TIBERIU SOARE: "Sunt un privilegiat: muzica m-a făcut să trăiesc stări care unora le sunt inaccesibile"

- Dirijor -

În 2010, concertul extraordinar de la Minsk, alături de soprana Angela Gheorghiu și de Filarmonica din Londra, i-a adus dirijo­rului Tiberiu Soare confirmarea în lumea plină de exigență a muzicii. De atunci, a călătorit constant, invitat la pupitrele marilor filarmonici din lume, a predat secretele baghetei tinerilor muzicieni și a publicat două cărți despre bucuria de a asculta muzică. Doctorand disciplinat și absolvent a două dintre facultățile Universității de Muzică, Tiberiu Soare e mereu pe drumuri. Dacă nu-l găsiți la Operă sau la Conservator, căutați-l în librării. Unul dintre cei mai talentați tineri dirijori ai noș­tri mai are o pasiune: cititul în tihnă cu reveriile lui.

Cu bicicleta, printre copaci

- Multă lume îți știe succesele purtate pe sce­nele Operei, mai pu­țini sunt însă cei care-ți cu­nosc ră­dăcinile. Hai, așadar, s-o luăm cu în­cepu­tul. Ce imagini ale co­pilăriei ai salvat de la uitare?

- Când ești mic, totul în jurul tău ți se pare mare. Cred că cel mai puternic s-au întipărit în memorie câteva imagini din curtea școlii, o clădire veche, de sfârșit de secol XIX. Țin minte o zi de toamnă su­perbă, cu cer perfect senin și doi platani uriași, cu crengi nesfârșite. Aveam banca de la geam, exact în fața unuia dintre copaci. Îl priveam destul de des și-mi amintesc că-l invidiam pentru libertatea de a sta cu crengile în vânt.

- Era o dorință de evadare?

- Da, asta clar. Nu știu de ce, multe din ima­ginile copilăriei mele sunt legate de copaci sau de crengile lor, legănându-se-n vânt. Acum, uitân­du-mă în urmă, aș zice că, în ciuda acceselor mele de en­tuziasm și energie, eram un copil contem­pla­tiv. Me­lancolia m-a urmărit din umbră. Eram me­lan­­colic, dar un melancolic care juca și fotbal, mer­­gea cu bicicleta și înota în toate gârlele din ju­rul Sna­govului. Bunicul mă lua des la țară. Avea o bicicletă pe care meșterise, cu tot felul de șaibe și piulițe, un scă­unel pentru mine. Și așa, pe două roți, mergeam amândoi spre pădure, unde stăteam câte o zi în­treagă, vorbind despre păsări și despre copaci.

- Știu că ești tată, la rândul tău. Când te uiți la băiatul tău, ce-ți amintește cel mai mult de propria copi­lărie?

- Probabil ambiția. E un băiețel ambițios care, ca toți băieții de vârsta lui, își dorește să-i iasă lucrurile bine și din prima. Când nu-i ies, nu-l văd descurajându-se, ci doar enervându-se. Nevoia asta de-a reuși a existat și-n mine. Fără ambiție și o voință foarte arzătoare, probabil n-aș fi izbutit să depășesc datele unei copilării extrem de dificile.

O vioară și-un bunic

- Ne poți povesti câte ceva?

- Am crescut într-o familie destul de dez­mem­brată. Când m-a făcut, mama avea 22 de ani, era foarte tânără, foarte îndrăgostită și ne­căsătorită. De dorit, m-a dorit cu siguranță, dar nu cred că era conștientă ce înseamnă să aduci pe lume un copil. Părinții mei erau oameni li­beri, iar viețile lor au luat-o curând în direcții di­ferite. Fiecare și-a văzut de viața lui mai departe, iar copilul, adică eu, a căzut pe undeva pe la mij­loc. La mijloc s-a nimerit să fie bunicul din­spre mamă, care tocmai rămăsese văduv. De altfel, moar­tea bunicii mele e una dintre pri­mele amintiri. A­veam doar 4 ani.

- Și cum e să fii crescut de bu­nic? Cum e viața "între băieți"?

