IOAN TUGEARU - "Când am ieșit la pensie, eu nu mi-am scos papucii de balet din picioare"

Corina Pavel
- balerin, coregraf și regizor, la aniversarea a 80 de ani -

A fost prințul baletului românesc din anii '60-'80. Aparițiile sale pe scena ope­rei din București, unde a dansat ca prim-so­list începând din 1965, dar și pe alte scene mari ale lumii, au făcut istorie. Ținuta sa im­pe­ria­lă, expresivitatea gesturilor, amploarea săritu­ri­lor dar și poezia transmisă prin fiecare mișcare l-au impus în ierarhia "marilor zburători" ai baletului. Și, ca o adevărată minune, la cei 80 de ani îm­pli­niți de curând și sărbătoriți printr-o gală de mare ținută pe scena Operei Naționale din Bucu­rești, Ioan Tugearu dansează în continuare, își trăiește visul cu aceeași copleșitoare bucurie ca la 11 ani, când l-a des­coperit, sub îndrumarea marii balerine și profe­soare, Floria Cap­sali. La o vârstă în care nu se re­cu­noaște, Ioan Tugea­ru are o poftă de viață și de creație uria­șă. Îl pri­vesc cum dansează "Richard al III-lea" pe scena Operei, la 80 de ani, în onoarea pu­blicului venit să-l acla­me. Pe un jilț, într-un colț al scenei, este o coroană. Ri­dică întrebător bra­țele, pri­vește spre înalt, ezită, se întoarce spre jilț cu pași ho­tărâți, ia coroana și și-o așea­ză pe creștet! Iată, re­ge­le dansului încă nu și-a pus coroana în cui!

Un machedon zburător

- Maestre Ioan Tugearu, după cum vă tră­dea­ză numele, vă trageți dintr-o familie de aromâni, oameni dedați prin tradiție păstoritului și comerțului. Cum ați ajuns dansator?

- Da, m-am născut într-o familie de mache­doni la Babuc, Durostor, care era teritoriu ro­mâ­nesc în 1937, când am venit eu pe lume. Puțin după aceea, când s-au cedat teritoriile, în 1940, și par­tea aceea a ajuns la Bulgaria, o parte a familiei noastre a venit în București, iar altă parte s-a stabilit în comuna Kogălniceanu, jud. Constanța. Deși am stat puțin în Dobrogea, cred că locul acela mi-a dat forță din cremenea munților lui bătrâni și un dram de nesupunere din șuierul vân­tu­lui prin pădurile bătrâne de pini cu miros ador­mi­tor. Așa se va fi născut în mine dansul: am fost un ma­chedon zburător. Pe de altă parte, mama mi-a dat dârzenia neamului nostru de aromâni, de oa­meni puternici, care am rezistat valurilor isto­riei. Și apoi, eu sunt născut în zodia Scorpionului, și dincolo de multe păcate pe care le are această zodie, cei născuți sub ea sunt oameni foarte per­severenți, foarte dedicați pasiunilor lor, cu mare putere de muncă și siguranță de sine. Te­nacitatea aceasta m-a ajutat mult în viața și ca­riera mea, căci ceea ce am început am dus mereu la bun sfârșit, indiferent de greutățile întâlnite în cale. Iar ziua aniversării mele, 19 noiembrie, a fost una cu desăvârșire minunată pentru mine: m-am trezit la două noaptea și m-am ridicat în picioare fără să-mi dau seama la început de ce, dar într-o străfulgerare de clipă am înțeles că tocmai îm­plinisem 80 de ani. Da, în urmă cu optzeci de ani, exact la ora aceea m-a adus mama pe lume, așa cum mi-a povestit mai târziu. Și-apoi, seara, am fost sărbătorit pe scena Operei Naționale din București, spațiul sacru pe care s-au desfășurat cele mai im­por­tante momente ale ca­rierei mele, iar ulte­rior, am împărtășit bucuria cu dansatorii pe care i-am luat sub veghea mea, în spec­tacolele pentru care am semnat regia și co­regrafia. Ce via­ță mi­nu­nată am avut între aceste două mo­men­te! Și, încă, în­drăz­­nesc să sper că așa va fi și de aici în­colo!

Alături de uriașii baletului

- Cum v-ați dat sea­ma că sunteți făcut pentru dans?

