școală, cărora le câștigase de la bun început încrederea prin felul lui de a fi, îl vor urma, de altfel, în lupta sa politică și militară din 1848...".
Pe ulița satului
Cu aerul lor livresc, ușor prețios, din alte vremuri, amintirile studenției de la Cluj a lui Avram Iancu par întâmplări ușor vetuste. Dar de cum cotești, înainte de Câmpeni, pe partea cealaltă a Arieșului, amintirile oamenilor sunt mult mai fierbinți, mult mai proaspete, de parcă nu s-ar fi întâmplat acum aproape două sute de ani, ci acum câteva veri. Pe dreapta cum intri în Vidra e "Biserica din Ciungi", biserica veche de piatră, de pe la 1200, în care a fost botezat Avrămuț. Tânărul preot Andrei Bâldea mă întâmpină în poarta bisericii, cu un pui de moț în brațe. Îmi vorbește molcom - de parcă i-ar citi copilului dintr-o carte de pilde - despre biserica în care Iancu a fost creștinat și în care venea adesea, căci îi plăcea tare să țină isonul cantorului și să citească el însuși, cu glasul lui tunător, de avocat, "Tatăl nostru", la Sfânta Liturghie, sub privirile mute de admirație ale moților săi. Pe stânga, cum intri în biserică, Iancu e pictat în chip de arhanghel. Ca și Horea, Iancu e icoană vie în Țara Moților...
La doi pași de biserica din Ciungi, pe stânga drumului, vechea casă a familiei Iancu, recent renovată, pare că încă îl așteaptă de la școală pe copilul zvăpăiat care era Avrămuț. "Așa cum noi, ardelenii, suntem un pic altfel decât restul românilor, apăi tot așe, și noi, moții, suntem într-un fel anume, mai cu moț decât ardelenii. Așa era și Avrămuț", îmi spune, toată un zâmbet, doamna Viorica Trifuț. E bucuroasă că-i calc în curte și c-o rog să-mi povestească un pic despre Avrămuț, în felul ei mămos, aproape cântat, care a cucerit generații întregi de români care au călcat pe urmele "Crăișorului Munților". Doamna Viorica a fost ani de zile, până la pensionare, ghidul casei memoriale a lui Avram Iancu, din comuna care acum poartă numele eroului. De sus, de pe deal, din curtea casei sale, vede tocmai în curtea casei lui Avram Iancu. Ne așezăm într-un loc bun, pe niște lemne, și privim spre malul Arieșului Mic, care curgea chiar prin spatele curții. "Știu de la bunicul tot felul de povești despre Avrămuț. Bunicul le aflase de la o bătrână de 100 de ani, care îl prinsese încă mic. Zice că purta tot timpul o pălărioară frumoasă, era vesel și vioi, clocoteau în el viața și sănătatea. Era prins în toate jocurile, nimeni n-avea minge de cârpe ca a lui și nimeni n-o bătea mai bine... Dar, cel mai mult dintre toate, îi plăcea la pescuit", îmi spune doamna Viorica. "Într-o zi, era cu copiii din sat. El pescuia, în treaba lui, ceilalți copii se scăldau în apa de la moara Inceștilor. La un moment dat, cu toții se sperie, un copil e cât pe ce să se înece. Nimeni nu știe ce să facă, până când, calm, stăpân pe el, apare Avrămuț, îi întinde copilului bățul de la undiță și-l trage afară. Cam așa copil era Avrămuț! Conducător încă de pe atunci".
Avrămuț era primul și la școală. Doamna Viorica mă trimite să văd cu ochii mei registrele păstrate cu sfințenie în muzeul memorial. Se spune că la examenul de "absolvire" al școlii din satul Neagra, fruntașii locului, încântați de răspunsurile învățăcelului, l-au cinstit cu câțiva galbeni. Avrămuț nici n-a vrut să audă de așa ceva. Când, după multe stăruințe, a luat galbenii, i-a strecurat imediat în buzunarul dascălului său: "Nu mi se cuvine mie, ci învățătorului meu această cinste!".
La casa lui Horea
Sunt sute de amintiri cu și despre Avrămuț, iar cele mai frumoase, sunt cele culese de la oamenii simpli care l-au întâlnit. Sunt atât de multe, încât biografia marelui erou poate fi scrisă numai și numai din însemnările celor care l-au cunoscut și din tradițiile păstrate pe Valea Arieșului, din generație în generație. Sunt amintiri curate, au o limpezime, un grai și-un drag care scapă, inevitabil, rigorii istorice. În unele vezi văpăia din sufletul tânărului răzvrătit de mai târziu, în altele găsești maturitatea lui precoce, în altele admiri curajul și stăpânirea de sine, în altele simți chemarea pentru destinul de mai târziu: chemarea sângelui.