- Eu mă consider norocos că l-am avut. De altfel, era un bunic tânăr, când m-am născut avea doar 47 de ani. Trăiește și acum, are 87 de ani, e bine, să­nătos. Atunci, de dragul meu, fiindcă habar nu avea să gă­teas­că, și-a cumpărat celebra car­te de bucate "Sanda Ma­rin". Sâmbătă la prânz mă adu­cea de la grădiniță, luni di­mi­neața mă ducea înapoi. Bu­ni­cul lucra, trebuia să își câș­tige traiul, vreo doi ani am crescut mai mult la in­ternat. Dar viața asta în co­mun mi-a adus și lucruri bune, și lucruri rele. Mi-a lăsat o am­biție de a mă descurca singur, orice ar fi. Nimeni nu dădea doi bani pe smiorcăieli! Dar mi-a dezvoltat și-un senti­ment al camaraderiei. Ve­neam cu toții din familii simple, nu prea uni­te, dar ne aveam unii pe alții și prietenia asta a contat enorm.

- Cu muzica cum a fost? Ai mers spre ea sau a venit spre tine?

- Pentru muzică îi sunt dator întru totul bu­ni­cului meu, care n-a avut nicio îndoială că eu voi fi mu­zi­cian. M-a crescut de mic în cultul lui Geor­ge Enescu, pe care îl prețuia imens. El e cel care m-a dus la pre­selecție la școala de mu­zică, atunci când am îm­plinit cinci ani. În bucă­tă­rie, printre aburii cratițelor, m-a auzit odată imitând me­lodiile de la aparatul de radio și i s-a părut lui că aș avea talent. Așa se face că de la 5 la 18 ani, am studiat vioara, iar în liceu am învățat să cânt la tubă.

- Cred că ești primul tubist pe care îl cunosc.

- Ce-i drept, nu-s prea mulți în țara asta. (râde) Și tocmai pentru că nu-s mulți, lucrul ăsta m-a ajutat. Datorită tubei am reușit să mă întrețin în facultate, fiindcă încă de la 18 ani am fost angajat în Orchestra Națională Radio. Dar nici nu eram un instrumentist de lepădat. În liceu, la Olimpiadele naționale, am câștigat trei premii întâi succesive de interpretare la tubă.

"Pe podium ești cel mai singur dintre pământeni"

- Și-atunci, de ce ai abandonat instrumentul în favoarea baghetei?

- Mi-am dorit din­tot­deauna să di­rijez. Studiul instrumentului era doar o stratagemă de acumulare și pregătire. Nu te poți gândi să faci dirijat de or­ches­tră, fără niciun fel de pregătire muzicală înain­te. E im­posibil. Îmi place că dirijatul com­bină per­fect latura intelectuală (stu­­­diul partiturilor, re­flec­ția solitară) cu cea de acțiune, cu adrenalina. Și-n plus, nu-mi spune nimeni ce-ar trebui să fac. (râde)

- Hai să vorbim des­pre ce se în­tâmplă pe sce­nă. Ce face de fapt un dirijor?

- Dirijorul e un regizor care sim­te și coor­do­nează în timp real. El e cel care inspiră. Prin inter­me­diul in­dica­țiilor de la re­pe­tiție, poate in­fluența în mod di­rect modul în care se cântă, nuanța, tem­po-ul unei anu­me bucăți. Ești acolo să conduci, să aduni la un loc, să magne­tizezi. Și totuși, e o meserie solitară. Deși ești între oameni, pe podiumul ăla ești cel mai singur dintre pământeni.

- De ce spui asta?

- Pentru că, într-un fel, ești doar tu cu trecutul tău. Cu emo­țiile din copilărie, cu visele și lecturile tale, cu întâmplări care te-au mișcat cine știe când. E totul acolo. 90% din timp ești singur în fața partiturii, cu toate aceste stări.

- Cum studiezi? Ai tabieturi anume când te apuci de lucru?

- N-am nevoie decât de par­titură, de cafea și de tutun, din când în când. Îmi place să lu­crez noap­tea. Sunt un animal nocturn. Noaptea e ano­tim­pul meu predilect. De studiat, pot însă să stu­diez oriunde. Am fă­cut-o la fel de eficient în me­trou, în aeroport sau pe băncile din Cișmigiu, în timp ce băiatul meu dormea în cărucior.

- Îți mai amintești prima urcare pe scenă?