- Mereu în mișcare, de mic copil, eram cel mai bun sportiv din Școala nr. 38 din Grozăvești, cartierul bucureștean în care ne stabiliserăm: făceam volei, atletism, și atunci, secretarul școlii mi-a zis să vin la repetițiile grupului de dansuri populare ale "Sindicatelor". Inițial, eu i-am spus că știu să dansez doar "ca tata", adică dansurile noastre aromânești, cu pași complicați, dar m-am dus, totuși. Încă de la prima repetiție, toți au ră­mas impresionați de memoria mea formidabilă, pentru că am fost capabil să reproduc întocmai toți pașii indicați de profesor, după numai o sin­gură repetiție. Acela a fost declicul care m-a orien­tat către dans. Am mers apoi la grupul de dan­suri de la Palatul Pionierilor, deși eu nu fu­sesem primit în rândurile lor pentru că tata fusese negustor, deci burghez, cum se spunea pe atunci, dar acest profesor m-a luat așa, pe ascuns. Acolo l-am întâlnit pe Iacob Brummer, care era dansator în ansamblul Ministerului de Interne (erau la modă atunci ansamblurile mari). La acest ansamblu am întâlnit-o pe maestra ma­eștrilor, Floria Capsali - splendoarea aceea de femeie, de profesoară, de zeiță a baletului! - și, din clipa aceea, s-a decis cariera mea. Am început să vin și la studioul ei particular, pe strada Dr. Pasteur numărul 34, și să iau ore de dans, întâi cu soțul ei, Mitiță Dumitrescu. Floria Capsali fusese eleva lui Nicolas Legat și a lui Enrico Cechetti, iar Mitiță Dumitrescu, elevul lui Anton Ro­ma­novsky și al Verei Ca­ralli, uriași balerini ai lumii. Doamna Capsali mi-a zis: "Uite, băiete! Poți să-ți faci stu­diile aici, să văd și eu cum pro­gresezi, și pe urmă să-l chemi pe tatăl tău ca să-i spun să te lase să faci balet!". Eram în al nouălea cer și am început să învăț ca un nebun, totul mi se părea atât de nemaipomenit, dar nu știam cum să-i spun că nu am bani ca să o plătesc, pentru că tata era sărac, abia aveam ce mânca. I se închisese restaurantul de mandatar, și el lua lapte de la niște oieri din marginea Bucureștiului, făcea iaurt din el, iar eu plecam dimineața cu căldările cu iaurt prin cartiere și îl vin­deam. În cele din urmă, i-am destăinuit temerea mea, și atunci, ea, marea Floria Capsali, s-a învoit să nu-i plătesc nimic, dar să o ajut cu copiii cei mici care veneau la studioul ei, să le corectez ținuta, și după aceea să-mi fac și studiile mele. Și dacă ne-am înțeles așa, atunci l-a chemat pe tata ca să-și dea acordul, și au vorbit ei în armânește, că și Floria Cap­sali era tot din neam de aromâni: "Mihai, băiatul ăsta trebuie să facă balet, că e foarte ta­lentat!" Tata ar fi vrut ca eu să fac Comerț, aștepta ca eu să-i dau rezultatul de admitere la un liceu economic, că el știa că asta fac aromânii, sunt mari comercianți, și ar fi fost în spiritul familiei să fac asta, dar în loc de asta, eu voiam să fac co­regrafie. Și atunci, tata, ce era să facă, dacă doam­na Capsali l-a convins că poți ajunge renumit și ca dansator, a fost de acord, că el venise în Bucu­rești, totuși, ca să-și dea copiii la școală, nu să stea cu oile pe câmp.
După ce am făcut școala la Floria Capsali, am încercat să mă angajez la ansamblul MAI, dar nu au vrut să mă angajeze, deși la ei am crescut. M-au chemat la comitetul de partid și m-au în­trebat: "Câte oi a avut, bă, tac-tu?" Și eu am răs­puns: "40 de oi!". Și nu au vrut, pentru că, chi­pu­rile, erau mai multe decât nevoile familiei, deci, tata era exploatator. Și când i-am spus lui tata despre discuția asta, el a izbucnit în râs și mi-a zis: "Eu am avut 400 de oi, dar bine că nu le-ai spus!". În cele din urmă mi-am găsit un post la opera din Timișoara, unde am plecat cu soția mea, Liana Tugearu, și ea, balerină, și pe care am cunoscut-o tot la studioul Floriei Capsali. Ea este româncă, dintr-o veche familie din București, mama ei se trăgea din familia marelui poet na­țio­nal polonez Adam Mickiewicz, iar tatăl ei a fost ge­ne­ral în armată. La Timișoara, nu am stat decât vreo câteva luni, de acolo am fugit la Constanța, în Dobrogea mea, unde se înființase, în 1957, un teatru liric. Acolo am stat patru ani, foarte intenși, în care am dansat ca prim-solist roluri importante și am făcut eu însumi câteva spectacole: "Coppelia", "Casa Bernardei Alba", "Bolero", "Toaca".

- Totuși, cariera dvs. s-a conturat după venirea la București și după o altă mare întâl­nire care v-a girat drumul spre celebritate: cea cu marele coregraf Oleg Danovski.

