Cântecul dintre anotimpuri
"Era o vecină la părinții mei și acolo era un teren, îi zice Fețe. Și spunea tata către mama: Roza me, hai să stăm jos, să auzim pe Veta cum cântă! Trăgănat (doinit) de-ăla de-ți venea lacrimi în ochi! Te durea sufletul, așa frumos cânta! Și stăteam așe, pe-un lemn, și o ascultam pe Veta cum cântă pe vârful Fețelor. Ea cânta când era gata tăt lucrul la pământ. Era semnul că până și toamna îi gata și de-amu poa să vie iarna păstă noi. Azi, după cum videți, căldurile îs ieșite afară din răvaș și iarna vine greu...".
Lucreția Flutur trăiește în Chișcani, un sat aflat la marginea Apusenilor. Stă în bucătărioara ei mică și, din când în când, se ridică cu greu. Merge nesigur pe picioarele slăbite de ani și de muncă și mai pune un lemn în focul care trosnește încetișor. Apoi se așează din nou. În satul acesta necunoscut de la poalele Apusenilor, pare că tot ce mai face nana Lucreția este să aștepte să vină din nou iarna aceea, pe care o știe din copilărie. Câteodată dă perdeaua la o parte și privește cerul. Nori cenușii se-adună, se îngrămădesc și se rostogolesc dinspre munți. Lumina e și ea gri. Frigul își amestecă mirosul de iarnă cu cel al fumului de lemne din coșurile caselor. E liniște în cămăruța Lucreției, și doar focul sobei se aude, din când în când, ca un descântec ciudat, ce cheamă și el iarna și zăpada.
Curtea Lucreției Flutur e plină de obiecte vechi, adunate împreună cu soțul ei, un adevărat muzeu al Apusenilor dinspre Beiuș: de la oale de lut, căruțe, cruci de lemn cu însemne vechi, cămeșoaie de cânepă, unelte ale moților, războaie de țesut și melițe, până la pietre de moară și lăzi de zestre, încrustate cu simboluri primitive. Toate sunt atât de vechi, încât astăzi nimeni nu mai știe cum se foloseau unele dintre ele. Rostul lor s-a pierdut. Într-o șură enormă și sub cerul liber, exponatele stau nemișcate în aerul rece al iernii, ce se lasă așteptată. Poate e doar praful așternut în strat gros peste ele, poate este doar amestecul acesta de obiecte, ca niște frânturi de povești rătăcite, ce dau aerul de resemnare și de nostalgie. Iarna e timpul poveștilor la gura sobei, e timpul acestor obiecte adunate de pe munți și din ogrăzile moților, pentru că tot ce a mai rămas din ele este povestea lor: nimeni nu mai are nevoie, în lumea internetului, nici de ulciorul făcut de mâinile vreunui olar și nici de fusul sau bâta ciobănească, cu sori încrustați pe ea. Pare că toate aceste obiecte stau și așteaptă ca satul să fie acoperit de zăpezi și să vină timpul poveștilor, singurul timp în care ele mai înseamnă ceva.
Iarna, când se încuie pământul
Lucreția a păstrat aceste obiecte în curtea sa, ca pe niște martori ai lumii vechi, frânturi întrupate ale memoriei și ale amintirilor, din timpuri ce dispar odată cu ultimii bătrâni din satele Apusenilor.
"La ora asta, erau toate culese. Fânul pentru animale, lemnele de foc și bucatele, câte erau. Noi umblam cu opinci și șosete de lână. Luam două-trei rânduri de rochițe, că să nu intre vântul să ieie picioarele frig. Și sfeter de lână, și cojoc de lână, și în cap cârpe de lână. Mergeam la școală și aveam în straiță o felie de pâine cu untură și una de pâine cu dulceață. Pâinea o făcea mama, cu dospeală de se cheamă crumău, aluat dospit de seara până dimineața, făcut din făină cu resturi de pâine de pe albie, că numa în albie de lemn se făcea. Beam ceai făcut cu zahăr ars sau cu coji arse de pâine, sau cu lemn de zmeur, că punea tulpină de zmeur la fiert, și era bun. Ne bucuram că ăi bătrâni nu mai plecau de-acasă, stăteau mai mult cu noi. Că odată ce veneau iarna și frigu și pământu se încuia, ei erau tăt pe lângă casă. Bărbații se apucau și reparau și ascuțeau tăt, de la cuțite la foarfece, meștereau în lemn, pregăteau firezul (fierăstrăul) și joagărul. Femeile lucrau de mână în casă, făceau lucruri din cânepă sau din lână, și noi ne bucuram să stăm pe lângă muieri, la căldură. Era o minune să vezi cum ieșeau din mâinile lor cămeși, șosete, sfetere, toate lucruri noi-nouțe de îmbrăcat pentru noi. Da nu le primeam decât în Ajun de Crăciun. Până atunci, trebuia să fie toate gata".
