Șosetuțele roșii

Redactia
Zorii îmi co­boară, al­băs­trui păs­toși, la geam și-mi tresar printre gene.

Mă dez­meticesc cât ai clipi și sar din pat direct la fereastră. Desenez cu degetul un ochi cât o nucă prin hățișul fi­rișoarelor de ghea­ță ce-au înflorit, peste noapte, pe sticla abu­­rită. Și mă zgâiesc afară. Ninge! Ninge cu fulgi pufoși și do­lofani! Iar ziua ce dă să în­ceapă e deja îne­cată în alb! Țo­păi în pat de drag! Dar să nu uit de ce m-am trezit! E ajunul Crăciu­nu­lui și tata mi-a promis că mă ia cu el să alegem bradul, așa că tre­buie să mă îmbrac repejor, ca să nu-l țin în loc. Și-așa, ca în niciun alt an, suntem în mare în­târziere cu pregă­ti­rile. Mă spăl și mă­nânc pe nerăsuflate. Apoi îmi pun în grabă șosetuțele roșii, flau­șate, pe care mi le-a adus Moș Ni­co­lae și pe care le-am purtat, de-atunci, aproape în fie­care zi. Numai că, dintr-odată, în dimi­nea­ța as­ta, mi se pare că sunt fer­mecate. Moi și pu­se pe șotii, chicotesc în timp ce-mi alu­ne­că singure pe picioare. Și mă gâ­dilă, parcă dinadins, în tal­pă. Hmm! Le arde de joacă! Sau poate că nu m-am dez­lipit eu încă din vis. - îmi spun. Așa că nu le mai bag în seamă, le vâr în cizmulițe, apoi dau fuga afară, unde tata mă aș­­teaptă cu sania, proas­păt scoasă din pod, trasă la scară. Mă-nve­lește cu o pă­tură groa­să, îmi trage fularul pes­te nas, până sub ochi, și o por­­nim la drum.

Trei năsucuri

Văd mai întâi doar spinarea tatii, ce aleargă în fața saniei și-o trage de sfoară. Ochii îmi sunt orbiți de lumina strălu­ci­toa­re a zăpezii și mă cla­tin ușor în cul­cu­șul meu cald, gata să ațipesc, în ritmul și­nelor și-al pașilor ta­tei, ce scârțâie me­­lo­di­os, în tan­dem, pe omăt. Îmi trag fu­la­rul sub bărbie și a­dul­­mec iarna ce s-a în­stă­­pânit peste oraș. Fri­gul și fulgii ce cad cu ne­miluita mă ciu­pesc de obraji. Scot limba să prind câțiva din zbor și zâmbesc în timp ce se to­pesc și se fac una cu mi­ne. Intrăm, în cele din ur­mă, în cartierul vechi de case sărace de peste pod, acolo unde e și piața de brazi. Aliniate de-o parte și de alta a drumului, gospodăriile, altfel pără­gi­nite, par desprinse în dimineața asta dintr-un basm, așa cum se ițesc dintre munții de omăt. Un pâlc de că­suțe albe și pustii. La o singură fereastră des­lu­șesc mișcare, în spatele unei perdeluțe cenușii, ce se dă la o parte. Și lasă mai întâi să se zărească trei nă­sucuri ce se lipesc de geam. Apoi imaginea se lim­­pezește și se completează în trei chipuri de co­pil, trei frățiori cam de vârsta mea, cu ochii mari și obrajii supți, ce surâd printre florile de gheață. Din goana saniei e tot ce reușesc să văd. Și poate nu m-aș mai fi gândit la ei dacă, la în­toar­cere, călare pe bradul pe care tata îl legase de sanie, nu i-aș fi văzut din nou pe cei trei copii. De astă dată, cu nă­su­curile învinețite de frig și mâinile înghețate și roșii ca focul. Fără căciulă sau mănuși, cu niște hăinuțe subțiri și peticite, ce abia le acopereau spa­tele când se aplecau. Cocoșați sub niște lo­peți cât ei de mari, săpau cărare în ză­pa­dă în fața singurei vile din car­tier, pare-se a unui vecin mai avut. Bă­trâ­­nul îi urmărea din căl­dura că­mi­nului, prin fereas­tră. A crăpat doar puțin geamul și le-a fă­cut semn să se apropie. Și le-a întins un bănuț. Fra­tele cel mai mic, pirpiriu, dar cu un zâmbet cât el de mare, a alergat să ia moneda lucitoare ce îi era întinsă prin crăpătura ferestrei. A strâns-o în pumn ca pe-o comoară și, fe­ricit, aproape că le-a băgat-o în ochi fraților mai mari, apoi a strecurat-o în buzunar. Și cele trei mo­gâldețe au continuat să dea la lopată, în timp ce sania mă purta tot mai departe și mai de­parte de ei. N-am avut liniște în ziua aceea nici în timp ce împodobeam bradul cu sute de glo­bulețe, nici în timp ce-mi vâram câte-un deget în aluatul bunicii sau în frișca de pe tort. Nici în timp ce ascultam co­linde, lângă masa plină de bunătăți cu arome îm­bă­tătoare. Gândul îmi fugea înapoi, iar și iar, la copiii de-o vârstă cu mine și la bănuțul de care s-au bucu­rat ca de-o minune de Crăciun. Și-am înțeles că, pentru cei trei frățiori, iarna cu omătul ei de basm avea o altă semnificație decât pentru noi, ceilalți copii. Însemna bănuțul câștigat din munca lor. Însemna că vor avea pâine!