- În 1963, am dat examen pentru a intra în corpul de balet al Operei din București. Acolo l-am întâlnit pe Oleg Danovski, și aceasta a fost a doua mare întâlnire a vieții mele artistice, după cea cu Floria Capsali. După prima repetiție cu el în sala de balet, Oleg Danovski, care avea în continuare o repetiție cu Gabriel Popescu și Irinel Li­ciu (pe atunci, marile staruri ale baletului ro­mânesc, și poate și ale Europei), mi-a zis, arătând cu degetul un loc în sala de balet și cu o privire care nu suporta niciun fel de discuție: "Stai aici și uită-te!". Era o somitate, nici nu încăpea vorbă că ai fi putut face altminteri. Când începea ora de balet cu el, noi, cei din ansamblu, tremuram de emoție. Era dur în exterior, dar atât de fragil în sufletul său, și spun asta, pentru că eu l-am cu­noscut bine, am stat cu el până în ultimele lui clipe și l-am vegheat, iar între noi a fost o prie­tenie superbă, din care eu am învățat enorm, profesional și uman deopotrivă. Probabil că el a citit în privirea mea admirația pe care o aveam pentru felul în care își construia spectacolele. Am stat ghemuit într-un colț și m-am uitat la el cum lucra cu cei doi mari balerini: am fost atât de impresionat, că n-am să uit în via­ța mea! Oleg a fost un tip fas­cinant și de la el am învățat regulile de cons­truc­ție ale unui spec­tacol de balet. El era un inovator și îmi amintesc că, de pildă, "Dom­ni­șoara Nastasia" a fost o revelație la vremea aceea, pen­tru că Oleg Da­novski era primul co­regraf din Ro­mânia care îndrăz­nea să introducă dialog în spectacolul de balet: era o scenă extraordinară, în care unul dintre ba­lerini cânta la vioară pe scenă și spunea o replică, în timp ce maestrul Cornel Trăilescu dirija or­ches­tra din fosă. El a avut cu­rajul să pună bale­rinii să spună re­plici, să bată din palme pe scenă, să calce pe scenă fără să danseze, numai cu su­portul stării sufletești, fără ni­ciun fel de muzică. Era formidabil să lucrezi cu el! Apoi anii au zbu­rat repe­de, am devenit prim-solist, ma­es­tru de ba­let, apoi coregraf și di­rec­tor al cor­pu­lui de balet. După ce m-am pensionat, am fost multă vreme co­laborator al operei și, de fapt, încă lu­crez, încă am spectacole de montat. La aniver­sarea mea, în fața publicului, am ținut să dansez un moment pe care l-am realizat mai demult și la care țin enorm: "Richard al III-lea", pe muzica lui Gustav Mahler, compozitorul meu preferat, pe a cărui muzică încă mai visez să creez. Am fost foarte emoționat, de asemenea, ca după acest moment, să fie prezentat într-o variantă "ca­me­ra­lă" și spec­tacolul meu "Anna Kare­ni­na", în care am avut norocul să îi am ca interpreți pe unii dintre cei mai mari artiști ale baletului Operei Na­țio­nale bucu­reștene - Corina Dumi­tres­cu în rolul Annei, Gigel Un­gu­­reanu în Karenin și Ovi­­diu Matei Iancu în contele Vronski.

"Doamne, de la vârsta de 11 ani și până acum, la 80, întruna am dansat!"

- Nu a existat nicio cli­pă din ultimii ani în ca­re să vă treacă prin min­­te să terminați cu dan­­sul, pretextând bătrâ­nețea?

- Nicidecum! Eu nu mă simt bătrân! Vârsta as­ta din buletinul meu pare amețitoare: 80 de ani! Dar mintea mea, sufletul meu nu o simt! Corpul meu nu o simte, fibra asta de cre­mene de aromân este încă pu­ternică și pot dansa, ia­tă, și la 80 de ani! Dansul e viața mea! Vă spun că în sufletul meu este o bucu­rie imensă, este o mi­nune! Îmi vine să mă urc pe cel mai înalt munte din lume și să strig: "Doam­­ne!... De la vârsta de un­spre­zece ani și până acum, la opt­zeci, în­truna am dan­sat!!! E o ne­bu­nie, pur și sim­plu!"

- Pregătiți acum un nou spectacol - "Meșterul Ma­no­le" - o co­pro­duc­ție româno-bulgară. Ce vă inspiră să creați în continuare?