Muma pădurii de lângă sat
Într-un alt timp și într-o altă lume, la vremea aceasta, la care Lucreția se uită pe fereastră, așteptând iarna ca pe cineva drag, ce se întoarce de la mari depărtări, copiii satului erau deja pe dealul dinspre biserică, numit La Fântână, și de acolo își dădeau drumul cu săniile de lemn, pe valurile de zăpadă, plutind pe oceanul alb. Cei mai fricoși se aruncau pe la jumătatea drumului "butuc" și ceilalți copii râdeau și chiuiau spunând că "a căzut cloșca". Și seara, când intrau în casă, îmbujorați, se adunau în jurul câte unei bunici, la lumina slabă a lămpii cu gaz, cu umbrele ciudate ale focului mișcându-se pe tavan. Iarna nu venea doar cu zăpezi nesfârșite și strălucitoare, ci și cu povești vechi, trăite de cei ce le povesteau. "Și zicea bunica încetuc, că niciunul nu mai mișcam, ca să auzim: «Muma pădurii l-o prins pe feciorul plecat după lemne». Și el a zis Hai să facem foc, să ne uscăm hainele și să ne încălzim! Dunciu îl chema. Și tăt povestind Dunciu, Muma pădurii a adormit. Și el numa în fugă a pornit. Când ajunse pe vârful muntelui ce se vede colo, mai în sus de biserica noastră, numa ce auzi glas puternic: «Dunciu meu, mândru fusăși și cum te dusăși! Da cum mi-ai pus păcăleală în cap, așe te-am iertat!». Și zicea Muma pădurii cu glas maaaaare, că așe mereau lemnele în pădure și se mișcau".
Soțul Lucreției a murit de câțiva ani. Băiatul lor și-a luat serviciu la oraș. Din când în când, turiști veniți să vadă Apusenii se opresc și intră în curtea-muzeu. Se plimbă printre frânturile acelea de trecut. Unii stau și încearcă să deslușească viața de altădată din ele, acea viață simplă, ce nu trecea mai departe de ograda omului sau de hotarul satului. Alții trec repede și se întorc la mașinile lăsate în drum, cu motorul pornit, pregătite să îi ducă în centrul vreunui mare oraș, unde strălucesc instalații de lumini. Din cauza picioarelor slăbite, Lucreția nu mai poate să îi conducă printre exponate și să le spună povestea lor. Îi salută numai din pragul casei. Se întoarce apoi cu pași mărunți până la sobă și mai pune un lemn în foc. Se așează. Ar mai povesti ceva. Măcar dacă ar șuiera vântul afară! Măcar dacă ar fi un ger năprasnic, să înflorească ferestrele! Măcar dacă s-ar mai auzi pe drum o sanie cu clopoței, trasă de un cal, încât să îi ghicești alunecarea lină prin zăpada proaspătă!
"Să mai povestim, că după cum zicea buna, și iernii îi place să asculte și așe o chemăm. Ea, oricum îi aproape, că mi-a zis nana din deal că o văzut zăpadă amestecată cu iarbă pe creastă. Vine, da se înduplecă mai greu, că poate și povești îs mai puține... Văzurăți ciubărul ăla de la intrare? Ciubăr de-ăla nu mai știe nimeni face! Și noi îl foloseam să punem mâncarea fiartă pentru porci în el. Într-o iarnă, am mers cu fetele la jocuri și petrecere de după clacă. Și tata a zis că Nicu, fratele meu, poate sta cât vre, da noi, fetele, să fim acasă până la 12. Mama a fiert cartofi pentru porci și i-a lăsat după ușă, în ciubăr. Acuma, io am întârziat și nu am venit la ora la care trebuia. Tata mă aștepta cu o nuieluță. Eu tăt mă dădeam înapoi și ziceam, ba că nu m-or lăsat pruncii (băieții) să plec, ba că fetele or zis să mai stăm... și m-am dat înapoie până am picat în lătura de la porci. Și-atunci a sărit mama, săraca: «Prăpădi-tu-va Dumniezău pe-amândoi, că și tu omule ești mai rău ca fata! Uite ce făcurăți, i-ai stricat poalele!». Că erau poale anume, colorate, și la apă se stricau. M-am dus și am plâns lângă cuptior. Și în anul acela, m-am mai văzut cu pruncii numa când or venit cu colindă și eu i-am așteptat cu ia cea mai faină și cu masa pusă".
