Selecția "Formula As"

Adriana Bittel
* Charles Bau­de­laire, "Jurnale intime", tra­du­cere, prefață și note de Liliana Ale­xan­dres­cu, Editura Hu­ma­nitas (tel. 021/311.23.30), 146 p.

Am citit că, ală­turi de Dante, Shakespeare și Goethe, Charles Baudelaire (1821-1867) e printre cei mai comentați scriitori ai literaturii mondiale. Iar la noi e cu siguranță cel mai tradus poet, cu ver­siuni în care s-au implicat de la Arghezi, Al. Philippide, Ion Barbu, Ion Pillat la Doinaș, C.D. Zeletin, Cerna Ră­dulescu, Romulus Vulpescu între mulți alții (nu­mai "Albatrosul", de exemplu, are peste 40 de trans­­puneri diferite în ro­mâ­nește). Cei tre­cuți prin liceu îi leagă au­tomat nu­mele de "Florile răului", titlu po­menit când se predă Arghezi. Even­tual, pro­fe­sorii buni le spun adoles­cen­ți­lor că pen­tru acest volum apărut în 1857 poetul a fost găsit vinovat într-un pro­ces de aten­tat la morala publică și bu­nele moravuri (ca și Flaubert pentru "Doamna Bo­vary"), ceea ce ar trebui să le stârnească curio­zi­tatea de a-l citi. Măcar dacă legenda perpetuată a extra­va­gantului dandy i-ar trimite la biblio­te­că să afle ce e cu acest "clasic al mo­der­nismului" și drumurile artistice deschise de el. La o privire su­perficială, din "fenomenul Baudelaire" cititorii sunt înclinați să rețină doar viața scurtă și zbuciumată: relațiile încordate cu tatăl vitreg, generalul și diplo­matul Aupick, boema depravată și provocatoare, iubita mulatră Jeanne Duval (de ca­re rămâne atașat și după ce aceasta paralizează), abu­zul de eter și opium cu care-și trata organismul dis­trus de boli, fap­tul că era risipitor și iubea pi­sicile... Dar ade­vă­rata viață pentru Baudelaire este literatura, arta în ge­neral, căreia îi consacră toate forțele lui spirituale și pe care o trăiește cu inten­sitate maximă. Și asta se vede și din celelalte fațete ale operei sale - de tradu­cător al lui E.A. Poe, de critic literar, muzical și de artă plastică, de publicist politic, toate de un curaj al noutății, o intuiție a altor modalități estetice de a capta adevăruri înalte. Ci­titorii români au putut descoperi geniul multiform baudelarian în deceniile de comunism când, pe lângă variate ver­siuni ale ope­rei poetice (inclusiv în ediție bilingvă sau în popu­lara colecție B.P.T.) s-au publicat și un volum conținând "Critica literară și muzicală. Jurnale intime" (1968), "Curiozități es­tetice" și "Poe­mele în proză (Spleen de Pa­ris)", am­bele în 1971, în ediții îngrijite de pro­fesio­niști cum rar mai găsești azi. În vo­lumul pe care vi-l re­comand azi, Liliana Alexandrescu reti­pă­rește separat traducerea ei, revizuită și adusă cu informația biblio­gra­fică la zi, a "Jur­na­lelor intime", însoțită de o avi­zată pre­față și de un aparat de note ex­cep­țional. În­sem­nările adunate postum sub acest titlu oarecum im­propriu datea­ză din ul­tima și cea mai chinuitoare pe­rioadă din viața lui Baudelaire. Sunt frag­men­te scurte, afo­ristice, idei - uneori con­tra­dictorii - des­pre artă, religie, po­litică, femei, fru­musețe ș.a., grupate în două "jur­nale": unul din anii 1851-1862, "Ra­­chete", și altul din 1859-1866, "Ini­ma mea dezvăluită". Con­dam­nat la mar­gi­nalitate și sărăcie fiindcă a ales să tră­iască în afara nor­me­lor burgheze pe care le urăște, Baudelaire e de o franchețe uneori bru­tală, cu ac­cente pamfletare la adre­sa unor literați contem­porani (o detestă de exem­­plu pe George Sand) dar și cu o mare capa­ci­tate de a admira (îl apreciază su­perlativ pe Wagner, plasându-l printre eroii lui inte­lectuali venerați, ală­turi de Poe și Delacroix). Pentru el, artistul fascinat de absolut e un magician care dă formă haosului, rivalizând cu Dumnezeu. Sacrilegiu și salvare, arta are un preț de suferință pe care Baudelaire l-a plătit din greu. Dar, din con­vul­siile spiritului său pândit de disperare, s-a născut un nou concept de frumusețe.