- A fost în modulul de practică de la final de curs, în primul an de facultate. Nimeni nu pune mâna pe orchestră, pâ­nă nu intră la Dirijat. Nu stă nimeni după tine. Toată pregătirea o faci mental. Așa că m-am pregătit cu partitura acasă, cât am putut de bine. Dar abia când am ajuns în fața aces­tei orchestre, formată din studenți, colegi de-ai mei, mi-am dat seama ce înseamnă să dirijezi. Am prins cu adevărat gustul, pentru că m-am simțit cu ade­vărat posedat. Era ca și cum cineva mă luase în stă­pânire, făcea și spunea lucruri cu o siguranță de­men­tă, care habar n-aveam de unde ieșeau. Aveam adrenalina la maximum. Nu era decât o repetiție de orchestră, banală. Dar am făcut-o, de parcă ar fi urmat un concert la Berliner Philhar­moniker. Când s-a terminat, după câteva secunde de tăcere, au început să curgă aplauze.

- Ai reușit să le transmiți și lor forța muzicii.

- Erau cu totul neașteptate, în orice caz. Am sim­țit atunci o ieșire din ordinea firească a lu­cru­rilor, pe care am retrăit-o de multe ori mai târziu. E o stare sublimă, creează depen­dență. Mai vrei o dată și încă o dată. Și de aia continui să te întorci pe sce­nă, spectacol după spectacol, pregătindu-te pentru ea, așteptând-o, adulmecând-o. Nu întot­dea­­una vine la întâlnire. Uneori e acolo, alteori nu. Dar și când e, o simți cum îți furnică pielea. Aproa­pe ca un cu­rent electric, înainte de o mare furtună.

"Treaba unui dirijor nu e să învețe partitura, ci să o înțeleagă"

- Cum te simți după un concert reu­șit, Tibe­riu?

- Golit total, vid, ca o sticlă din care s-a băut tot sucul. E un sentiment de abandon total. Au fost seri în care mi-am zis: "Nu mai contează ce se-ntâmplă mâine, sunt fericit că am putut trăi așa ceva". Mă consider, de altfel, un privilegiat: mu­zica m-a făcut să trăiesc stări care unora le sunt inac­cesibile. Da­toria mea e să întorc publicului măcar o firmitură din bucuria asta.

- Publicului sau studenților tăi de la Con­ser­vator. Ce-i înveți, Tiberiu, din­colo de lucruri teh­nice?

- Tehnica e absolut necesară, nu o poți eluda. În­tâlnesc adesea oameni care au sentimentul că exis­tă cale regală către inima unei arte. Că poți să ajungi pictor sau actor sau orice altceva, fără studiu, fără să treci prin toate tribulațiile menite a te trans­forma. Trebuie să știi să stă­pânești limbajul tehnic, abia apoi te poți lăsa stăpânit de altceva mai presus decât tine. În rest, îi învăț să caute să priceapă. Treaba unui dirijor nu e să învețe parti­tura, ci să o înțe­leagă.

- Felul în care știi să vor­bești despre muzică te-a făcut celebru și în afara sălilor de concert. Acum câțiva ani, Fun­­dația "Calea Victoriei" a găz­duit cursu­rile tale intitulate "Cum ascultăm mu­zica?". Îți întorc așadar întrebarea. Cum se as­cultă muzica clasică? Mai e loc de ea în lumea în care trăim?

- Muzica clasică se ascultă exact ca orice altă muzică, în așteptarea emoției care se pro­duce. Celor care nu au ascultat niciodată le dau un singur sfat. Să închidă ochii, să lase muzica să se des­fășoare și, la final, să decidă singuri dacă mai au chef să o asculte încă o dată sau nu. Dacă o lucrare nu-ți dă bucuria de a te-ntoarce imediat la ea, înseamnă că nu e pentru tine sau nu e pentru acum. E pentru mai târziu. Va veni singură când va fi tim­pul. Exact ca o pisică mof­turoasă, de care te faci că nu îți pasă. Care, după o vre­me, când ai așteptat destul, s-apropie singură și ți s-așază-n brațe.

"Am găsit o femeie frumoasă și la interior, și la exterior"

- Hai să ne mutăm poveștile și dincolo de sala de concert. Îm­parți aco­pe­rișul tot cu un artist, prim-balerina Mihaela Soare. E complicată via­ța între două spirite tari?

