Rochia cu volane

Cititor Formula AS
PAGINA CU BUNICI

Dacă deschid ușița secretă a amintirilor copilăriei, poveștile din bucătăria bunicii dau năvală peste mine și mă copleșesc. Din noianul de întâmplări de atunci, țin minte că aveam o poveste preferată și Buna mi-o spunea me­reu cu drag. Îmi plăcea și cum se pregătea  pentru as­ta - realiza o atmosferă de basm: punea niște vreascuri pe foc, apoi își lua coșul cu andrele și ghemul de lână, se așeza pe lavița de lângă cuptor și începea a împleti la ciorap. Totdeauna m-a fas­ci­nat îndemânarea ei, și atunci când o vedeam mâ­nuind cele cinci andrele subțiri, eram uimită de miș­că­rile pe care le făcea. Focul trosnea în vatră, an­dre­lele în­ce­peau să danseze, zgomotind ușor, ghe­mul prin­dea a juca, când în stânga, când în dreapta, și povestea începea și înainta odată cu ciorapul de lână.

***

"Aveam vreo șase-șapte ani, când mama mă lua să o ajut să ducă laptele la oraș", pornea bunica firul poveștii. "Avea maica o ofițereasă căreia îi ducea de două ori pe săptămână lapte proaspăt. Până în oraș, era drum de două ore de mers pe jos, că atunci nu erau ca azi mașini la tot pasul, de nu mai ai loc de ele! Când ajungeam în oraș, la casa ofițe­ru­lui Panaitescu, maica trăgea de o ață, se auzea un clopoțel și ieșea un băiat fru­mos, ordonanță, care ne lua vasele cu lapte și-i dă­dea mamei bănuții. Eu, o copilă speriată de la țară, eram toată o ui­mire: oraș, oameni, gălăgie, trăsuri cu cai, clo­poțel, ordonanță... Multă vre­me am cre­zut că "ordonanța" era numele băia­tului cel frumos și nu înțelegeam de ce nu-l che­ma și pe el Gheor­ghe,Vasile sau Ion, ca pe băieții de la noi din sat. De câteva ori, am văzut-o și pe madam Panai­tescu: era ca o zână, cu o rochie toată volane, cu pălărie, um­brelă și mănuși. M-a mângâiat pe obraz și m-a între­bat cum mă chea­mă: eu m-am speriat și m-am dat după maica, ascunzându-mi capul în fustele ei. Dar doamna a apucat să mă vadă și m-a-ndrăgit pe loc. Ce i-o fi plăcut, sărăcuța de mine... Ce și cum, nu prea știu, dar n-a trecut mult și doamna și domnul ofițer Pa­naitescu m-au luat de-acasă, de la părin­ții mei,  ca să mă crească, urmând să mă înfieze, pentru că ei nu aveau copii. Eu nu mai țin minte, dar sor'mea Tincuța, care era cu vreo șapte ani mai mare ca mine, mi-a povestit mai târziu ce bâlci a fost când au venit să mă ia! Când am vă­zut trăsura cu vizitiul și ordonanța la poartă, m-am minunat, dar când am priceput rostul venirii lor, am început a boci, de sărea cămașa pe mine. "Nu mă dați! Nu mă dați! Mai bine omorâ­ți-mă, de­cât la străini!". Frații și surorile mele mi-au ținut isonul de s-a adunat toată ulița la poar­ta noas­tră, ca la urs. Ca să mă liniș­teas­că, a trebuit să mear­gă și Tincuța cu mine, pen­tru câteva zile.
După aceea nu mai știu, parcă am intrat în­tr-un vârtej, toate erau ciudate: era o femeie care avea grijă de mine, mă spăla întruna, mă piep­tăna, mă îm­brăca și mă mai și înghiontea, din când în când, pe ascuns. Cel mai rău era că nu aveam voie să fac nimic. Nu aveam voie să alerg, să mă cațăr în co­paci, să mă joc. Trebuia să stau ca o păpușă! La scurt timp, după ce am ajuns la această fa­milie, garnizoana, și odată cu ea, și fa­mi­lia ofițerului Panaitescu, a fost mutată în București.  Acolo îmi aduc aminte cum au ve­nit mai multe femei care m-au măsurat, m-au pro­bat, m-au tuns. Ce să-ți spun! M-au transformat din copila sălbatică cu genunchii veșnic juliți într-o fetiță de oraș, cu rochii albe cu volănașe. Și ca să fie totul și mai ciudat, nu mă mai chema Măriuca, ci Mary!
Țin minte plimbările cu trăsura prin oraș și prin Cișmigiu. Cișmigiu! - țin minte acest nume pentru că semăna cu numele pădurii de lângă satul meu, Tonghiu.
Totul s-a terminat, însă, într-o seară când tata a venit la domnul ofițer ca să-și ceară fata înapoi, pen­tru că "îl râde satul" că și-a dat copila de lângă el. Ce dacă acasă mai are șase copii? O să mun­cească și o să-i creas­că!
Nu mai țin minte dru­mul până acasă, țin minte doar cum era să mor sufo­cată când maica m-a îm­bră­țișat plângând și strân­gându-mă la pieptul ei. În clipa aia, a zburat totul din mintea mea: rochițele albe cu volănașe, umbreluțele, trăsurile cu cai... Totul fusese un vis urât și acum eram din nou acasă, prin­tre ai mei, cu mămăligă aurie pe masa rotundă cu trei picioare, cu mama ca­re lua ața și o tăia în felii, cu tata care-și fă­cea o cru­ce mare și se așe­za pe scăunel, cu cei șase copii în jurul lui. Așa a fost!".
Când povestea era gata, ca prin ceață, o vedeam pe Buna cum își făcea rugă­ciunile în fața icoanelor. Și bătea mătănii după mătă­nii: pentru cei vii, pentru cei morți, pentru cei buni, pentru cei răi. Mătănii după mătănii, până când... Eu ador­meam și buna mea se transforma într-o zână cu o rochie cu vola­ne, cu pălărie, umbrelă și mă­nuși.

