Fascinați de slujitorii altarului, duși la biserică de părinți și bunici, nu-și doresc nimic altceva decât ca, într-o zi, să cânte și ei, cu crucea în mână, în fața altarului. Pentru alții, drumul e mai sinuos. Preoția este pentru ei o răscruce a destinului, la care niciodată nu s-ar fi gândit. Dar pe care o slujesc, apoi, cu tot sufletul.
O astfel de poveste este și cea a părintelui Gheorghe Oprea, care, deși mama îl învăța și îl îndemna să se roage, la biserică ajungea doar ocazional. "Nu simțeam nicio atracție pentru biserică, față de preoție, nici atât! Dar tata ne destinase fiecăruia dintre noi câte o profesie: unul trebuia să ajungă medic, celălalt, avocat, iar eu preot. Iar peste dorința tatei, nu prea era loc să trec", povestește părintele. Originar dintr-un sat din județul Brașov, Ticușu Nou, când a terminat clasa a VIII-a, a dat admitere la Seminarul Teologic Ortodox din Alba Iulia, dar a picat. În toamna aceluiași an, numărul mare de candidați din vară a făcut necesară organizarea unei a doua sesiuni de admitere. "M-am ambiționat atât de tare, încât i-am spus mamei că am să tot dau examen, până am să fiu admis. Asta s-a și întâmplat în acea toamnă. Apoi, ceva s-a schimbat. După ce am luat tangență cu rânduielile bisericești, cu slujbele, mai ales cu cele din Postul Mare, participând zilnic la rugăciuni, dimineața și seara, am fost extraordinar de impresionat. Drumul credinței începuse să-și arate lumina. Îi scriam mereu mamei cât sunt de marcat. Așa m-am apropiat de biserică și de Dumnezeu. Iar după ce am terminat cei cinci ani de seminar, mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute să ajung preot". Și Dumnezeu i-a ascultat ruga. Părintele Oprea crede că, în viață, nimic din ceea ce ne e dat să trăim nu e întâmplător. Când era în anul întâi de facultate, i-a murit tatăl. Apoi, chiar în anul absolvirii, preotul din satul natal, Ticușu Nou, a fost transferat într-o altă parohie. "Fratele meu cel mic era încă la liceu, iar mamei nu-i era foarte ușor să se descurce singură, cu toată gospodăria de întreținut. Așa că am luat decizia de a mă întoarce, ca preot, în satul natal. Am fost hirotonit în 1999. Acum, privind în urmă, mă gândesc că, poate, n-a fost tocmai bună ideea, dar așa s-a întâmplat să fie", își amintește părintele.
Oamenii din sat l-au primit cu bucurie ca preot. S-a întâmplat în decembrie 1999 și, încă din prima zi, pe scările bisericii l-au întâmpinat colindători, de la cei mai mici, până la cei mai vârstnici, care-l așteptau înăuntru. "A fost o perioadă frumoasă, dar, din punct de vedere al pastorației, a fost greu, mai ales că, fiind la începutul preoției mele, a durat ceva timp până mi-am intrat în ritm. Pentru că, așa cum spune Mântuitorul, nimeni nu e prooroc în patria sa. În timp, am început să simt o răceală, o distanțare, o anume diferență față de cum mi-aș fi imaginat că ar trebui să fie. Și nu pentru că aș fi devenit exigent. Dimpotrivă, am încercat de la început, în tot ce am făcut, să-i slujesc lui Dumnezeu și oamenilor. Am derulat tot felul de proiecte, cu copii, cu vârstnici. Nu intru în amănunte, dar am încercat să fiu cât mai aproape de ce așteaptă Dumnezeu de la mine, să fac bine oamenilor, atât cât am putut. Nu știu dacă a fost cât a trebuit, dar a fost atât cât am putut. Și apoi, de la o vreme, am început să simt nevoia de o schimbare, de un alt început. Poate am greșit...".
