ȘTEFAN BĂNICĂ - "Crăciunul unește oamenii"

Emoție specială și energie irepetabilă

- Ștefane, prezența ta în paginile revistei noas­tre, an de an, înaintea Crăciunului, e un mare dar pentru cititori. Cu siguranță că prima veste pe care o așteaptă din partea ta este să le spui unde pot să te întâlnească pe viu.

- Pe 15, 16 și 17 decembrie va fi seria tradi­țio­nală de concerte de Crăciun, de la Sala Palatului din București, iar pe 20 de­cembrie, voi duce concertul de Crăciun și la Cluj, la Sala Polivalentă, pentru al doilea an consecutiv. Anul acesta, pro­movăm în concertul de sărbători cel mai recent album al meu - "Picat din Luna". Se în­tâm­plă că e albumul cu nu­mărul 16, apă­rut în al 16-lea an de concerte de Cră­ciun. Am fost deja în turneu prin țară cu el și, sincer, ăsta a fost unul dintre cele mai plăcute turnee din ultimii ani. A fost o combinație fericită - aș pu­tea spune - de piese noi cu piese super-cunoscute, în sensul că piesele arhicunoscute le-au ridicat pe cele noi, în concert. Pentru că una e să asculți pe disc o piesă și alta e s-o asculți live. Pe scenă e vor­ba de o altă energie față de cea din studio. Acum, de Crăciun, o să facem o combinație între câteva din­tre cântecele noi, cântecele de Crăciun și duetele cu invitați. Creăm, practic, un alt spectacol! Dar ca­re sper să nască din nou acea emoție specială și acel gen de energie unică și irepetabilă care apar la Sala Palatului, în concerte, între noi, cei de pe scenă, și spectatori. Uneori intuiesc aceste momen­te, alteori mă iau complet prin surprindere. După 16 ani de show-uri la Sala Palatului, mi-am dat seama că emo­ția și ener­gia asta unică sunt cele mai im­por­tante. Asta e ceea ce aștept eu și asta e ceea ce aș­teap­tă și spec­tatorii: momentul de magie, când toată lumea re­zonează la unison. Iar momentul ăsta de magie cred că și explică, într-o anumită măsură, fi­delitatea mul­tora dintre spectatori. Mi se pare fan­tas­tic că, în acești 16 ani, am crescut cel puțin o ge­nerație de ti­neri: la 3-4 ani, veneau la mine cu chi­tări, să le dau au­tografe pe ele, iar acum sunt oa­meni în toată firea, la 19-20 de ani, și continuă să vină la con­certul meu de Crăciun. Am un fior pe șira spinării când, an de an, sunt abordat, după con­certe, de oameni care mă urmăresc cu fidelitate, in­clu­siv de oameni veniți din străinătate, de la mii de ki­lo­metri distanță. Există, de pildă, o fată care lo­cu­iește în San Francisco și care vine în România, special pentru spectacolele mele. Sau o americancă din Oklahoma, care m-a descoperit datorită soțului ei, român, și care are toate albumele mele și vine și la concerte. Vin oameni din Israel, din Anglia, din Ita­lia... Ăsta e adevăratul premiu, pentru mine. Un premiu de suflet. Premiile pe care le-am primit de-a lungul carierei, fie în teatru, în film, în muzică sau în televiziune, sunt și ele importante și mar­chea­­ză anumite etape. Dar adevărata valoare, pen­tru mine, o reprezintă afecțiunea oamenilor. Ea e cea care mă bucură cel mai tare și mă motivează.

"Am oroare de rutină"

- Le-ai pregătit cumva admiratorilor tăi și vreun dar teatral?