- Eu consider că sunt un no­rocos. Am găsit o femeie fru­moasă și la interior, și la exterior, și un om capabil de un simț al umorului care uneori mă la­să cu gura căscată. Lumea baletului e o lume foarte specială. Balerinii muncesc enorm, sunt mereu aco­lo, închiși în studioul de balet. Par co­borâți de pe un continent aparte. Lucrul ăsta m-a sedus din prima, la fel și grația, și fru­musețea și faptul că e conștientă de valoarea ei.

- Cum te suportă ai tăi, când pregătești con­certele?

- Destul de greu, pentru că sunt absent total. Se poate în­tâm­pla ca fiul meu să-mi spună o în­treagă poveste și eu să dau din cap și să spun "bine", fără să în­țeleg un cuvânt. Dar s-a obișnuit. Dragostea și muzica sunt două arderi la fel de intense, care nu o dată se pun în concurență. Noi însă ne-am găsit un echilibru. Până la urmă e vorba de înțelegere și apreciere. Sigur că ce faci tu e important, dar și pentru celălalt e impor­tant ce face el.

"Competiția mea a fost mereu cu mine însumi"

- Anul trecut, Opera Română a fost zdrun­cinată de un scandal în mijlocul căruia te-ai aflat și tu. O să las în seama altora să judece de partea cui e dreptatea. Am să te întreb însă un singur lucru: a meritat să te implici?

- Păi, hai să vedem. Am avut o viață per­sonală fă­cută zob. Căsnicia noastră a fost super-me­dia­ti­zată sub pretextul absurd al unui con­flict de in­te­rese. N-am avut timp să stau cu bă­iatul meu deloc. Și am suferit, pentru că sunt un om care-și iubește familia. Odată cu noile îndatoriri și-n plus și cu un scandal pe cap, a trebuit să-mi anulez concerte. S-a ales praful de viața mea profesională în perioada respectivă. Atunci ieșea de la tipar cea de-a doua mea carte, "Nouă povești mu­zi­cale", n-am avut timp nici măcar să-i fac o corectură înainte, a tre­buit să rog pe cineva să recitească textul în locul meu. Și pe lângă toate astea, am ajuns să fiu bat­jocorit, insultat public și huiduit pe scena Operei. Dacă trag linie, a fost una dintre cele mai negre perioade din viața mea. Dacă a me­ritat? Da! Am făcut-o ca să spun un lu­cru în care cred și de care nu îmi e rușine, acela că nimeni nu poate face o afacere privată dintr-un loc pe care îl consider casa mea spirituală.

- Multă lume ți-a reproșat că ești prea im­pulsiv în decizii.

- E una dintre trăsăturile cu care lupt, care m-au pus nu o dată în încurcătură. Știu, sunt un om al re­­acțiilor rapide. Dar dirijatul presupune și să fii în­totdeauna pe fază. Acum, am de­ve­nit un per­so­naj controversat. Urăsc is­te­ria și îmbulzeala și pa­ra­doxul e că fix de asta am avut parte, în su­pradoză. De-aici poa­te și dezamăgirea pe care o re­simt, leha­mitea mea de-acum...

- Cum se trăiește cu deziluzia asta? Ai găsit vreo rețetă?

- Nu fug și nu mă pun la adăpost! Stau cu capul descoperit în plină stihie. Une­ori, gă­sesc re­fugiu în lecturi. Anul trecut, Ce­line a fost porția mea de consolare. În­ce­pu­sem chiar să-i scriu în cap o epistolă, pe care o intitulasem, ironic, "Ele­gie pour une autre fois".

- Pentru foarte scurt timp, te-am putut vedea și în postura de director al Operei. Te simți bine în pielea celui care dă direc­ția?

- Pe mine mă interesa doar revenirea la ceea ce eu consideram a fi normalitate. Când ești diri­jor, nu prea simți nevoia să com­pen­sezi cine știe ce deficit de recunoaștere. (râde) Și de fapt, sunt un tip cu totul necompetitiv. Detest ati­tudinea ce­lui care e gata să sacrifice fericirea ce­lui de lângă el, doar ca să iasă în evidență sau să aibă ceva de câș­tigat. Competiția mea a fost me­reu cu mine însumi. Am crezut mereu că pot mai mult de-atât. Sunt ca un înotător care dă tot ce are mai bun, sin­gur, pe cu­loa­rul lui. Dacă o singură da­tă s-a oprit să vadă ce fac alții, secundele trec și a pierdut.

Foto: AGERPRES (3), ONB, NICU CHERCIU, MILUȚĂ FLUERAȘ