"Într-o seară, Avrămuț nu era acasă. Părinții îl așteptau cu mâncarea și el nu sosi. Ieșiră în sat și îl strigară pe nume «Avrămuț! Avrămuț!». De nicăieri răspuns nu veni. Părinții și vecinii umblară mai pe departe de sat și-l tot strigară. Maria începu a-l plânge, ca și când ar fi murit. A venit acasă abia ziua următoare, vesel ca întotdeauna. «Da' unde ai fost, măi copile?». «La Horea, mamă, la Albac! În Albac, la casa lui Horea. Popa mi-o povestit cum o fost cu Horea și cu Cloșca și cu Crișan și am vrut să văd cu ochii mei. Mare căpitan și împărat o fost Horea!»".
Prăpădul
Pornesc la pas, din Avram Iancu, pe Valea Arieșului Mic, pe urmele "Crăișorului". E o zi mohorâtă în Apuseni, norii stau jos, parcă pituliți printre brazii cei înalți, iar lumea trebăluiește tăcută prin curți și pe câmpuri. În liniștea după-amiezei, sub cerul toamnei, culorile simple și ordinea molcomă a Apusenilor par încă mai limpezi. Acum mai bine de 150 de ani, dealurile și văile astea, peste care pacea pare să stăpânească de când lumea, fierbeau a revoltă... Avram Iancu e la Sibiu, unde dezbate, alături de fruntașii români, ultimele evoluții politice din Transilvania: guvernul ungar de la Cluj decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să țină seama de românii majoritari. Acolo, la Sibiu, în fierbințeala acelui moment, Iancu află despre crimele de la Mihalț, satul care a dat primii martiri români în timpul Revoluției din 1848-1849. E cu greu oprit să nu se ridice imediat la luptă, dar primește acceptul de a începe înarmarea moților. În septembrie '48, participă, în fruntea a 6.000 de moți înarmați și disciplinați, la o nouă Adunare Națională la Blaj. Cere încetarea persecuțiilor împotriva românilor și refuză unirea Transilvaniei cu Ungaria, care ar fi însemnat, practic, dispariția națiunii române din Ardeal. La rândul lor, liderii maghiari le transmit românilor să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, cei care se vor opune urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate. "Unirea sau moartea!", suna ultimatumul liderilor maghiari pentru liderii românilor. În frunte cu Avram Iancu, cu toții s-au arătat atunci gata să lupte, alături de Austria, pentru cauza românismului.
Orașul martirilor
Așezat în inima Apusenilor, Abrudul a fost punctul-cheie al evenimentelor revoluționare din 1849. Trei bătălii crâncene s-au purtat aici, între revoluționarii maghiari și contra-revoluționarii români, care au ales să sprijine Împărăția de la Viena, în schimbul drepturilor la care visau de sute de ani. Abrudul a fost trecut prin foc și sabie, de ambele tabere, dar trupele conduse de Avram Iancu au învins de fiecare dată. Cicatricile războiului se văd și azi în centrul vechi al orașului. Un veritabil oraș-martir: la fiecare pas, o plăcuță, o clădire, un bust sau o biserică amintesc de un sacrificiu, de o suferință, de o faptă de eroism, bustul tribunului Ion Buteanu, căzut în mâinile dușmanilor, după prima bătălie pentru Abrud, biserica în care au avut loc tratativele de pace eșuate înainte de începerea acestei lupte, casa în care a fost ucis un alt tribun de-al lui Avram Iancu, Petru Dobra... În mijlocul pieței tronează bustul lui Avram Iancu, privind în zare spre munții din care coborâse odinioară în fruntea legiunilor sale. "Ridicat în memoria celui care a fost «Craiul Munților»", au scris pe soclu, simplu, moții lui Iancu.
Un grup de tineri mă conduc dintr-un capăt în altul al Abrudului. Sunt mândri să vorbească despre orașul lor și despre faptele de vitejie ale lui Iancu. Își lasă baltă toată treaba în miezul zilei, insistând, pe un ton cât se poate de serios, că pentru un moț, a servi cauza "Crăișorului" e prima obligație de serviciu. Pe oricine întrebi cine e Avram Iancu - de la copilul de școală generală până la bătrânii care i-au mai prins pe cei ce-l cunoscuseră aievea - îți va răspunde același lucru: "Avram Iancu e strămoșul meu". Ca și cum un neam întreg s-ar fi născut atunci, în Apuseni, în toiul luptelor pentru libertate. "Dar chiar așa și e, să știți... Povestea lui Iancu e povestea familiilor noastre. Oricum mergi pe arborele genealogic, dai peste cineva care a avut o legătură cu Avram Iancu, dai peste cineva care l-a găzduit, l-a cunoscut ori a luptat alături de el", îmi spune Marcel, unul dintre tinerii care mă conduc prin oraș.
