Crucile de la hotarul lumii

Matei Florian
Țara Moților, la răscruce de crânguri

Munții s-au ridicat din văi ca să atingă cerul. Coame după coame de munți, vălurindu-se până în străfundurile lumii, ca spinările unor pești uriași, ieșiți din apă să respire. Țara Moților. Culmile Apusenilor. Locul unde poți privi până departe, până ce văz­duhul se preschimbă într-o apă străvezie, munții, în niș­te pești uriași, iar respirația lor, în fuioare de ceață. Ai ajuns acum, în cătunele as­tea risipite deasu­pra pămân­tului, crânguri, cum le nu­mesc oamenii de aici, ca să vezi cu ochii tăi minunea: munții sunt vii și respiră. Te afli înlăuntrul unui regat magic, trebuie doar să dai ceața la o parte și să intri. Lași liniștea și frigul să se cuibărească în tine, te umpli de ceață și pășești. Ai cea mai bună călăuză cu tine, un om care știe toate potecile și toți oamenii care o să te ajute să nu te rătă­cești, care o să te poarte departe, tot mai departe, pe drumul tăi­nuit și întortocheat dintre văzut și nevă­zut, dintre ceea ce se poate spune și ceea ce trebuie tăcut, dintre hotarele lumii de aici și acelei de dincolo. Și chiar de aici vom porni. De sus. De la hotare. De la pietrele astea răsfirate de-a lungul culmilor, pietrele astea care străjuiesc cătunele moților și toate potecile Apusenilor: crucile. E plină Țara Moților de cruci de hotar. Hotar de pământ, dintre un crâng și un alt crâng, dar și hotar de văzduh, dintre o realitate și o alta. Loc tainic, fermecat, în care crucea devine totuna cu răscrucea. Sunt un fel de porți crucile astea. Porți de pământ - orizontale, porți de cer - verticale. Și doar ei, moții, știu să le deschidă. "Doar că nu știu dacă o să-ți vorbească despre asta. Despre lucrurile nevăzute, oamenii tac. Nu-i bine să vorbești despre ele. Acu', nu ne rămâne decât să mergem și să ascultăm. Trebuie să avem răbdare. Și noroc". M-am trezit că-i spun lui Cristi Vîrciu, călăuza mea pe potecile moților, că am venit să văd dincolo de ceață. Să intru în inima Apuseniului și să văd și ceea ce nu se vede. M-am temut să nu se uite lung la mine, cu pri­virea aceea plină de mirare zeflemitoare. Știu bine ce înseamnă privirea asta, știu și ce gândește despre tine omul care se uită așa. Dar Cristi Vîrciu nu-i un om de felul ăla: "Stai liniștit. Asta îmi doresc și eu. N-aș fi venit dacă nu iubeam lu­crurile astea. Doar că n-o să fie simplu. Moțu' nu-i om care să vorbească prea mult cu străinii. Iar despre taine, cu atât mai puțin". Ne-am hotărât, am dat mâna. Iar un drum mic de asfalt ne-a dus sus, tot mai sus, spre cătunele uitate ale Apusenilor, spre ho­tare nevăzute, străjuite de cruci de piatră. Pă­șim pe pământ, cu văzduhul aproape, și orice aș face, nu pot alunga de la mine gândul că acum și aici, culmile munților s-au preschimbat în spinări de pești uriași, ceața în aburul răsuflării lor, iar pă­mântul și aerul nu-s altceva de­cât o apă străvezie. Pe apa asta plutim, singuri, spre hota­rele neștiute ale lumii.