Astăzi, în satul Chișcani, poveștile sunt tot mai puține. Poate de-asta și iarna se lasă mai greu chemată. Pruncii sunt plecați la muncă prin alte țări, fetele la fel. Clăci nu se mai fac, șezători nu mai există. Doar câte o bunicuță, precum Lucreția, stă și ademenește iarna pe lângă focul din sobă, cu povești dintr-o altă lume, când oamenii se încălțau cu opinci și o auzeau pe Muma Pădurii hohotind prin pădure.
Măicuța
De la Chișcani, am luat-o în sus, către Beiuș, și de acolo am cotit din nou către munte, către Apuseni. La poalele lor, cățărat pe coaste de deal, am găsit un sat de poveste, în care pare că timpul înaintează mai greu decât în restul lumii. Roșia. Nici aici nu a venit încă iarna, dar de pe coborâșurile cu clăi de fân cât casa, se văd vârfurile albe ale munților. Aerul e mai rece și noaptea simți cum vine gerul, pe nevăzute, adormind iarba și pomii, scufundându-le în liniștea peste care ar trebui să se aștearnă, încet, zăpezile.
La drum este o casă mare. Doar o fereastră este luminată. În cea mai mică încăpere a acestei case, locuiește Varvara Tudurean. Pentru că are 90 de ani, toată lumea îi spune Măicuța. Toate lucrurile din cameră sunt făcute de mâinile ei. Cele mai multe iarna, la lumina lămpii. Acum, Măicuța stă pe marginea patului, cu mâinile în poală și mă privește fix. Este înconjurată de toată munca tinereții ei: covoare, pături, ștergare, perne și o ladă plină cu zestrea pentru nepoți. Mă lasă un timp să o privesc așa, în mijlocul frumuseților de altădată, ca pe un tablou straniu al unei lumi dispărute. Apoi începe să îmi vorbească în limba veche a acestui sat pierdut. "Să vină iarna, că mie îmi plăcu. Nu-i vorba doar că făceam habără (clacă) cu tăche muierile laolaltă, și când mergeam sâmbătă, cu ghemu de cânepă, erau ficiori de ziceau la hedede (orchestre) cu tolcer (vioară cu goarnă) și la fluieră. Da îmi plăcu, pentru că eu iarna m-am măritat. Când am ieșit din beserică cu omu mieu, era tătu alb și ninjea liniștitu. Atuncia grăitoriu (vornicul) și oamenii tăți din sat, adunați, or început să zâcă o trăgănată (doină) de-aceea faină, cum se zice la nuntă, la noi. Zicea așe: «Noi mire te-am slobozit în grădina cea cu flori, Și tu mire ți-ai ales floarea ceia mai roșie, că aceia ți-o fo dragă ție. Și ai rupt pângă pământ, să o pui lângă suflet. Și ai rupt pângă (pe lângă) tulpină să o pui și la inimă». Cântau de ți se rupea sufletu și tăt într-un cântec am mers până la casa mirelui, prin neauă, unde ne aștepta mama lui, în fața unei mese pe care era pus un colăcel. De trei ori m-a întrebat mama lui: «Ce-mi aduci, puiul meu?». Și eu am răspuns prima oară: «Pită și unt și câte-s pe pământ». A două oară m-a întrebat și i-am zis: «Pită și sare și câte-s sub soare». Și numa a treia oară a fost mulțumită, când i-am zis: «Pită și miere de roi, să trăiesc și eu cu voi». Atunci a rupt colăcuțul, l-a aruncat către nuntași, iară eu am putut intra în casă. Eram mândră! Aveam un suman cum nu se mai face azi nicări! Și-aveam cojocel, de-l păstrez și-amu, or venit din Franța să îl cumpere, da nu l-am dat...".