- Da, am două spectacole care mie îmi fac mare plăcere și sper să-i bucure și pe oameni. La Tea­­trul de Comedie, joc, împreună cu buna mea prie­tenă, Emilia Popescu, în "La Pulce/Pu­ri­cele", o adaptare după Georges Feydeau, o co­me­die spu­moasă, în regia lui Horațiu Mălăele. E pentru a doua oară în cariera mea (după "In­vi­tație la castel", cu Olga Tudorache, George Cons­tantin - Dzeu să-i ierte! - și Emilia Po­pes­cu), când joc două personaje - o postură ofer­tantă, dar deloc ușoară, pentru că trebuie să trec de la un per­sonaj la al­tul în doar câteva se­cunde. Iar, la Teatrul Metropolis, joc într-o piesă scrisă im­pecabil de Neil Simon, într-un spec­tacol care se numește "Jake și femeile lui" și e regizat de Clau­diu Goga - o altă experiență actoricească extrem de inte­re­santă pentru mine, fiindcă e pri­ma oară când lucrez la Tea­trul Metropolis și joc într-o sală intimă, de 150 de locuri. Una e să joci într-o sală unde vor­bești așa cum vorbim noi doi acum, stând față în față, și alta e să joci într-o sală de 700-900 de locuri, unde textul trebuie tri­mis mult mai departe, iar ener­gia trebuie să fie alta, deși, în am­bele situații, in­ten­țiile tre­buie să rămână ace­leași. Exer­cițiul ăsta mi-a prins însă foarte bine, pentru că obiș­nuința e cel mai mare duș­man al unui artist, ea te conduce rapid spre rutină. Iar eu am oroare de rutină! "Jake și femeile lui" îți dă o sumedenie de stări: de la râs, la la­crimă. Este povestea unui scriitor ajuns la 50 de ani, care trece printr-o cri­ză exis­ten­țială și începe să dialogheze cu toate femeile importante din via­ța lui, cu sora, mama, fiica, so­ția, amanta, doctorița-psihi­atru - unele discuții se petrec doar în mintea lui, altele se întâmplă în rea­litate. În distribuție sunt eu și șapte actrițe, una și una, toate foarte bune. În plus, "Jake și femeile lui" mai mar­chea­ză o premieră în ca­riera mea: este prima da­tă când joc fără să ies nicio clipă din scenă, pe durata a două ore și jumătate! E un spectacol profund și care, în ciuda titlului, după pă­rerea mea, se adresează în primul rând bărbaților. O spun cu mâna pe inimă: e o piesă care chiar merită să fie văzută!

- Pentru că așteptăm cu înfrigurare Cră­ciunul, îți pun o întrebare cu sunet de clopoței. Ce stare stârnește sărbătoarea în tine?

- Crăciunul unește oamenii. În fiecare an, eu sărbătoresc Crăciunul de două ori: o dată acasă, cu ai mei, și o dată la Sala Palatului, cu marea familie care e publicul meu. La fiecare final de concert, spun așa: "Să fiți sănătoși, pentru că, dacă nu sun­tem sănătoși, nu putem să facem nimic din ceea ce ne dorim." Și mai spun ceva: "Fiți liberi aici (și arăt cu mâna la tâmplă) și aici (și arăt cu mâna la inimă)!" Pentru că, dacă suntem liberi în minte și în suflet, putem să alegem, putem să fim cine ne dorim să fim. Dacă suntem constrânși și preocupați de problemele altora, în loc să fim preocupați de noi în­șine, excluzând orice urmă de egoism din po­ves­te, e greu să te bucuri de viață, e greu să te trezești și să spui "ce zi frumoasă e azi". După concerte, mai stau vreo două ore ca să dau auto­grafe sau să fac poze - e o bucurie să mă întâlnesc cu oamenii și, în același timp, un semn de respect pe care l-am învățat de la taică-miu și pe care l-am înțeles și mai bine de-a lungul ani­lor. Cum adică: un om a bătut sute sau mii de kilometri ca să mă vadă și eu nu pot să-mi rup câteva minute ca să dau un autograf și să fac o po­ză?! Ei bine, tuturor acestor oameni le mai urez și să fie fericiți, căci, dacă ești fericit, înseamnă că ești ok cu tine însuți. Și așa ar trebui să fim tot timpul, nu numai de Crăciun.

"Dumnezeu mi-a dat o șansă enormă"

- Tu ești fericit?

- Încerc să fiu conștient mereu că fericirea e o stare de spirit. Uneori, mi se întâmplă să uit asta: mă pierd în amănunte, din dorința, poate exagerată, de perfecțiune în meserie, care, rea­lizez, mă limitează tempo­rar. Pe de altă parte, sunt conștient că Dum­nezeu mi-a dat o șansă enormă: sunt sănătos, am doi copii minunați, le am alături de mine pe mama și pe soția mea și fac ceea ce-mi place, de atâția și-atâția ani. Eu nu mă duc "la ser­viciu" - n-am avut niciodată acest sentiment. Eu mă duc undeva unde mă simt bine și unde ofer și mi se oferă bucurie.