Avrămuț cel din ceață

"Uite, aici!". Mâna i se lun­gește, degetul îmi arată ce­va prin ceața care ne împre­soară. "Vezi?". Încerc să văd. Văd. O mogâldeață încreme­nită pe o culme. Ar putea fi un copil sau o vietate neștiută, cu mâinile întinse, gata să se des­prindă în zbor de la pământ. Ne apropiem. Ființa aceea e o bucată de piatră care se ridică de la pământ spre cer, cu bra­țele întinse. O cruce. Cruce de hotar din comuna Scărișoara a Munților Apuseni. Locul acela de trecere de la un pământ la altul, dintre aici și dincolo. O cruce pe o culme, atât, o bucată de piatră, ar spune cei care nu cred. Doar că bucata asta de piatră a rămas aici, în locul ăsta, de niște veacuri, iar în paza ei au intrat pământul, viețile și credința tuturor celor de aici. Viața unei pietre înăl­­țate spre cer, cio­plită ca să ajungă dea­supra timpului și a lumii. Dintre toate pietrele pământului, niciuna nu poa­te a­jun­ge mai sus ca pia­tra ce de­vine cruce. "Crucea asta", îmi spune Cristi Vîrciu, "are cel puțin 200 de ani. Poate și mai mult, cine știe...". Îi dau târ­coale, mă în­chin ei. Sunt cruci de ho­tar peste tot în ța­ră, le-am tot întâlnit în preumblările noastre. Sunt hărțile călău­zitoare ale oamenilor, îngerii lor de piatră, fără de care viața și tihna unui sat nu se pot închipui. Doar că nicăieri nu am văzut ceea ce îmi este dat să văd aici, într-un crâng pierdut din comuna Scărișoara a Munților Apuseni. Crucea nu este așezată în pământ, ca toate celelalte cruci, ci într-o altă pia­tră, masivă, aproape rotundă, perfect șlefuită. Seamănă cu o piatră de moară. "Piatră de moară și este", îmi spune Cristi Vîrciu. "Toate cru­cile vechi ale Apusenilor, pentru că o să vezi și din cele noi, de lemn, sunt prinse într-o piatră de moară". Nu în pământ, ci tot în piatră, piatră așe­zată peste pământ, cruce care pornește din piatră. Suntem la un hotar, pe care nu îl pot desluși. Cea­ța pare să fi rămas singura vietate care să se arate pri­virii. Sunt câteva pâlcuri de case, undeva, pier­dute pe culmi, pășuni nesfârșite, mesteceni răzleți și coamele acelea de pești uriași ale Apusenilor, care tot plutesc până departe, spre sfârșitul lumii. Asta trebuie să însemne un hotar. Cruce, cruce, soro cruce, îmi vine să șoptesc, dar tac. Din ceața asta mișcătoare, undeva, aproape, se aud talăngi. Câteva oi și vaci și altcineva care ne privește. De când, de unde, când doar cu câteva clipe înainte, nimeni și nimic în afara munților, a ceții și a unei cruci de piatră nu părea să mai existe?! Omul ăsta, cu vacile și oile lui, era aici, fără să-l pot vedea. Acum îl văd, mă apropii și îi spun bună ziua. Îmi răspunde și el la fel. Mă privește lung, ca orice om apărut din cea­ță, pur și simplu, lângă o cruce de hotar, cu niște animale pe o pășune, chiar atunci când mă gândeam că nu pot vorbi cu nimeni. Îmi spun numele, își spune numele: Avrămuț. Vorbește ca și cum ar tăcea, cu pauze lungi, în care doar mă privește. Nu e mirat că mă vede, nu e mirat nici de unde vin, nu e mirat nici că-l întreb de crucea asta de hotar. "Îi cruce, ce să fie? Cruce ca toate crucile! Arată unde se sfâr­șește un pământ și începe altu'. Aici îi pân' la noi, dincolo se duce înspre Gârda Sacă. Cât îi dru­mu', tot cruci o să vezi, c-așa-i aici, pământ, pă­mânt și alt pă­mânt". "Și toate-s așa, cu pietre de moară dede­subt?", îl întreb. "Apăi alea care-s vechi, toate-s. Că mai îs și d-alelaltele, de lemn, dar astea de piatră îs alea la care se strânge lu­mea". "De ce se strânge lumea?", îl întreb iar. "Păi, că