Aveam să înțeleg mai târziu de la nepoata Măicuței că, într-adevăr, francezii de la casa de modă Dior au aflat, nu se știe cum, de cojocel, și au venit să îl cumpere. Câteva mii de euro au încercat să îi dea bătrânei pentru el, dar ea nu s-a lăsat înduplecată. Au mai adăugat alte mii de euro la preț, dar degeaba. Pentru ei ar fi fost o haină rară doar. Pentru ea, era cojocelul de nuntă și cel în care în fiecare an se gătea ca să primească corinda. Era haina de sărbătoare, lucrată cu ciucuri colorați și fâșii de piele fină împletită, pe care o îmbrăca anume când pruncii veneau să o anunțe nașterea Domnului. "Colo-n sus pe răsăritu/ Este-un pom mândru înfloritu/ Corinde-mi Doamne/ Cu frunzele de argintu/ Cu florile de aur sfântu/ Dar în vârful ce avându?/ Lumina din trei făclii!/ Acele nu-s trei făclii/ Acelea-s trei zile sfinte!/ Una-i sfânta Duminică,/ Una-i ziua Paștilor,/Una-i ziua lui Crăciun./ Noi umblăm și corindăm/ După Fiul Sfânt cercăm/ Cine ni l-a pomeni/ Cu bun dar l-am dărui/ Cu lumina Raiului/ Cu Împărăția Ceriului". Și-atunci le dădea colăcuțul și ei încă mulțumeau și ziceau alduitu colacului: "Brobda! Brobda! Dumnezeu primească pe gazdă, la mulți ani trăiască! Cu bucurie, cu veselie! Și v-ajungă multe prasnice ca astăzi, sănătoși și vigani!".
"Cam cum ar fi pe vremea asta, pruncii începeau să se adune să învețe corinda. Unii de pe-acu începeau să își facă costume de turci, tăt din zdrențe, că cine era mai urât era hăl mai frumos! Și umblau după anul nou să sparie lumea pin sat. Și-amu se întâlnesc și se pregătesc, că la noi încă se țin obiceiurile, numai că ceva s-o schimbat... nici prunci nu mai sunt câți erau și nici iarna nu mai vine ca altădată. Iacătă, o tot așteptăm...".
Corinda pomilor
Da, ceva din schimbarea lumii a ajuns până în Roșia, dar aici multe din tradiții și din traiul curat de altădată s-au păstrat. Iarna încă nu a venit, dar este undeva după munți, undeva în cerurile coborâte peste sat, în norii tot mai grei și întunecați, adunându-și puterile. Astăzi, oamenii nu mai merg cu carul cu boi după lemne, la metări, cum se spunea. Nu se mai merge în "dric de iarnă" în pădure, să tăgăsești, adică să cureți neaua și să faci bașagu - coliba din bețe cu pământ, pe care să o acoperi cu frunze și să faci focul dinaintea ei. Dar încă mai poți auzi păcurarii (păstorii) hăulind unii la alții: "Urlați-vă (coborâți) pe vale, până la izvoare!". Azi nu se mai face habăr pentru desfăcare, adică clacă pentru depănușatul porumbului, dar câte o femeie înstărită încă se mai duce la o familie mai săracă și varsă în mijlocul casei o straiță plină cu tăche poamele - de la mere și gutui până la prune și piersici, că să aibă pomii roadă și la cel ce dă, și la cel ce primește.
Mai e un pic și pruncii vor porni cu corinda prin Roșia. Își vor lua tingălăul (clopotul) și botuța pe care să își pună colăcuții și vor porni din casă în casă. Acum e timpul repetițiilor, al vizitelor și al prăjiturilor de post, cu grâu fiert, cu nucă și cu miere. La Aurelia, nepoata Măicuței, câțiva tineri s-au adunat și repetă corinda pomilor, Turaleița, ce se urează fiecărui copac, în timp ce se face o horă în jurul lui: "Turaleiță-leiță după pom, roadă-n pom! Turaleiță-leiță pomu să-nflorească, omu să-nveselească!".
Măicuța își pune cu grijă cojocelul în lada de zestre, peste cămășile ei ca de regină, țesute în fir subțire de cânepă. Apoi se așează din nou pe marginea patului, cu mâinile în poală. Mă privește fix, cu acea privire care este din altă lume, din lumea în care oamenii și pomii se corindau deopotrivă, pentru că deopotrivă erau lăsate de Dumnezeu pe pământ.
*
Trebuie să pornesc înapoi, spre lumea orașelor împodobite cu beculețe de Crăciun. E noapte și aerul e înghețat și nemișcat. Luna are lumină argintie de iarnă. Privesc cerul și mi se pare că stelele încep să se apropie de pământ... Sunt primii fulgi de zăpadă, strălucind în lumina lunii! Prima ninsoare în Apuseni! Casele, clăile de fân, dealurile și munții capătă contururi argintii, strălucesc în noapte, ca aprinse de o putere miraculoasă! O ninsoare ca o promisiune tăcută și luminoasă, o ninsoare venită de undeva, din trecut.