Azilul fericiților

Bogdan Lupescu
Ursul gigant

Doctorul i-a zis să evite soarele. Vede "în aburi", până la 80 de centimetri înaintea ochilor. Dar nici nu-i trebuie mai mult. "Asta e lumea mea. Retinopatie pigmentară. Îmi pierd vederea în fiecare zi. Dar, atât cât văd, e bine", zice. Micuță, tunsă scurt, milităros. Și chiar voioasă: îi place să comunice cu internații din cămin. Dacă vrea să vorbească, se apropie de om. Și-l "ia" în lumea ei, de 70 de centimetri distanță.
Mariana Ilie a lucrat o viață la "Parfume" ICRM din Șoseaua Viilor, chiar lângă "fabrica de șocoladă". Când s-a terminat cu fabrica, n-a mai avut pe nimeni. Avea o fată și un băiat. Băiatul e în Germania. Fata, la spitalul Bălăceanca, cu oli­go­frenie de gradul II. Această fată, Carmen, e acum sensul vieții ei. Deși complet bolnavă min­tal, e blondă și frumoasă. Acum câțiva ani, după ce niște bărbați au violat-o și au bătut-o inuman, ea și-a pierdut total puțina memorie. Singurul om pe care îl recunoaște este mama. Mariana Ilie abia așteaptă să meargă la ospiciu să o viziteze. Se descurcă singură să ia autobuze, să poată ajunge. "Când mă vede, fetița mea fuge către mi­ne și mă întreabă: «Mami, mami, mi-ai adus ceva bun?...»". Zice că stau amândouă pe marginea patului de spital, iar Carmen o ia în brațe și o mângâie pe păr. Părul ei aspru, retezat auster din foarfece. "Așa face: mă mângâie pe cap. Ca și când eu aș fi fata ei. Săraca, nu pricepe toate lucrurile. Dar parcă simte. Nu-mi mai comand de mult vitamine pentru ochi, chiar dacă știu că orbesc. Din toți ba­nii, o să-i iau un urs gigant de Cră­ciun, de la mall. Un urs. Asta își do­rește".
Nicio tristețe nu-i în glasul ei. Așa e viața! Din toți cei aflați la e­taj, în ele­gantul că­min de bă­trâni "Alexandrina", din comuna Tu­nari, de lângă București, ea e singura care poa­te coborî scările. Aici și-a găsit pa­cea, după o viață de sin­gurătate și suferință. "Când m-au primit aici, nu mi-a venit să cred că poate fi numit «azil»", măr­tu­­risește. "Nimeni nu mi-a vorbit vreo­­dată așa frumos. Infirmierele, doamna directoare Nicoleta... Niște oameni buni. Na, uitați-vă cum arată camerele: zici că-i hotel de trei stele. Cu­rățenie zilnic, televizor, cadă, ca­bină de duș... Tratamente, medici, doamna Nicoleta ne-aduce toate me­dicamentele de pe rețetă. Trei mese pe zi, plus două gustări. Ați văzut ce restaurant avem jos? Și sa­lonul, cu cana­pele din piele, șemineu, totul așa de luxos!... Nici nu speram vreodată s-ajung să-mbă­trânesc în așa loc. În casa asta, nici nu mai simți tristețile. Acum, de exemplu, așteptăm Cră­ciu­nul. Vom coborî toți acolo, în salon și o să stăm la masa cea mare. Dar în Ajun o să merg la fetița mea. Sigur o să reușesc eu cumva să-i cumpăr ursul gigant. Uite-atâta e! Serios (râ­de). Bej, haios, de pluș".

"Să prețuiești bătrânii!"

