"Americanul" din Cerghizel

Dumitru Badita
"Oricât e pâinea de rea, tot mai bine-n țara ta"

Numai sătenii din Cerghizel știu că băr­batul care iese în zori pe poarta fer­mei sa­le, călare pe un bidiviu frumos, a mun­cit peste zece ani în America. Numai el, călă­rețul, știe prin câte întâmplări a trecut și ce griji și-a făcut acolo, printre străinii aceia din New Jersey, ca să strângă banii necesari chivernisirii sale aici, acasă, în acest sătuc mureșean, atât de mic, încât nici măcar nu are ulițe. Copitele stâr­nesc praful drumeagului, o grămadă de ierburi us­cate fumegă în șanț. Ionel Chirilă ajunge la ci­reada risipită pe deal, descalecă, văcuțele întorc ca­pul spre el. Boturile umede aburesc în aerul di­mi­neții. Mâna lui va poposi pe fiecare grumaz, gest de stăpân iubitor.

Rute americane

Ionel a traversat Oceanul Atlantic pentru prima oară în vara anului 2002, când era student la Ora­dea, și s-a înscris în programul "Work and travel", pe românește "Călătorește și lucrează". Într-o di­mi­neață, la mii de kilometri distanță de satul lui, în țara tuturor posibilităților, iată-l în biroul de an­gajări al unei firme care administra un imens parc de distracții. "A fost prima mea slujbă în anul acela. Parcul de distracții era în California, într-un orășel numit Santa Clarita. M-au angajat vânzător într-un magazin de suveniruri. Câștigam bani pu­țini, abia reușeam să-mi acopăr cheltuielile. A­veam, desigur, ceva bani la mine, fiindcă tata vân­duse doi tauri ca să pot să-mi cumpăr bilete de avion și să am din ce trăi un timp, dar eram nevoit, totuși, să găsesc o sluj­bă plătită mai bine. M-am dus pe un șan­tier, la firma de cons­trucții a unui român. Acolo am muncit până în toamnă, când m-am întors să-mi continuu studiile la facultate". Gustase, așadar, un pic din farmecul vie­ții ame­ricane, unde poți să-ți schimbi sluj­ba de pe o zi pe alta și să câștigi mai bine, numai bun de muncă să fii. Așa că, în anul urmă­tor, Ionel a urcat din nou în a­vion și s-a dus la New York, faimosul oraș american. Tâ­nărul român era chitit să câș­tige bani pe care să-i cheltuiască apoi pentru ferma fa­miliei sale din Cer­ghizel. Părinții lui, Ion și Otilia Chirilă, amândoi din vechi fa­milii de mureșeni gos­po­dari, lucraseră îna­inte pe o plat­for­mă in­dustrială din a­pro­pie­rea ora­șu­lui Târgu Mu­reș, dar re­veniseră în sa­tul de baștină să se dedice agri­culturii, după des­­tră­ma­rea CAP-ului și retro­ce­darea terenuri­lor către foștii pro­prie­tari.

Valetul din Cape May

De la New York, ro­mânul nostru s-a dus la Chicago, unde a obținut mai ușor din partea au­torităților permisiunea de a lucra în Statele Unite. A făcut școala de șoferi, iar cu carnetul în buzunar, se simțea mai în si­gu­ranță. S-a întors la New York, dar nu și-a gă­sit de lucru, așa că a pornit spre sud, spre tă­râ­muri mai însorite. A nimerit într-o stațiune tu­ristică de pe malul Oceanului Atlantic, nu­mită Cape May, din statul New Jersey. Oră­șelul a fost întemeiat în secolul al XIX-lea și, în ciuda opiniei multora că americanii și-au distrus tradiția, aici re­zis­tă încă vile din lemn cons­truite acum o sută de ani: "Da, sunt încă în picioare. Vezi case de la 1860, foarte bine îngrijite". Bu­cătar de linie la un restau­rant fast food a fost prima lui slujbă în sta­țiunea aceea frec­ven­tată de turiști bogați. Câș­tiga însă atât de puțin, încât după trei săp­tă­mâni a rămas în buzunar cu nu­mai un dolar și 25 de cenți. Viață pe muchie de cuțit! Dar nu s-a dat bătut. A întrebat în stânga și în dreap­ta și, iată-l în curând angajat la un hotel de unde nu va mai pleca decât după mulți ani, când se va decide să se întoarcă în țară. A fost mai întâi om bun la toate, apoi valet, parcagiu, șef de par­ca­re, șofer al patronului, consilier agri­col, ma­nager. "Începusem să câștig bani, să fac economii. Când strângeam o sumă impor­tan­tă, o trimiteam acasă tatalui meu, pentru ferma noastră de fa­milie. Eu nu am uitat un minut scopul pentru care am trecut oceanul", își amintește Ionel. "Viitorul meu era acasă, în sat".