se strânge că se strânge, așa trăbă. Că rău ne-o fi, dacă nu ne-om mai strânge". Mă privește lung. Cuvintele lui sunt stinse, aproape că nici nu le rostește. Mi-a spus Cristi că n-o să fie simplu. Dar eu întreb, deși lui Avrămuț pare să-i placă mai mult să tacă. "Apăi, că ne strân­gem să ne fie bine, la sat, la animale, la fân, la tot. Cu popă ne strângem, de sărbători. De Ru­salii, de Sânpetru. După biserică, musai și la cruce". Încerc să-l înduplec să mai vorbească. Se uită lung la mine și tace. Abia despre pietrele de moară îmi spune ceva, fără să-mi răs­pundă, ci doar întrebându-mă: "Apăi, matale crezi că o moa­ră macină doar grâu?". E rândul meu să tac și să-l privesc lung. Nu știu să-i răspund. "Apăi, crucea aia ce-i așezată deasupra n-o măcina și ea timpul? Matale ce crezi?". Tac. Nu m-am gân­dit niciodată. Dar ceața asta care ne împresoară se ridică o clipă deasupra văzduhului și o lumină înfri­gurată mi se așază pe ochi și intră înăuntru. Vreau să-i fac o poză lui Avrămuț, îmi spune să-mi văd de treabă. Aspru om. Ca locurile astea pline de hotare invizibile, străjuite de cruci de piatră. Îl fotografiez de la distanță, să nu simtă nimic. "Mergem?", mă întreabă Cristi. "Mer­gem", îi răspund. "Ți-am spus că o să fie așa. Moții vorbesc greu cu oamenii care îi iscodesc". Așa o fi. Cristi Vîrciu s-ar putea să aibă dreptate. Dar încep să bănuiesc că moții vorbesc mai mult atunci când tac, când te privesc lung și lasă o întrebare să te călăuzească, întocmai ca o lumină înfrigurată care se ivește din ceață.
Piatra de moară, atunci când e așezată sub cruce, nu mai macină grâu, macină timp. Timp care se cerne prin pă­mânt și cer, îndumne­zeit, și îi ocrotește pe oamenii de aici. Primă­vara, când se pleca în mun­te, tot satul se strân­gea acolo, la cruce, cu boi, cu vaci, cu cai. Preo­tul slujea, stropea lumea, pă­mântul și ani­malele cu apa sfințită, iar oa­menii făceau un legământ. Orice animal ar fi fost răpus de fiare sălbatice, boli sau stihii, trebuia în­locuit de un al­tul, cumpărat de întrea­ga comuni­tate. Pierderea nu mai era a unui om, ci a satului. Pentru că un sat altfel face față unui necaz ca un singur om. "Lumea era împreună, toți erau ca unul pe atunci", îmi spu­ne Cristi Vîrciu, om al locului, moț din neamul lui Hubăr, vestit căutător de aur pe Arieș. "Lucrurile as­tea au început să se ducă, de când au venit alții să ne ia pădurile și aurul. Lasă-i pe moți fără păduri și aur și i-ai ucis!". Vorbește cu obidă Cristi Vîrciu, vorbește ca un moț care nu se poate îndu­pleca cu rănile deschise ale Munților Apuseni. Îmi arată păduri care nu vor mai fi niciodată ace­leași. După tăierea barbară, nimeni nu s-a învred­nicit de plantarea puieților, și acum tufe pi­pernicite au aco­perit dealuri întregi de pe Valea Arieșului. "Acolo nu vor mai crește niciodată brazi, iar asta schimbă tot. Păsări, insecte, animale, tot! Nu doar lemn, nu doar oameni!". E ciudat cum în mijlocul unei puri­tăți care pare de neclintit poate să macine răul. Răul ăsta care schimbă lucruri și îi schimbă și pe oameni. Îi învrăjbește, îi separă, îi rupe de loc. Doar crucile astea de hotar îi mai pot aduce pe oameni laolaltă, să-i învețe credința, rostul străvechi. Atât timp cât moții se vor mai strânge pe culmi, la slujbele lor neștiute, trebuie să mai existe o șansă. Cai uriași sunt mânați spre casă pe țarinile aburite de ceață din Mătișești. Odăile de fân din Scărișoara sunt mai înalte ca cele în care își au sălașul oamenii. Lu­crurile se schimbă, dar nu atât de mult.