Nicoleta Murășan e "mama" tu­turor celor adăpostiți în "Reședința Alexandrina". Chiar așa-i zic bătrânii ăștia neputincioși și bolnavi: "ma­ma noastră". 23 de suflete singure, umplând această casă elegantă de pe-o stradă li­niș­tită din Tunari, învăluită, seara, până-n înal­tu­rile acoperi­șurilor, de-o lumină blândă și ocro­ti­toare. E, într-adevăr, frumos. Salonul larg, ca de co­nac boieresc, cu focul moc­nind în șe­mi­neu, îna­intea impozantei biblioteci și cu cinci mo­tani grași, tolăniți pe sofale. Bucătăria stră­lucind de cu­rățenie... Uși imense de sticlă, cât tot peretele, deschi­zându-se spre superba terasă... Totul pare nou, deși așezământul a fost deschis de peste pa­tru ani, nici vorbă de vreun miros de boală sau uri­nă, ca-n obișnuitele azile românești. Nicoleta Mu­rășan a ticluit totul, încă de la început. "Po­li­tica" ei a fost: "Să prețuiești bă­trânii!" A con­ce­diat pe loc infirmiere care s-au purtat urât cu lo­ca­tarii azilului, chiar dacă aceștia erau fără me­morie. Nici să glumești pe seama lor nu-ți per­mi­te. Nu-s doar vorbe. Aveau să-mi confirme atitu­dinea aceasta două din infirmierele azilului: "E greu. Aici, doar dacă ești amabil - și nu numai așa, «de formă» - poți rezista. Altfel te dă afară". Directoarea asta exigentă e o femeie mărunțică, fra­gilă, ce parcă abia-și ține lacrimile în ochi când vorbește de bătrânii ei. La început a fost bu­nica sa, Alexandrina, cea care a trăit aici, în vechea casă, acum renovată. O divi­ni­zează, chiar și acum, zece ani după ce a murit. În onoarea ei, a pus și numele acestei instituții. Când a extins clă­direa, a ocolit bradul copilăriei, sădit de stră­bunici (pe care i-a cunoscut bine, de copilă), deși toți arhitecții o sfătuiau să-l doboa­re. Bradul e su­fletul casei, un simbol al familiei. Pentru Ni­coleta, întreg acest loc este sfânt. "Bunica mea?... Hm, n-aș putea fi nici pe jumă­tate vreodată cum a fost ea. O bunătate nemăr­ginită. Eu mi-am petrecut toată copilăria în locul ăsta. Bunica Alexandrina îmi e și azi model de viață. Era, de altfel, un model pentru toată comunitatea: toți din comuna Tunari veneau să îi ceară ajutorul și sfatul. Un om pe care efectiv nu poți să te superi! Mereu pozitivă, glumeață, senină. Rar mai vezi azi așa ceva. Foarte credin­cioa­să, se ruga seară de seară la icoană, dar întâi pentru lumea întreagă și apoi pentru copiii ei. Părintele Ma­rin, preotul din Tunari, se mân­drea că bunica e cea mai apro­piată prietenă a lui. A mu­rit în casa asta, a treia zi după Crăciun, chiar în ziua de nume a soțului ei, Ștefan. Sin­gură ținea casa, la 92 de ani. Am fost la ea de Crăciun și am presimțit că nu va fi bine. A tre­buit să plec urgent într-o de­legație în Grecia și l-am sunat pe ta­ta: «Du-te până aco­lo, simt că ceva...» A găsit-o pe podea, prăbușită în mijlocul casei. Tot aici, în casa aceasta, a murit apoi și mama mea, Victoria. Atunci am văzut prima oară cât de rapidă, de devastatoare poate fi boala asta, Alzheimer. Eu eram directorul unei mari bănci austriece din București. Căutasem mult timp un sanatoriu în care mama mea să poată măcar... muri liniștită. Am vizitat multe locuri, am văzut condițiile din azilele românești. Până la urmă, am hotărât să o îngrijesc singură, acasă. Se poate spune că mama a fost «primul pacient» al Reședinței Alexandrina. Mi-am neglijat și soțul, serviciul, ca să o pot îngriji. După moartea mamei, m-am pomenit singură în casa asta pustie. Aveam șansa să îmi refac viața. Toată lumea mă sfătuia să o vând, dar n-am putut. Efectiv, nu puteam concepe să renunț la locul unde am fost cea mai fericită ființă din cât poate să fie un om... Când am început lucrul la căminul de bătrâni, n-am avut decât o sin­gură obsesie: da­că ar fi fost să-mi duc mama sau bu­ni­ca într-un cămin, cum mi-aș fi dorit să fie tratate ele acolo? Mi-am zis că dacă o să împlinesc asta, sigur îmi va fi și mie bine apoi. Ca un fel de recompensă a mea, cumva. M-am gândit că și bunica ar fi astfel mândră de mine. Asta a fost ceea ce m-a ținut".