- Natura, oa­me­nii, muzica! Chiar dacă afară e frig, plo­uă și bate vântul, eu pri­vesc pe fe­reastră și spun: "Ce frumos dan­sează co­pa­cii!" - în loc să mă zgribulesc de frig, să-mi fie le­ha­mite că trebuie să mă îm­brac gros și să vin la repetiții. Chiar mă simt bi­ne, mă simt vi­gu­ros când ies în stra­dă, în frig, și îmi simt toa­tă mus­cula­tu­ra cum se con­tractă, cum lu­crea­ză, cum pot să res­pir, să-mi umplu plă­mâ­nii cu aerul curat și rece. Mă inspiră ano­tim­pul rece, și chiar dacă pa­re sărac în culori și par­fumuri, eu văd culorile în hai­nele vesele ale ti­nerilor, în au­re­le oamenilor plini de bu­nă­tate. Da­că stau cinci ore într-o stație de autobuz sau de me­trou, eu nu mă plic­tisesc, ci observ oamenii din ju­rul meu, inventez mișcări în mintea mea pentru un posibil balet. Și mă uit după fete frumoase, de­sigur! Veșnic îndrăgostit și pasional, ca un Scor­pion ce sunt . De aceea, Don Jose, din "Car­men", de Bizet-Scedrin, a fost rolul vieții mele, creat pe temperamentul meu, de Oleg Da­novski. Făcut cu Magdalena Popa întâi, dansat apoi cu Aurora Ro­taru la "Balșoi Teatr", la Mos­co­va, unde am ob­ținut cu el un mare premiu în 1984, e, dintre toate rolurile făcute, cel pe care l-am iubit cel mai mult. Era pe temperamentul meu, și mă transfiguram cu totul când îl dansam... Știți, eu sunt frumos nu­mai când dansez!

"Gândiți-vă că viața e un lucru extraordinar!"

- O relație atât de longevivă - cum aveți dvs. cu dna Liana Tugearu, soția dvs. - e rar de gă­sit în lumea artistică. Ce vă ține îm­pre­ună, dincolo de dra­goste și de pasiunea pentru dans?

- E femeia de care m-am în­dră­gostit ca un nebun în urmă cu șase decenii, iar atunci nu ne-am întâlnit doar ca bărbat și femeie, ci și ca spi­rite: suntem prieteni foarte buni, ne sprijinim și reciproc, ne facem viața cât mai frumoasă și mai ar­mo­nioasă împreună. Suntem doi oa­meni care ne bucurăm de roadele mun­cii de o viață, nu în sensul ma­te­rial, ci al bucuriei pentru lucrurile pe care le-am făcut, fiecare din noi și îm­pre­ună. Nemaiputând să facă balet din motive de sănătate, soția mea s-a spe­cializat în artă medie­vală, și a supravegheat, timp de mai mulți ani, restaurarea bisericilor-monu­ment din Transilvania. De ase­me­nea, e cel mai bun critic de balet din Ro­mâ­nia, scri­ind de 46 de ani cronică de balet la "Ro­mânia Li­te­rară". Având această pasiune a scri­sului, ea a sem­­nat și libretele și scenariile tu­tu­ror spec­ta­co­le­lor mele. Așadar, facem împreună o echipă im­ba­tabilă.

Gimnastică pe covorul din sufragerie

- Cu ce vă umpleți zilele? Ce vă ține în formă?

- Ce să spun?!... Dumnezeu a fost așa de bun cu mine, și când mă gândesc cât sunt de păcătos, mă apucă pandalia. Sigur, sunt un om credincios, dar păcate are omul cât îi hăul, așa că eu cu atât mai recunoscător Îi sunt! În afara grijii pe care Dum­nezeu și îngerul meu păzitor mi-o poartă, miș­carea este cea care mă ține în formă. Acesta e se­cretul meu - mă antrenez aproape zilnic: am o su­fragerie mare, pun covorul jos și fac toate setu­rile de exerciții pentru diferitele grupe de mușchi. Și dacă am insomnii, sau mă doare un genunchi, sau mă chinuie o tendinită, mă așez jos, fac exer­ci­ții, și după puțină vreme îmi trece orice durere. Asta mă ține în formă fizică: mișcarea! Dar și cu mo­ralul stau foarte bine, cum vedeți, pentru că tră­iesc lângă un om care este de o cultură extraor­di­nară, soția mea, cu care pot să discut orice - despre cărțile citite, despre filmele văzute, fie ele de artă sau de acțiune, cu care merg la spectacole, la muzee și nu scăpăm nicio expoziție, sau ieșim din București cu mașinuța noastră atunci când vrem să evadăm undeva. Așa că am o viață plină, nu mă plictisesc niciodată! Inspirat de urarea unei bune prietene de familie, la aniversarea mea, le-am spus și eu tutu­ror: "Dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni, cântă ca și cum nu te-ar auzi nimeni, iubește ca și cum n-ai putea fi niciodată rănit și gândește-te că via­ța este un lucru extraordinar!"

Foto: PAUL BUCIUTA, MIHAIL CRATOFIL, AGERPRES