Dragoste la vreme de război
Câteva case vechi, de secol XIX, mai amintesc și azi, în Abrud, de perioada de domnie a "Crăișorului" Iancu. Mi-l imaginez prin vreun han bine ascuns, alături de tribunii săi, în săptămânile de acalmie dintre lupte, depănând amintiri de studenție, la ceas de seară. Uneori, în momentele sale de efuziune, în preajma intimilor săi, Iancu se mai lăsa descosit. Într-una dintre aceste seri, la un pahar de vin, va fi povestit Iancu despre prima sa mare iubire, Tilda Oblateck, fiica unui director de mină din Apuseni și sora unui bun prieten de școală de la Cluj. Cu patosul doinelor sale, Iancu le povestea mesenilor că "nu este râu mai limpede ca Arieșul, popor mai frumos și mai bun decât moțul, soldați mai voinici ca vidrenii și nici femei mai frumoase ca buciumanele".
Sunt legende cum că și unguroaicele Vida Fani și Ignaz Kalcher i-ar fi făcut și ele ochi dulci "Craiului". Dar, dintre toate istoriile despre Iancu, cea mai dramatică și mai aventuroasă, desprinsă, parcă, din romanele de capă și spadă, o are în prim-plan pe abrudeanca Farkas Hani, o frumusețe după care tânjea tot orașul. Fiică a unui notabil maghiar, aceasta întrunește consensul biografilor lui "Avrămuț", care o consideră o prietenă deosebit de dragă inimii sale, ba chiar "înger păzitor" al eroului Apusenilor. Hani, care avea doar 15 ani în momentul înfiripării iubirii dintre ea și Avram Iancu, e cea care îl salvează pe eroul moților în cel mai greu moment al vieții sale, în mai 1849. Atunci, în timpul unui armistițiu agreat între Iancu și maghiari, maiorul Hatvani intră pe neașteptate în Abrud, pentru a-i da lovitura fatală liderului românilor. Aflând că trupele de honvezi se apropie de oraș, Hani îl înștiițează numaidecât pe Iancu și-l conduce prin grădina din spatele casei, unde era priponit calul acestuia, ca să fugă cât mai degrabă. "Spre deosebire de câțiva dintre tribunii lui cei mai apropiați, Avram Iancu reușește să scape din capcana întinsă de Hatvani. Se salvează în ultima clipă, părăsind Abrudul spre Câmpeni, unde va organiza recucerirea orașului".
Nimbul "națiunei"
În 1850, când părăsește pentru prima oară Ardealul natal pentru a merge la Viena, la Împărat, ca să revendice drepturile promise românilor săi, Avram Iancu e în culmea gloriei. La numai 26 de ani, are deja în spate o fulminantă carieră politică și militară. Din toamna lui 1848, când își pregătește glotașii pentru luptă, și până prin 1850, când, cu lacrimi în ochi, ultimii săi legionari depun de bună voie armele în fața promisiunilor perfide ale Împărăției habsburgice, în micul ținut de pe plaiurile Apusenilor, românii își impun legea și o apără cu arma în mână, în fața atacurilor furibunde ale celor care forțau alipirea Ardealului la Ungaria, sfidând - nu doar doleanțele, ci însăși existența națiunii române. În calitatea sa de prefect de Abrud, recunoscut ca atare de Împăratul Franz Josef, Avram Iancu e, prin forța armelor, conducătorul "de facto" al Apusenilor. Iar vestea faptelor sale de vitejie, a calităților de lider și a judecății sale drepte în momentele fierbinți ale crâncenului război civil care-i opunea pe români trupelor revoluționare maghiare, face repede înconjurul Europei.
La Viena, Iancu e în atenția tuturor. E șicanat de presa adversă intereselor ardelenilor, e ținta spionilor și a diversioniștilor și, în același timp, speranța ultimă a liderilor politici români din Transilvania. Ca unul care trăgea și el nădejde că forța și șarmul lui Avram Iancu îi vor convinge pe oamenii stăpânirii să le dea românilor drepturile promise, episcopul Andrei Șaguna - om umblat prin lume - îl sfătuiește pe tânărul moț în legătură cu șederea sa în capitala Imperiului. "Domnule Iancu, d-ta ești un mare bărbat al românilor, du-te și ia, la Hotelul «Munsch» sau la altul, patru-cinci odăi în chirie pe opt zile și-ți pune un lacheu livrat la ușe, apoi apucă-te, bine îmbrăcat într-un fiacăr, și începe a face vizite, de la președintele ministerial până la cel de pe urmă ministru, apoi pe la comandanții supremi militari și le spune că «Eu sunt Iancu!»; apoi, întorcându-te în quartir, așteaptă de la ei contravizite, până în opt zile, iar a opta zi, fă-te nevăzut, căci numai așa îți vei susține nimbul d-tale și al națiunei"... Epistola lui Șaguna dezvăluie, în toată splendoarea sa, aura legendară care-l învăluia pe Avram Iancu în capitala Imperiului, după încheierea luptelor din Apuseni!