Darurile Moșului

În aceeași seară, de Ajun, fără să le spun nimic părinților și bunicii, m-am apucat să strâng, pe furiș, mâncăruri de toate felurile și să le așez în cele mai frumoase crăticioare din casă. Săr­măluțe, pif­tie, cârnăciori, cozonac, prăjituri, plă­cintă. Și le-am că­rat, rând pe rând, la mine în cameră, în timp ce ai mei primeau colin­dă­tori. Apoi am dat jos cele două valize în care mama îmi de­po­zitase hai­ne­le care nu mai aveau loc în dulap. Am co­trobăit și prin toate sertarele. Și nu m-am lăsat până nu am gă­sit mai multe pu­lo­ve­re groa­se, pan­­taloni, geci, ghetuțe, cizmu­lițe și tot ce am mai considerat că le-ar fi celor trei frățiori de folos peste iarnă. N-a fost o misiune ușoa­ră, pentru că bu­nica tot venea și-mi bătea la ușă și mă chema să as­cult și eu colindătorii. O goneam și ea ple­ca bodo­gă­nind, ca să se întoarcă după câteva minute, neo­bo­sită. De aceea, a trebuit să ascund sub pat pa­che­țel cu pache­țel, de cum le făceam și le legam cu fun­diță. În cele din urmă, m-a prins mama asu­pra faptului. N-a înțeles imediat cu ce mă ocupam, pâ­nă n-a tras cuvertura și s-a așezat în ge­nunchi și s-a uitat sub pat. Au venit imediat și fră­țiorul meu și tata și bunica și au ascultat, uluiți, toată povestea mea, pe care-am spus-o pe nerăsu­flate: cele trei nă­sucuri, cele trei lopeți, hăinuțele scurte și pono­site, mâinile înghețate. Și bănuțul, cu care am încheiat avalanșa de cuvinte ce s-au pră­vălit peste familia mea reunită în odaie. S-a așternut apoi o tăcere lun­gă și grea. Nici n-am observat că fratele meu se făcuse nevăzut și m-am dezmeticit abia când a dat buzna înapoi în cameră cu un sac în care îndesase mașinuțe și trenulețe și roboței. Pe care mi l-a întins mândru, victorios. Tata, care e un om cu suflet tare bun, s-a prefăcut că mă ceartă, pe un ton deloc convins și doar pentru că am făcut totul pe furiș. Ne-am sfătuit apoi, cu toții, cum ar fi mai potrivit să procedăm. Bunica mi-a dat ideea să scriu, pe o felicitare de Crăciun un mesaj pentru cei trei frați. Am scris doar atât: Pentru că ați fost cuminți, Mo­șul vă aduce un sac cu daruri! Crăciun fericit! Rămânea o singură problemă: de unde să facem rost, la lăsatul serii, de un brăduț? Mama și-a amin­tit atunci de un pui de molid ce răsărise, cu câțiva ani în urmă, la noi în curte. Iar tata a urcat în pod, de unde a coborât cu o lopată, pe care mi-a pus-o în mână. Am scos pomul din rădăcini și l-am răsădit într-o oală mare din lut. Ajutată de fratele meu, am împodobit po­mulețul cu globuri din bradul nostru și decorațiuni și beteală și ghirlande. Am așezat scrisorica de la Moșul chiar sub coroana parfumată, apoi tata, după ce a încărcat toate da­ru­rile, s-a în­hămat iar la sanie. M-a luat de mână, pen­tru că prin­tre cutii și cutiuțe nu mai a­veai loc nici să arunci un ac, și am pornit pe ace­lași drum pe ca­re-l bătu­serăm de di­mineață, prin ză­pa­da ce-mi a­jun­gea pâ­nă la ge­nunchi. Oda­tă ajunși în cartierul vechi, de peste pod, am des­chis încet por­țița și am descărcat darurile și pomul îm­podobit și le-am lăsat chiar la ușa celor trei frați. Singura mea nemul­țu­mire a fost că n-am putut vedea fericirea copiilor când au descoperit, în dimineața de Cră­ciun, ca­dourile și scrisoarea de la Moșul. Dar am văzut sce­na în imaginație de mii și mii de ori și m-am bucurat odată cu ei.