Bărboșii care au schimbat lumea

Ajungem pe culmile din Arieșeni, pe un alt drum de asfalt, cum sunt acum aproape toate din zona asta aspră a Apusenilor. Intrăm într-o curte cu patru case și tot atâtea graj­duri. Patru familii locu­iesc aici, frați și cum­nați împreună, în aceeași curte, fără garduri, fără vreun semn că i-ar despărți ceva. Mă uit mirat, Cristi se miră de mirarea mea. "Păi, cum? Așa locuiesc toți moții. Toate casele unei fa­milii tre­buie să fie împreună. Unde s-a mai pomenit gard între frați?". Tot nu înțeleg. "Și nu există certuri, invidii, supă­rări?", îl întreb. "De ce să exis­te?", se miră iarăși. "Oa­me­nii ăștia sunt toți o fa­milie, lucrează împreună, se bucură împreună, împart lu­crurile la fel, împreună. Așa sunt moții de când sunt ei moți. Or fi răsfi­rate pe culmi satele noastre, dar casele unei familii sunt toate laolaltă. Nimeni nu poate să aibă mai mult ca celălalt, atât timp cât munca se face frate cu frate, pricepi?". Pri­cep. Doar că ce pare aici, sus, atât de firesc, în alte locuri nici nu poate fi conceput.
Salut toți frații, surorile și copiii din curte, Ion Pantea mă poftește într-una din case. E la fel ca celelalte, dar e a lui. Îmi explică și el simplu, ceea ce mi-a spus Cristi Vîrciu: "firizu' are două ca­pete. La unu' trag eu, la ălălalt, frățâne'meu. Da' lemnu' e același și pe ăla îl împărțim. No... E nevoie de doi să tragi la un firiz". A lucrat o viață la pădure, muncă grea, ca a mai tuturor oa­me­nilor de aici. Dar pădurea nu mai e cea de de­mult. "Cum să mai fie? Una-i firizu' (fierăstrău n.n.), cu care lucram noi, și alta-i drujba cu care lucră ăștia! Drujba face prăpăd, firizu' abia ce mai curăța pădurea". S-a pornit Ion Pantea. Îmi vorbește despre rana asta vie care roade încet din munții lui. "Păi, când eram tânăr, opt, nouă brazi pe an ajungeau la o familie, acu, dintr-un singur tir de lemne care trece pe vale, ar trăi tot satul! No..." Are 76 de ani, a trăit și a vă­zut multe. Pe pielea lui, copil, în școală, a văzut cum lucrurile încep să se schimbe. "Apăi, orele noas­tre, că era aritmetică, că era cetire, musai în­ce­peau cu ru­gă­ciune. Aveam icoana cu Maica Sfântă și crucea pe părete, și acolo ne rugam. Nici nu trebuia să ne spună învățătoriu', că toți copiii știam. No, și în iarna lu' 49, că-mi aduc aminte mai bine ca ce s-o întâmplat ieri, numa' că ce venim la școală după vacanța de Crăciun, și în locu' la Măicuța și la cruce, iaca vedem patru bărboși. No, că cine or fi ăștia?, ne-am tot întrebat. Când o venit învățătoriu', noi, curioși să vedem ce ne spune.