- Deși ești unul dintre cei mai iubiți artiști români, nu ai căutat ni­ciodată pu­blicitatea cu orice preț, nu te-ai amestecat în tărâțele show­biz-ului, ceea ce ți-a creat o aură de distincție și chiar de mister...

- Unii au spus că e o chestie de îngâmfare, de superioritate. Or, lucrurile nu stau deloc așa. Am fost "ajutat" și de presa tabloidă, ajungându-se ca unii oameni neinformați să gân­dească astfel, total fără motiv. Dar, până la urmă, fiecare e li­ber să creadă ce vrea. Am ajuns la concluzia că nu trebuie să fii nimic altceva decât ceea ce ești și nu trebuie să demonstrezi ni­mănui nimic. E adevărat, publi­citatea e nece­sară în profesia mea. Oamenii trebuie să știe de tine, de ceea ce faci. Că - vorba lu' tata - dacă reciți sau cânți în baie, în afară de tine și de oglindă, alți martori n-o să ai. Dar să te folosești de viața personală, să dai detalii in­time ca să-ți crești popu­la­ritatea, asta nu-mi place!

- Rezerva aceasta e impusă sau, pur și simplu, e o trăsătură a firii tale?

- Pe de o parte, cred că e ceva nativ, dar, pe de altă parte, e și o chestie auto-impusă. În anii '90, în presă a apărut un articol care m-a șocat prin neade­vărul lui, un articol foarte urât despre mine și Cris­tina Țopescu, cu care formam, la vremea aceea, un cuplu: în esență, se vorbea despre violența mea. Cre­de-mă: mi s-a părut ceva îngrozitor, o formă de a intra cu bocancii în viața intimă a unui om, mai ales că tot ceea ce era scris acolo era, de la cap la coadă, o minciună sfruntată. Mă tot întrebam: "De ce? De ce?" Mai târziu, am înțeles: niște oameni trebuie să vândă niște ziare și subiectele nu trebuie să fie neapărat adevărate. Dar, de atunci, am devenit mai reticent sau, dacă vrei, mi-am apărat și mai mult viața personală. Pentru că modelele mele, în viață, au fost mereu acelea ale unor oameni iubiți și respectați pentru ceea ce făceau sau fac în pro­fesia lor. Și azi îl ascult și-l apreciez pe Elton John, pentru ce-mi transmite muzical, nu pentru orien­ta­rea lui sexuală. Îl apreciez pe Kevin Spacey, pentru interpretarea lui actoricească, nu mă interesează scandalul în care e implicat. Îl apreciez pe Marlon Brando, pentru rolurile lui din filme, nu pentru felul în care și-a trăit viața personală. Așa sunt eu cons­truit. Realizez curiozitatea publicului, dar nu înțeleg excesul de zel al unor publicații pentru astfel de su­biecte. Nu refuz să vorbesc despre lucruri normale, dar nici nu sunt dispus să hrănesc acel soi de curio­zitate. Și artistul, de orice fel ar fi el, când intră pe ușa casei, e tot un om normal. De ce să mă inte­re­seze ce face omul ăla acasă, când ceea ce-mi oferă el, în pro­fesie, e infinit mai bogat, în toate nuanțele po­si­bi­le ale scării emoționale? Știu că ăsta e trend-ul acum, inclusiv în televiziune, unde aproape că nu mai există programe de divertisment clasice, ci doar reality-show-uri, dar eu îmi păstrez părerea și-mi văd de-ale mele. Știu că unii ar putea să spună des­pre mine că nu sunt deschis la nou. Ba sunt deschis la tot ce e nou, dar aleg ce mi se pare curat și intere­sant.

"La «X Factor» doar stau și ascult"

- De ceva vreme, fanii tăi se bucură mult și pen­tru că te pot vedea la televizor, în mod cons­tant, ca jurat în emisiunea "X Factor". Chiar dacă pari, câteodată, din "altă parte", diferit de ceilalți colegi ai tăi, emisiunea e un mare succes... Tu cum te simți acolo?