Chimirul plin cu dolari

Început de secol XX în Transilvania, pe atunci o pro­vin­cie a Imperiului A­us­tro-Ungar. Ves­tea că peste ocean, în Ame­rica, sunt locuri de muncă bine plă­tite s-a răspândit și în sa­te­le ardele­nești și a ațâ­țat min­țile flă­căi­lor. Unii n-au mai stat pe gân­duri și au pornit la drum, în­ghe­su­in­du-se pe va­poare, plini de spe­­ran­țe, dar și de te­meri. Au­zi­se­ră atâ­tea des­pre viața clo­co­ti­toare și plină de riscuri din țara yan­keilor! Ță­ra­nii s-au dus să lu­cre­ze în ma­rile ferme, să pă­zeas­că turme de mii de oi în locuri săl­ba­tice unde se apă­rau de șerpi cu pușca. Multe familii de ar­deleni s-au pricopsit atunci cu porecla "ai lui Ame­­ricanu". Unul din­tre tinerii care și-au um­plut desaga cu merin­de și au ple­cat peste ocean a fost Du­mitru Rus, un stră­­bunic al lui Ionel. Nici măcar nu făcuse armata. A trebuit să vină să ser­vească sub steagul imperial, apoi s-a întors în patria democrației, ca să adune bani. Avea un singur gând: să cumpere pământ în satul său, pământ pe care românii nu-l mai aveau de secole. În Transilvania nu putea câștiga atâta bănet, ca să ajungă și el proprietar agricol, așa că numai în Ame­rica, unde curgeau do­larii, era cheia pla­nului său. Se spune că destinul îi ajută pe cei îndrăzneți. Pri­vesc fotografia unui bărbat îmbrăcat în­tr-un costum sobru, cu cra­vată. Ține pal­ma mâinii drepte așe­zate pe o masă din lemn cu picioare sculp­­tate, acoperită cu o țesătură fină și îm­podobită cu o vază plină cu flori. Chipul bărba­tului exprimă hotărâre și te­na­citate. Planul i-a reu­șit. A ajuns proprietar de pă­mânt în satul lui. Peste câțiva ani, vor veni co­mu­niștii și îi vor confisca tot!

Pâinea bună

Ionel a retrăit cumva povestea străbunicului din partea mamei. Diferența este că din America a ve­nit acasă cu viitoarea soție, Ana Maria, tot român­că, din județul Sălaj. S-au cunoscut în Cape May, iar acum doi ani au făcut nunta, unde au participat și patronii hotelului din stațiunea turistică ame­ricană. "Le spusesem că muncesc la hotel ca să trimit banii acasă, și apreciau asta", mă lămurește Ionel Chirilă. Părinții lui s-au luptat prin tribunale să recupereze pământul bunicilor și, în mare parte, au reușit să readucă în proprietatea familiei ogoarele de altădată. Ba, încă, au mai și cumpărat teren, cu banii câștigați de fiul lor în America. Au cumpărat pământ, tractoare, combine, cai, vite, au construit grajduri, o sală cu aparate de muls, cu tancuri de răcire a laptelui. Ferma lor e una dintre cele mai renumite din împrejurimi. Ovidiu, celălalt fiu, se ocupă de cultivarea ogoarelor. Ionel are grijă de văcuțe. Sunt aproape o sută, din rasa Bălțata Românească. Sare din nou pe cal. Urcă agale spre culmea dealului, de unde se deschide o priveliște largă spre Mureș, dar și spre Târnave. Libertatea asta de a umbla pe dealuri i-a lipsit în America. Povestea lui nu e nici pe departe una senzațională, așa cum îi place de obicei unui public plictisit. Nu mai încape senzaționalul, acolo unde e muncă, seriozitate și tenacitate. Unii spun că, oricât ar fi pâinea de rea, tot mai bine e în țara ta. Ionel și Ana Maria Chirilă s-au întors în țară să mănânce o pâine bună, câștigată din munca lor.