Era cât pe ce să ratez şi eu o întâmplare care m-a surprins şi m-a emoţionat profund şi de care îmi aduc aminte uneori cu nostalgie, de aceea gândesc că merită povestită.
Când suntem în toiul iernii, auzim vorbindu-se tot mai des de "magia sărbătorilor". Mărturisesc că e o expresie pe care înainte nu prea puneam mare preţ. Mi se părea bombastică, care trebuia să sune bine, dar, după ce într-o iarnă geroasă am avut parte de acea întâmplare, nu mai gândesc chiar aşa.
Era în preajma sărbătorilor de iarnă şi aveam pe cineva drag plecat departe. Toată lumea se agita, ca de obicei, cu pregătirile pentru sărbători, dar eu nu aveam chef de nimic. Totul părea pustiu în jur, pregătirile - doar o rutină. La îndemnurile soţului m-am apucat totuşi, voiniceşte, de gătit bunătăţile obişnuite pentru marile sărbători. Am isprăvit, după care m-am pregătit să plec în oraş. Cum afară era un soare cu dinţi care dădea să apună, îmi arunc o privire spre geam, să văd cum lumina ultimelor raze se joacă prin perdea. Era deosebită imaginea, dar surpriza era alta: în acea lumină se mai juca cineva neobişnuit pentru acel loc şi moment - un fluture mare, colorat. L-am luat cu grijă şi l-am dus în cameră. Acolo s-a făcut stăpân pe perdea şi se juca vesel zburând de colo-colo.
În zilele următoare ne-am împrietenit: era "Colindătorul" nostru.
M-am gândit că poate ar dori să mănânce, aşa că am pus pe o farfuriuţă miere, dar era cât pe ce să-l omor, căci îşi năclăise picioruşele şi aripioarele. Nu mai putea mişca, aşa că după ce l-am salvat, i-am pregătit un sirop cu miere şi i-am dat cu pipeta să guste. Cu asta l-am cucerit cu totul! Era din ce în ce mai jucăuş, din ce în ce mai prietenos. Din timp în timp îi arătam pipeta, iar el nu mai avea reţineri, venea, şi cu un soi de trompiţă sugea lichidul dulce.
Cred că mă îndrăgise, că mi se aşeza pe cap, pe umăr şi de cele mai multe ori pe deget şi... îmi cânta! Era un ţârâit uşor, abia auzit, care semăna cu sunetul unui telefon vechi.
Nu mai eram singuri! El era al treilea membru al familiei noastre şi era minunat. Au venit şi alţi colindători, dar el era cel mai important. Fluturele nostru, de atâta joacă prin faldurile perdelei, îşi mai pierduse de pe aripi solzişorii care i le colorau atât de frumos. Nici perdeaua nu mai avea chiar albul impecabil de dinainte de venirea lui... Zilele au trecut cu repeziciune şi odată cu ele şi sărbătorile.
Şi câte întrebări a mai lăsat în urma lui... Dar cine să le răspundă? Cred însă că totul se poate rezuma uşor în nişte versuri minunate:
"Nimeni nu e singur pe pământ,/ Cineva în grija Lui îl are"... (A. Păunescu)
VOICHIŢA STEJEREAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