Câte ceva de făcut
Și Dumnezeu i-a simțit și i-a împlinit așteptarea. Preotul Costea, din Micăsasa, un sat din județul Sibiu, s-a stins din viață, grav bolnav, după ce un an și jumătate nu mai putuse să slujească. Așa a ajuns părintele Oprea în locul lui, într-un sat mult mai mare decât cel din care venea și în care slujise aproape 17 ani. Dar schimbarea n-a fost presărată cu flori. În casa parohială nu se poate locui decât după ce vor fi făcute reparații capitale, iar asta necesită timp și bani. Deocamdată, preotul locuiește cu soția sa, Nicoleta, și cu cei doi copii, Ștefania și Andrei, într-o casă pusă la dispoziție de săteni. "Încă nu ne-am acomodat. Ne-am lovit de la început de probleme, nu avem o locuință a noastră, copiilor le e dor de prieteni, eu încă n-am reușit să-i cunosc pe toți enoriașii, pentru că sunt încă mulți care nu vin la biserică. Vor fi având motivele lor. Intenționez să profit puțin de această perioadă a postului și să le fac, pe rând, vizite tuturor, să ne cunoaștem și, apoi, cu siguranță, alta va fi relația între noi. Știm că orice început e greu, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să ne acomodăm și să realizăm și aici lucruri deosebite".
Purtăm discuția în biserică. Afară e frig, dar înăuntru e o căldură plăcută. Emil Moldovan, clopotarul, îmi spune că e meritul părintelui Oprea că s-a reușit realizarea unei instalații de încălzire centrală în lăcașul de cult. Preotul zâmbește stingher. Nu consideră că a făcut ceva deosebit. Nici ca păstor al sufletelor din parohia Micăsasa, lucrurile nu stau mai simplu. "Mi-am dorit mereu să am în față o biserică plină, atunci când ies din altar. Credincioșii din sat, pe care i-am cunoscut până acum și care vin duminică de duminică la biserică sunt receptivi la ceea ce le spun. Tot ce sper e că va fi bine, că voi reuși să aduc oameni mai mulți la biserică și mai aproape de Dumnezeu. I-aș sfătui pe toți credincioșii să încerce să postească, pentru că postul e un efort, o renunțare, o primenire sufletească, o transformare duhovnicească. Avem nevoie de așa ceva, pentru că, până la urmă, așa ne apropiem de Dumnezeu, iar postul Crăciunului este un post al bucuriei, în care ne primenim, ca să aducem Pruncului născut în ieslea Bethleemului aurul credinței, smirna dragostei și tămâia rugăciunii. În această perioadă, când românii obișnuiesc să colinde, fiecare putem deveni un mesager, un misionar al Bisericii și al Mântuitorului. Până la urmă, fiecare post trebuie ținut nu din obligație sau pentru că ne cere biserica, ci cu bucurie, conștienți fiind că facem un lucru folositor, atât trupește, cât și sufletește și să urmărim latura spirituală a acestui efort autoimpus. Creșterea lăuntrică, iluminarea. Trebuie să încercăm, prin post, să devenim mai buni, mai iertători, să fim mai aproape de semenii noștri în suferință, și de Dumnezeu", spune părintele Oprea.
Doi pași și o cădere
În unele orașe din inima Ardealului, se mai aud, din oră-n oră, clopotele bisericilor ortodoxe. Sunete uniforme, egale și scurte, străpung apăsătorul zumzet citadin, marcând, de dimineața până seara, trecerea orelor. Mecanisme moderne pun în mișcare clopotele, cu o precizie perfectă. Clopotele mari, de bronz, despre care învățasem odinioară, vor fi rămas simple imagini în cărțile de istorie.