File de recunoștință

Și-a dat demi­sia din funcția de di­rector de bancă, deși câștiga foarte mulți bani. Austriecii se ru­gau de ea să rămână. A renunțat la tot, pen­tru a face casa asta. N-a regretat. S-a pur­tat bine cu cei dintâi oaspeți ai căminului. (Aici e interzis să-i numești "pacienți", sau "bătrâni". Li se spu­ne fie rezidenți, fie oaspeți). Mereu, când vor­bește cu ei, se gândește la bunica Alexandrina și la mama Victoria. Apoi au început să vină și alții. Tot mai mulți, ca prin minune, fără nicio re­cla­mă. E greu să prinzi loc, azi, în Reședința Ale­xandrina. Dar Nicoleta chiar nu se gândește la profituri, care oricum nu sunt mari. Îi face ei bine ca acești oameni să fie cât de cât mulțumiți, la sfârșitul vieții. Ca o speranță, cumva, că omul poate să nu fie uitat ni­cio­dată... Îi face plă­ce­re să-i vadă zâmbindu-i recunoscători sau adu­nându-se seara spre sa­lon, ca-ntr-o mare fa­milie. Să recitească, iar și iar, din caietul de im­presii al căminului, gândurile frumoase ale unor oameni care au fost... Aveam să văd și eu acest caiet, să citim împreună din el: pro­fesori universitari, in­gi­neri, inspectori, eco­nomiști, avocați... Pa­gini de recunoștință, la care uneori chiar îți dau lacrimile. Simți cât de singuri erau când au scris. Cei mai mulți au murit. Zeci și zeci de oameni. Toți au fost pă­rinți, bunici, soți, au lăsat o istorie în urmă. Au sacrificat multe pen­tru cei de azi. Astfel își amintește și de bu­nicul ei, Ștefan, care a fost nevoit să-și vândă caii pentru a-și ține fa­milia, odată cu fabuloasele modernizări ale re­giu­nii Pipera. A păstrat, însă, hamurile. Hamurile cu zurgălăi ale celor doi roibi ai copilăriei, cu ca­re, la fiecare Crăciun, se înhăma el însuși la să­niuță și o ducea pe Nicoleta în goană prin zăpezi, învârtindu-se nebunește prin curtea acestei case, făcându-i toate mofturile. Nu poate uita. "Cât de multe a putut face acest bunic pentru mine! E in­credibil. Ar fi făcut orice, și-ar fi dat viața. Orice, doar ca eu să râd, să mă simtă fericită. Cum să-ți uiți bătrânii? Cum să uiți niște oameni care au făcut cândva totul pentru ti­ne?...".

"Spuneți-i lui Cristi să nu mă ia de aici"

Cei mai mulți n-au pe ni­meni. Teodorescu Ileana are 88 de ani și nu-și amintește de când este aici. Nici n-o prea interesează . Îmi spune direct că e fericită, că efectiv are de toate si nu-i trebuie nimica altceva. Este extrem de lucidă, poate da sute de citate din cărți abia ci­tite, își amintește perfect fiecare dintre zilele petrecute aici. Doar că n-o interesează de când a ve­nit. De parcă s-ar fi născut aici a doua oară. "Am de toate. Oa­menii se poartă cu mine ca și cu o regină. Așa am trăit toată via­ța mea. Tatăl meu a fost medic, fratele medic, soțul a fost inginer. Nu mi-a lipsit ni­mic. Dar abia acum sunt cu adevărat liniștită. Uitați-vă: dezleg cuvinte. Citesc cărți. Am aici (la căpătâiul patului Biedermeier, lângă perete) două Neagu Djuvara, un Faulkner, un Orhan Pamuk... Nu trece zi fără să citesc măcar 30 de pagini. După ce le termin, co­mand altele. Am! Am și ra­dio, am cosmetice, am un apartament în Tulcea un­de pot merge când vreau, dar nu mă duc. De ce să mă duc, dacă aici am tot? Asistentele mă pre­țu­iesc, se poartă res­pec­tuos, doamna directoare îmi face toate do­lean­țele. Nu suport bătrânii. Lu­mea care se plânge că-i singură, ăia care se văi­că­resc tot timpul, ba că mă doare aia, ba ailaltă... Cât am minte să ci­tesc, să pot privi lumea, sunt fe­ri­cită. Toți au mu­rit. Doar o nepoată de soră, Ru­xan­dra, mai vi­ne uneori. Și-mi zic: «Ei, da­că nu mai am pe ni­meni, atunci mă­car mă am pe mi­ne»". Și doam­na Ilea­na Teodorescu râde.
Pe doamna Dorina a adus-o în patul de la etajul doi fiul ei, Cristi, acum trei ani. Bătrâna avea lacrimi în ochi, zi­când cât îi e de greu să părăsească lumea în care a trăit. Fiul a lăcrimat și el, explicându-i doamnei directoare Nicoleta că are nevastă și copii în Bucu­rești. După ce a ple­cat, fiul nu s-a mai în­tors niciodată. După do­uă luni de la instalare, Do­rina a început să-i spu­nă doamnei direc­toa­re să-l roage pe Cristi să nu o mai ia din cămin. "Știu că-i e greu fără mine, dar rugați-l dum­nea­voastră să nu mă ia înapoi!", insista. Azi, nu mai știe bine cine e Cris­ti. Nu mai știe cine e ni­meni, în afară de doam­na directoare Nicoleta. Când intru în salonul ei, se ridică la marginea pa­tului și îmi spune: "Bună ziua". Apoi își pune pal­mele pe genunchi, con­ti­nuând firesc: "V-aș ruga ta­re mult să îi transmiteți lui Cristi să nu mă ia de aici. Știu că îi e dor și lui, dar înțeleg că-i e greu cu familia, cu greutățile... Na, știți cum e. Nu are rost să se deranjeze. Spu­neți-i că aici sunt fericită și nu-mi lipsește nimica. Salutări la toți și mulțumesc. Sărbători fericite!".

Reproduceri după picturi de MIRCIA DUMITRESCU