Crăciunul altei ierni

Douăzeci și ceva de ani mai târziu, într-un alt sfârșit de decembrie, băteam magazinele în căutarea celor mai potrivite daruri de Crăciun pentru cei dragi. Deodată, mi-a răsărit în față, de pe un raft, o pereche de șosete roșii. Un nod de plâns m-a înecat! Și mi-a revenit brusc în minte ziua aceea îndepăr­tată de Ajun, în care alte șosetuțe roșii au prins par­că viață, însuflețite de magia sărbătorilor, și m-au însoțit în călătoria pe care n-o voi uita niciodată. Și sute de imagini au renăscut: sania ce-și croia cale prin nămeți, cele trei năsucuri lipite de geam, mâinile mici, învinețite de frig, încleștate pe lopeți. Și bănuțul... Oare unde sunt astăzi copiii de-atunci? - M-am întrebat. Se mutaseră, chiar în iarna aceea, din oraș și n-am mai auzit nimic despre ei. Cu siguranță, acum se bucură de Crăciun, împre­ună, oriunde s-ar afla.
Când filmul zilei demult apuse s-a încheiat, am luat cadouri pentru toți, iar pentru mine, doar șo­setele roșii. Apoi am pornit spre casă. Pe drum, m-am gândit că am cam uitat să fac daruri ca în iarna aceea, când eram copil, unor suflete ce, altfel, poate n-ar simți bucuria sărbătorilor. Cuprinsă de magia iernii de altădată, am invitat să petreacă, îm­preună cu noi, seara de Crăciun, o bătrânică sin­gură, din bloc. Tare fericită a fost să mai simtă căl­dura unei familii strânse în jurul mesei bogate, în lică­ritul beculețelor din bradul împodobit.
După ce cina festivă s-a sfârșit, înainte de a mă băga în pat, mi-am scos șosetuțele roșii. Și am zâmbit: E cel mai frumos dar pe care mi-l puteam face de săr­bători! Le-am privit cu drag, apoi le-am împachetat și le-am pus bine în dulap. Poate voi avea nevoie de ele și la Crăciunul următor!

ALINA DINCĂ