"Pe vremuri, biserica noastră nu avea clopotar. Feciorii din sat stăteau cu toții în balconașul bisericii și era un fel de concurență între ei, care ajunge primul să tragă clopotele, în timpul liturghiei. Era o mare onoare, o cinste deosebită să știi trage clopotele", își amintește Emil Moldovan. De peste zece ani, clopotele bisericii ortodoxe din Micăsasa răsună datorită îndemânării sale. "S-a întâmplat că acela care făcea treaba asta înaintea mea să plece brusc, iar preotul de-atunci, Ioan Costea, Dumnezeu să-l odihnească!, m-a rugat pe mine să-i țin locul, să fiu și crâsnic, și clopotar. Eram membru în comitetul parohial, dar nu prea aveam habar ce trebuie să fac. Am învățat, așa, din mers, cumva, totul. Nu știu cum se face, dar în tinerețe n-am prea avut ocazia să trag clopotele. Cred că erau alții mai iuți de mână ca mine, care mi-o luau înainte de fiecare dată".
"Cred că și părinții mei ar fi uimiți să știe cât sunt de apropiat de biserică acum. În tinerețe, am fost mai rebel, așa, ca tinerii... N-am făcut nu știu ce grozăvii, dar nici nu pot spune că am prea ținut calea bisericii. Eram vecini cu preotul Costea, iar el a avut încredere și m-a luat să-l ajut la biserică. Cu clopotul cel mic a fost mai greu până am învățat, căci trebuie bătut o dată într-o parte și de două ori în cealaltă. Trebuie prins un ritm anume, ca să aibă armonie".
Dar clopotele bisericii ortodoxe din Micăsasa nu sună numai în timpul liturghiei, îmi spune clopotarul Emil Moldovan. El duce mai departe și vechea tradiție a locului. "Când e vreme mare, deschid toate ușile de sus ale clopotniței și le trag, ca să împrăștie norii și vremea. Doar de două ori n-am apucat să ajung. Acum câțiva ani, de Sânziene, furtuna a venit din senin și, deși stau aproape, n-am ajuns să trag clopotele. Iar altă dată, ne-a prins furtuna la Mediaș, eram cu preotul. Atunci s-a smuls acoperișul bisericii, a fost gheață, fără ploaie. De vreme rea, se trage clopotul cel mare, întrerupt câte un minut-două. Și când cineva din sat moare la spital sau în altă parte, se trag clopotele, de când cortegiul intră în hotarul satului până ajunge acasă; dacă nu, se strică vremea, așa ziceau bătrânii. La moarte, clopotul se trage dimineața, la amiaz și seara, de câte trei ori de fiecare dată, tot așa, cu întrerupere".
Inițial, biserica ortodoxă din Micăsasa a fost greco-catolică, construită la începutul secolului 20, de către românii din sat, plecați prin America, în căutarea unor surse de trai mai bune, pentru familiile rămase acasă. Terenul pe care se află lăcașul de cult a fost donat de către două familii vecine, în centrul comunei, unde se află și celelalte biserici, cea romano-catolică și cea reformată, foarte vechi, și cea care aparține acum greco-catolicilor, ceva mai nouă. Toate sunt amplasate oarecum circular, orientate bizar, spre toate punctele cardinale. Ca și când nici n-ar vrea să se privească una pe alta, să nu se vadă, să nu se știe, cu toate că localnicii, de orice religie vor fi fost, s-au înțeles întotdeauna bine între ei.
Cu banii "americanilor" au fost plătite și cele două clopote, turnate la Budapesta sau la Viena, nimeni nu mai știe exact. A durat mult construcția bisericii, iar clopotnița a fost ridicată, și ea, pas cu pas, căci scara ce duce sus de tot, la clopote, are o formă și o structură ciudate.
Emil Moldovan are 61 de ani. Și-ar dori să poată trage clopotele încă mult timp de-acum înainte, că nimeni nu pare a dori să-i urmeze în această misiune. Tineri în sat au rămas puțini și nu mai prea sunt preocupați de cele bisericești. Și-apoi, e lungă calea până sus, deasupra satului, iar treptele de lemn ale clopotniței sunt și mai greu de urcat. Emil nu se gândește la asta. Nu poate schimba rostul lumii. El trage iscusit de bronzul cel greu al clopotelor, rugându-L pe Dumnezeu să alunge vremea cea rea. Și vremurile, așișderea!