- La început a fost ciudat, pentru că n-am fost obișnuit să stau. Am fost obișnuit să mă mișc, să fac lucruri, nu să stau într-un scaun. Inclusiv la "Dansez pentru tine", opt ani, n-am stat deloc: mă mișcam tot timpul, vorbeam, coordonam, cântam... La "X Fac­tor", doar stau și ascult. Și a mai fost ceva cu care mi-a fost dificil să mă acomodez: deși emi­siu­nea es­te un concurs de muzică, la noi, în România, for­ma­tul are o componentă mai pronunțată de reality-show. Eu sunt interesat de ceea ce văd pe scenă, de tinerii talentați care pot să găsească la "X Factor" o rampă de lansare. Sunt acolo doar să-i ajut pe concurenții din echipa mea și, dacă sfaturile mele vor lăsa o urmă în viața lor artistică de mai târziu, m-aș bucura foarte mult. Însă eu, juratul, nu trebuie să ies în față.

- Emisiunea asta are două tăișuri: dă foarte multe speranțe, dar deseori ele se năruie, înainte de a se împlini. Simți o respon­sa­bilitate în acest sens?

- Eu știu care e rolul meu în emisiune, dar ce se întâmplă mai departe cu concurenții, după ce se ter­mină concursul, ține de no­ro­cul fiecăruia. Dacă e să existe o res­pon­sabilitate, atunci ea e a te­le­vi­ziu­­ni­lor și a caselor de discuri im­plicate în aceste pro­iecte, care pro­mit contracte ulterioare, cel puțin câștigătorilor. Gândește-te că, din toate sezoanele de "X Fac­tor" la care am participat, sin­gura concu­rentă care a devenit foarte cunoscută și are acum o carieră în muzică este Nicoleta Nu­că, care - cul­mea! - nu a câș­tigat, ba chiar a fost eliminată în semi­finale. Nici azi nu înțeleg de ce s-a întâmplat asta, când Nico­le­ta are o voce absolut extraor­dinară! În schimb, Florin Răduță, câș­tigătorul meu din 2015, o vo­ce foarte specială, nu-și gă­seș­te încă locul pe piață și iarăși nu în­țe­leg de ce. Așadar, tot ce pot eu să fac - și ceea ce am și făcut de-alt­fel - este să-i invit în con­cer­tele mele pe acei concurenți cu ca­re am lucrat și ale căror voci cred că merită să fie auzite. Eu nu am nici casă de discuri personală, nu sunt nici producător... I-am ajutat și îi ajut după puterile me­le, nu pentru că așa îmi cere emi­siunea, ci pentru că așa am simțit că e firesc să fac.

"Să căutăm răspunsurile în noi"

- Muncești mult, Ștefane! De fapt, cum arată o zi din viața ta?

- Diferă în funcție de perioa­de, dar mereu încerc să mă orga­nizez, pentru că altfel n-aș putea să duc toate lucrurile la bun sfârșit. Ceea ce nu înseamnă că, din când în când, nu-mi place să și deviez de la tra­seu, adică să fac exact ce simt în clipa aia. De exemplu, să plec, uite-așa, pe nepregătite, la munte. Sigur că evadări din astea se întâmplă rar, tocmai din cauza programului, dar - slavă Domnului! - se în­­tâmplă. În rest, după cum îți spuneam, zilele mele diferă în funcție de perioade. Dacă, să zicem, sunt într-o perioadă de repetiții la teatru, care durează cam 2-3 luni, atunci automat devin matinal, mă trezesc de dimineață, pentru că, la ora 10, încep repetițiile. După această perioadă, când am ieșit cu spectacolul la rampă, nu mai sunt așa matinal, căci munca mea e o munca "de seară". Fie că am spec­tacol la teatru, fie că am concert, 99% dintre ele sunt seara. Pentru că, de multe ori, ajung abia noap­tea, târziu, acasă - deși nu practic cea mai veche me­serie din lume! (râde) - sunt nevoit să compen­sez orele necesare de somn și să dorm până mai târ­ziu, diminețile. La fel și cu mâncarea: mi-ar plă­cea să am ore de masă regulate, dar, de obicei, pro­­gra­mul nu-mi permite acest lux. În plus, când am spectacole sau con­certe, nu pot să mănânc înainte. În schimb, după ce ies de pe scenă și mă mai liniș­tesc, organis­mul îmi cere hrană, deci mănânc pe la ore la care, de obicei, nu e indicat. Și-atunci, a doua zi, după ce mă trezesc, mă apuc și mai tare de sport. (râde) Nu fac sport ca să arăt nu știu cum, ci fac sport ca să mă întrețin într-o formă bună și ca să am o stare bună.