Și ne-o spus că de-acu' încolo, s-o gătat cu rugă­ciu­nea, și când om mere spre casă, în loc de bună ziua, tre să spunem trăiască Republica Popu­lară Româ­nă! Și ne-a mai zis că pe bărboșii ăia îi cheamă Lenin, Stalin, Marx și Engels. Și că tre­buie să le mulțumim, că ei ne-au salvat țara de rău. Da' rău' ca de-atunci înco­lo nici c-o mai fost, iar la oameni tot bună ziua le spuneam, cât om fi fost noi de copii". Cu degete mari, muncite, Ion Pantea, tot mângâie florile țesute pe pânza care acoperă masa. Iar povestea lui curge lim­pede, pe Arieș în jos, în­tocmai ca apele învolburate ale râului ăstuia fabu­los. Aurul pe care moții îl strân­geau cu cerga sau șai­trocul, lemnele pe care le lăsau pe râu, ca să le prin­dă apoi la Câmpeni, cu grebla. Apoi uraniul du­pă care au tot săpat, după război, rușii. Apoi, înapoi, la nunțile la care se strângea tot satul, ca la un spec­tacol, oamenii care așteptau să fie strigați de nași ca să ia și ei parte la bucurie. Dan­sul miresei, fără de care nunta nu putea începe, care ținea ore întregi, atât timp cât unul sau altul din cei veniți mai punea un ban s-o vadă jucând. Istoria fabuloasă a cailor, fără de care moțul nu-și poate imagina viața. "Că doar nici un om nu te poate ajuta cum o face un cal bun!". Caii ăștia care acum, din cauza asfal­tului, nu mai pot fi încărcați cum erau odi­nioară, că doar "asfaltul le fuge de sub copite și nu vrei să prăpă­dești animalul de prea multă povară! Că tot mai bine era odată, cu tina și pietrișu' nos­tru!". Despre Moroștețe, Ion Pantea îmi vorbește cu jumătate de gură, și abia după ce îi jur că n-o să cred că-i smin­tit. "Că numa' ce vedeai că ți se îmbolnăvea vreo vită sau rămânea stearpă, și a babei din vecini, fără să fie păscută, dădea litri întregi de lapte, ca să știi că aia o umblat cu necu­ratu' și o făcut ea ce-o făcut să-ți fure mana laptelui. Asta-i la noi, să umbli cu mo­roștețe". Noroc cu slujba la crucea de hotar, care aduna lumea la loc și o aducea iarăși pe făgașul care trebuie. În poveștile omului ăstuia vezi hotarele, vezi și cum se trece din­colo. Văzut - nevăzut, aceeași realitate, a moților din Apuseni. El, Ion Pantea, îmi jură că în toată viața lui n-a umblat cu răul. Că a avut o credință pe care n-a putut să i-o schim­be nimeni: răul pe care îl faci se întoarce asu­pra ta. Și că atât timp cât în drumul tău spre pădure, te oprești la o cruce de hotar, spui o rugăciune, cât de mi­că, răul lumii nu se va abate asupra ta. "Nu mai ațâț eu răul, că e rău destul". Sim­plu. Îl doare însă să vadă "să­răcia înciucurată" de acum. Și ar vrea să-i vadă pe copiii de astăzi învățând o meserie. Că ăsta-i rostul: "Cu o meserie știută, ori­când o să fie nevoie de ti­ne". Ne spune de cruci, unde le găsim. Sunt pline crângurile de ele. Are o lumină pe chip omul ăsta, are ceva care nu se duce, ceva care va rămâ­ne, întocmai ca o cruce de hotar.