Iancu stă mai multe luni la Viena. Dar răsplata Împăratului pentru ajutorul dat de români armatei austriece nu îl mulțumește deloc. În 1852, Franz Josef face o vizită în Transilvania și se abate prin Țara Moților, pentru a se vedea cu Iancu. Iancu nu vine la întâlnire, iar apoi refuză, sistematic, orice decorații sau slujbe guvernamentale, pentru meritele din timpul revoluției.
Testamentul
În casa lui Avram Iancu de la Incești, lumea intră cu sfială, ca-ntr-o biserică veche. "Chiar pe aici a călcat Iancu?", o întreabă oamenii pe doamna Viorica Trifuț. Doamna Viorica le povestește despre Avrămuț cel mic, le arată caietele cu calificative excelente, le arată portretele de tinerețe, scrisorile elegante, cu caligrafie și tâlc de avocat, le arată săbiile și pistoalele sale țifrașe și-apoi, în final, îi duce pe oaspeți, mulți veniți de dincolo de Carpați, la testamentul lui Iancu de la 1850, înrămat ca o icoană veche, în "casa bună". Citește cu vocea ei caldă cuvintele lui Iancu, iar lumea, fără excepție, începe să lăcrimeze. "N-a fost om să nu lase o lacrimă la testamentul lui Iancu! Nu ai cum! Cel mai mult mă impresionează cât e de iubit Iancu în Muntenia și în Moldova. Eu le zic tot timpul că e eroul nostru, al moților, iar lumea îmi răspunde că nu, că e eroul tuturor românilor...", îmi povestește doamna Viorica, și-apoi îmi citește și mie "Testamentul lui Iancu". "Unicul dor al vieții mele fiind ca se-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am și lucrat (...) cu întristare văd că speranțele mele și jertfa aduse se preface în nimic. Nu știu câte zile mai pot avea, un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur; voiesc dară și hotărât dispun ca, după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunei, pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi, crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunei mele.
Câmpeni, 20 Dec. v. 1850. Avram Iancu
m. pr. adv. și Em. Prefect".
Umbra lui Iancu
Dezamăgirile de după evenimentele lui 1849 îl rup total pe Avram Iancu și de ambițiile de luptător politic, și de impulsurile sentimentale ale tinereții. Ce să-și mai dorească de la viață un om care își scrie testamentul la 26 de ani, la doar un an după ce Farkas Hani îl va fi sărutat și îi va fi promis iubire veșnică, sub arcada porții din spatele casei?
După Testamentul din 1850, Iancu a fost, mai bine de două decenii, un martor neputincios al propriei sale legende. Anii de după sfârșitul revoluției n-au fost decât o lungă și mută pribegie în tovărășia celui care fusese cândva. Două decenii în care, tot mai sfârșit și tot mai dezamăgit, l-a urmărit neclintit, pas cu pas, pretutindeni prin satele și târgurile Apusenilor, ca un legionar credincios, pe legendarul Avram Iancu, fiul de iobagi școlit la Cluj, care a luat în propriile mâini soarta luptei pentru drepturile românilor transilvăneni.
"Eu sunt doar umbra lui Avram Iancu", le spunea, umil și melancolic, doinașul îmbrăcat sărăcăcios, din colțurile de birt în care se retrăgea - să nu deranjeze pe nimeni - când moții lui veneau să-l salute și să-l cinstească, așa cum se cuvenea să faci când îl întâlneai pe cel care, pe drept cuvânt, era văzut de toți drept "Crăișorul Munților". "Eu nu sunt Avram Iancu... Sunt doar umbra lui", le repeta, cu voce stinsă, celor veniți să vadă pe viu legenda Apusenilor. Apoi își lua fluierul și zicea o doină de jale, încețoșând în lacrimi de neputință ochii celor ce-l priveau. 20 de ani a însoțit, fidel ca o umbră, legenda marelui Iancu prin tot Ardealul. Legenda creștea cu fiecare an, în timp ce el, moțul pribeag, se stingea cu fiecare zi, cu fiecare pas. Până când, în septembrie 1872, umbra lui a pierit în noapte și a rămas doar legenda. Legenda marelui Iancu.