- O întrebare inevitabilă în prag de Cră­ciun: cu ce sentiment aștepți Sărbătorile?

- De fiecare dată aștept Crăciunul cu mare bucurie, pentru că sărbătoarea asta înseamnă, pentru mine, în primul rând, familie. Înseamnă să-mi pun CD-ul preferat cu Mahalia Jackson, în­seamnă să ascult "Silent Night" în interpre­ta­rea acestei voci dăruite de Dumnezeu, înseamnă să împodobesc bra­dul, așa cum am fost învățat în copilărie de părinți și cum i-am învățat și pe copiii mei, înseamnă să împart cadouri cu toată dragostea.

- Crezi că oamenii mai au chef de Crăciun?

- Azi trăim o ruptură între generații, probabil din cauza tehnologiei atât de avansate. Tindem să nu ne mai acordăm timp, să nu ne mai as­cul­tăm și - cul­mea! -, deși suntem toată ziua pe ta­blete și pe te­le­foanele mobile sau cu căștile la urechi, de multe ori îmi dau seama că suntem "au­tiști". Ne căutăm în afară, când răspunsurile sunt, de fapt, în noi înșine. Cei mai în vârstă au senzația că tinerii nu înțeleg exact ce se întâmplă cu ei, iar cei tineri cred despre cei mai în vârstă că sunt o ge­nerație depășită, care nu e "cool" și nu e "gen". Rup­­turi între generații au exis­tat întot­dea­una, dar rup­tura de azi poate e mai ma­re decât cele­lalte. Eu cred că orice generație no­uă înseamnă pro­gres, în­seamnă un șut în fund înainte, dar depinde de ce fel de șut e vorba: generațiile anilor '60-'70 au dat un șut de omul a zburat pe orbită, într-atât de intens a fost efectul social și cultural, în schimb alte gene­rații n-au fost atât de spec­ta­cu­loase. Eu fac parte din ge­nerația anilor '80, a celor cu cheia de gât, cu ma­tricolă, care au trecut de la comunism la ca­pi­talism, de la lipsă de informație la su­pra-infor­mație, de la Moș Gerilă la Moș Crăciun. Multor tineri li se pare, poa­te, că sărbătoarea Cră­ciunului e aceea comer­cia­lă, cu tot felul de pachete promo­țio­nale și de re­cla­me, iar celor mai în vârstă li se pare poate că ea a devenit prea comercială. Im­portant ar fi, așadar, să ne regăsim cu toții undeva, la mijlocul drumului, și să sărbătorim spiritul Crăciunului, care, în orice epocă, rămâne același.

- Ștefane, simți că te potrivești cu lumea în care trăiești?

- Încerc să mă adaptez la contextul în care tră­iesc și în care nu mă mai regăsesc tot timpul. Cred că o societate sănătoasă se bazează pe respectul da­torat înaintașilor, care, la rândul lor, îi învață, din ex­periența lor, pe cei care vin din urmă. Ștafeta se pre­dă din generație în generație. Bine, așa ar fi ideal. Prin prisma profesiei, mi-aș dori să văd în România mai mulți tineri deschiși către teatru, către muzică, către arte, către tot ce ține de frumos. Să tră­iască mai mult în realitate, mai puțin în lumea vir­tuală. Eu, unul, la vârsta de acum, vreau să cred că am învățat să mă bucur de lucrurile care contează cu adevărat pentru mine. Să mă "extrag", pe cât po­sibil, din acele situații în care nu mă regăsesc, care nu-mi fac plăcere. De asta Dumnezeu ne-a dat li­berul arbitru: ca să alegem ce vrem să fim, cum vrem să fim și cum vrem să trăim. Așadar, în acest spirit, dar și în spiritul Crăciunului, le urez citi­to­rilor "Formulei As" ce-am spus și în cursul inter­viu­lui: să fiți sănătoși, să fiți liberi în minte și, mai ales, în suflet, să trăiți frumos, pentru că viața e scurtă și merită... trăită!

Foto: ALIN SURDU (2), DANIEL ROBERT DINU, VALI GRECEANU, MIHAELA MARIN, MIHAI GEORGIADI