Cămașa de pe piatra de moară

Găsim crucile și mergem înainte. Înainte pe culmi, hotar după hotar, pe drumul fabulos al unor munți care au țâșnit spre cer. Cristi Vîrciu îmi vor­bește în șoap­tă des­pre o lume dis­pă­rută. Dispărută oda­tă cu asfaltul, care a făcut ca oamenii din orașe să ajungă atât de ușor aici, sus. Cu ei, cu toate casele lor de vacanță îm­prej­muite de garduri, s-a sfârșit o lume, spu­ne Cristi. O lume în care, de Ziua Mor­­ților, în satul Casa de Pia­tră, cei vii s-au lun­git pe pământul celor duși, acolo, în cimitir, și au rămas așa, încremeniți. În șoaptă po­vestește Cristi Vîr­ciu: "Așa i-am găsit. Nemiș­cați. Era tot satul, înțelegi, tot sa­tul. Cei vii lipiți de cei morți. Era 1 no­iem­brie, erau toți în costume albe, lungiți pe burtă, acolo, în cimitir. Mo­ții își as­cultau morții. Mi-au spus după aceea să nu mă mai mir. În ziua aia se des­chidea pământul. În ziua aia se putea vorbi cu cei duși. Așa mi-au spus. N-am să uit câte zile oi trăi".
Odată cu asfaltul, cei de sus au luat-o spre vale, iar cei din vale în sus. S-au a­mes­tecat lumile, mor­ții n-au mai vor­bit. Am ajuns în So­hodol. Cristi Vîrciu îmi arată pe vale, într-o vă­găună, moa­ra veche a satului. Îmi spune că sunt nouă mori cu totul de-a lungul pârâului. Trecem deasupra lor, de aici începe Valea Verde. Valea Verde e albă de ceață. Ne oprim la poarta unei case, strigăm, ni se răs­punde. Voicu Lazea e în curte, crapă niște butuci de fag. Se opreș­te, ne întâmpină, ne poftește înăuntru, tace, privește lung. M-am obișnuit cu asta. "De unde ve­niți", ne întreabă. "De la moa­ra ve­che", îi răspund. Tace. Își face de lucru cu mâinile. "Se mai auzea la moară cântecu' necu­ratului?", întreabă simplu, fără să zâmbească. "Acum tăcea", îi răs­pund, "da' matale când l-ai auzit ultima oară?", îl întreb, iar povestea înce­pe încet, în șoaptă. Din co­pilăria lui se tot aude, aude tot satul. De când moara era moară și moțul moț, lumea știe că acolo, în vă­găuni, pe lângă ape, se tot trage ăla rău. Vecină-său, când a avut drăguță, "acolo și-o dat întâlnire cu ea într-o seară, să nu-i vadă nimeni. Și abia ce o apucat s-o strângă-n bra­țe, că i-o simțit sub fuste pi­cioa­rele de cal. S-o în­fricoșat tot, cât era el de om, și nu i-o mai trebuit drăguță și nimic, cât s-o jurat femeia aia, că ea nici n-a fost la moară, că n-a ieșit din casă, că n-o fost ea. Ține-l tu în bra­țe pe necuratu' și să vedem cum o mai fi...". De asta sunt aduse pietrele de moa­ră din văi pe culmi, ca să sfin­țească trecerea răului prin sate. Acolo, sus, pe culme, la hotare, unde nea Voicu a ajuns cu cămașa unui nepot de al său. Au pus că­mașa pe piatra de moară și toți cei ve­niți, cu preot cu tot, s-au strâns de mâini și au rostit încet niște vorbe pe care nu poate să mi le spună. "E des­cântecul cru­cii, e taină mare. Trebuie să ai cre­dință când spui vorbele, că altfel nimica nu se leagă. No, s-a le­gat, că boala și răul or plecat de la nepotă-meu și nu s-or mai întors de atuncea". Lucru­rile încă se întâmplă. La crucea de hotar sunt vin­de­cați oa­menii, la cru­cea de hotar se alungă răul. Șapte crân­guri sunt în Sohodol, șapte hotare, șapte cruci. Încă se mai țin slujbele acolo. Lu­mea moților, cu străinii care taie păduri sau vor să scoată aur cu otravă, cu tot asfaltul care a început să muște din li­niștea aceea veche, nu s-a schimbat atât de mult. Străjerii sunt tot acolo, la hota­re, pe culmi, ființe de piatră, cu bra­țele întinse, încremenite într-un zbor mut. Cruci. Doar ele și mun­ții care se ridică din văi ca să atingă cerul.

(Fotografiile autorului)