O cheamă Sasha. Nu ştiu de ce, n-am botezat-o eu. Avea patru ani când am primit-o pentru trei zile. Atât m-a rugat un prieten s-o ţin. "Trei zile, bătrâne. Nici n-o vei simţi" - m-a asigurat. A fost cuminte, într-adevăr, n-am simţit-o decât dimineaţa, la prânz şi seara, când trebuia să iasă la plimbare. Bine, şi între plimbări, când avea voie să mănânce. OK, şi seara, când avea nevoie să fie răsfăţată.
După vreo lună, când prietenul a uitat să mai vină s-o ia, am simţit eu nevoia să-i fac o baie. Sărăcuţa, nu mai intrase de mult sub un duş. A fost revigorant pentru amândoi. Pielea ei, precum catifeaua, strălucea, iar ochii îi deveniseră veseli şi recunoscători. Mă recunoştea de stăpân deja, dar am încercat să nu mă obişnuiesc cu asta. Peste un an, mă obişnuisem. Prietenul meu emigrase în Germania. Găsise acolo un post de medic plătit de vreo cinci-şase ori mai bine decât în România. "Ce să faci cu câinele? Dă-i drumul pe stradă, bătrâne, dacă te încurcă" - mi-a zis amicul. N-am avut inimă. Şi nici nu mă încurca. Ba, când veneam frânt de la lucru, ştia să facă toate tumbele şi drăgălăşeniile din lume. La final, se întindea pe pieptul meu, ca o pisică, şi aş jura că torcea. De fapt, între timp, mi-am dat seama că Sasha e o pisică adevărată. Doar că îi e frică să prindă şoareci. Şi lumea crede că este câine. Are şi o rasă fioroasă din care provine: pittbul. Uitaţi-vă, însă, la ea! Vi se pare un câine de luptă? E blândă ca o oaie, alintată ca o felină de casă şi credincioasă ca... un câine. Avantajul este că lumea se teme de ea. Necazul e că şi ea se teme de lume. Şi, în plus, de zgomote prea mari, de maşinile care aleargă turbate pe străzi, de ţipete, de frig şi foame. Apropo, a fost nevoie să o pun la dietă, căci, dacă era după bucuria mea de a o vedea mâncând şi după lăcomia ei, ar fi murit repede de obezitate.
Aşa au trecut trei ani. Ne e greu să stăm departe unul de altul mai mult de câteva zile, ne bucurăm de dărâmăm totul prin casă când ne revedem şi e musai să fac apel la toată autoritatea mea pentru a nu speria vecinii cu veselia noastră. Totuşi, a venit clipa să ne luăm adio. Nu pentru că am vrea, ci pentru că aşa e viaţa. Între timp, m-am căsătorit şi mi s-a născut încă un copil. Astăzi am doi. Apartamentul însă a rămas acelaşi, mai bun pentru un burlac decât pentru o familie de patru plus un câine, care are nevoie de camera lui! Da, da, pentru că, totuşi, un câine de talie medie şi cu instinctele intacte nu e chiar potrivit pe lângă prunci. Sigur, am văzut şi eu tot felul de filmuleţe pe internet cu pittbuli care leagănă, cară în spate sau ling drăgăstoşi bebeluşi. Dar Sasha nu e, de fapt, a mea. N-am botezat-o eu. Nu ne cunoaştem atât de bine încât să avem încredere oarbă unul în altul. Şi nici ea nu pare foarte încântată de "concurenţa" care e la inima mea. Simte că am trădat-o: tânjeşte. Aşa am ajuns că nici eu nu mai am timp să mă bucur de ea, nici ea de mine. Iar ochii ei sunt tot mai trişti. Prin urmare, Sasha va pleca. Nu pe străzi, ci într-o casă a cuiva care va şti să nu o sperie zicându-i câine. Ea e o pisică, are nevoie doar de mângâiere. Şi de hrană şi de plimbare în parc sau măcar în jurul blocului. Va da în schimb veselie, loialitate şi afecţiune. Cine tânjeşte după aşa ceva?
(Cei care o vor pe Sasha pot suna la 0740.103.621)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