O poveste misterioasă...

Aveam vreo 10-12 ani, când, într-o vară, tot la buna mea de la țară, am fost martora unei întâmplări misterioase...
Într-o noapte, m-am trezit să beau apă și am văzut-o pe buna cum se îmbrăca tiptil-tiptil, ca să nu o simt. Dar ți-ai găsit! Aveam un al șap­telea simț, care parcă mă avertiza că ceva urma să se întâmple și, la insistențele mele, mi-a spus că se duce să vadă ceva, nu știe exact ce nici ea, dar despre care vuiește satul de câteva zile. Bi­neînțeles că din acea clipă n-a mai scăpat de mine: din două mișcări eram îmbrăcată și-ncăl­țată! Degeaba a insistat că nu e spectacol pentru copii, că ce-o să zică mama când o afla ca m-a luat să văd așa ceva, cu­riozitatea mea era prea mare și am știut s-o în­duplec.
Am plecat grăbite și, pe măsură ce mergeam pe uliță, apăreau de peste tot grupuri de oameni, care cu lanterne, care cu felinare, de parcă era o procesiune religioasă me­die­vală. Când am ajuns în dreptul casei leliței Caterina, am văzut o puzderie de oameni care stăteau și comentau. Erau și câțiva copii, tovarăși de-ai mei de joacă, dar în acele momente, am preferat să strâng temătoare mâna bunicii. Era un adevărat spec­tacol, mai ales că o mașină se poziționase cu farurile aprinse pe direcția porții. După câteva minute s-a auzit un strigăt:
- Vineeee, feriți! Faceți potecă!
Imediat s-a lăsat tăcerea și oamenii s-au dat deo­parte eliberând ulița. Atunci am văzut cum venea o femeie în cămașă de noap­te, cu părul vâlvoi, care alerga pre­cum un cal și necheza. Alături de ea aler­gau doi bărbați, care încercau să țină rit­mul cu ea și să o oprească. Odată ajunsă în dreptul porții lelii Caterina, femeia s-a trân­tit jos ca moartă. Cei doi bărbați au ri­di­cat-o în brațe și au plecat cu ea. Mul­țimea rămasă a început să huiduie, să arun­ce cu pietre și să strige vorbe urâte la adre­sa Caterinei.
Am plecat, cam speriată de ce văzu­sem, și pe drum am ascultat povestea bu­nicii. Satul vorbea că lelea Caterina l-ar fi atras în mrejele ei pe nea Tudor, până atunci un om liniștit, la casa lui, însurat cu Domnica, o femeie frumoasă și vrednică. De vreo câteva nopți, la ora 12 fix, Dom­nica sărea din pat și alerga nechezând ca un cal până la poarta Ca­terinei, unde cădea lată. Au încercat câțiva băr­bați să o țină pe loc, dar n-au reușit, avea o putere de neimaginat. A doua zi, biata femeie nu-și amin­tea nimic din ceea ce făcuse și avea un compor­tament normal.
Tot satul vuia de cele întâmplate, se dusese vorba și veneau oameni și din alte sate, să vadă nevăzuta! Buna a refuzat să mă mai ia cu ea, de altfel, copil fiind și aler­gând toată ziulica, noap­tea dormeam buștean.
După vreo săptămână, în­tr-o dimineață când m-am trezit, am găsit-o pe bunica în fața icoa­ne­lor din ca­me­ra ei, bă­tând mătănii și a­vând în fața ei cande­lele aprin­se. După ce și-a ter­mi­nat mătăniile, mi-a po­vestit că în noaptea care a trecut primise în somn răs­puns la rugaciunile și im­plorările către Maica Dom­­nului, întru ajutor pen­tru Domnica. Mi-a spus cum, în vis, i-a apă­rut Zenovia, mama Dom­nicăi, care i-a po­runcit să-l ia pe Tudor și să-l pună să sape la poar­ta Caterinei, lângă stâlpul de electricitate, să scoată ulcica ascunsă acolo în pământ și, fără s-o atingă, s-o arunce în râul Târ­gului. Și să nu uite să stropească cu agheasmă la sfârșit.
- Și?... Spune mai departe, bună, am îngăi­mat, cu gura uscată.
Bunica mi-a povestit că s-a trezit imediat, ca și cum ar fi scuturat-o cineva de umăr! Afară plo­ua cu găleata. A plecat acasă la Tudor, care parcă o aștepta! I-a povestit visul, la care omul a plecat capul și n-a zis nimic. Din acea clipă și până au ter­minat treaba, Tudor a executat totul ca un robot, după comenzile bunicii: a luat o caz­ma, au plecat pe uliță, ajunși la poarta Caterinei, bunica i-a arătat unde să sape, și după 30-40 de cm, a ieșit la iveală o ulcică de lut, care avea legată de toartă, cu sârmă, o potcoavă de cal, și era plină cu tot felul de câlți, de moșmoande. Bu­nica avea pre­gătit un sac în care Tu­dor a pus ulcica, pe care a luat-o fără să o atingă, pe o cazma. După ce a nivelat la loc groapa, bunica a stro­­pit bine locul cu a­gheas­­mă. Apoi au ple­cat amândoi pe potecă spre râu. Ploua de nu ve­deai la doi pași, dar la ora aia, nu era nimeni pe drum. Ajunși la râu, Tudor a aruncat sa­cul în apă, s-a spălat bine pe mâini și pe față și apoi a stat să-l stro­pească bu­ni­ca cu agheas­mă. Atunci omul a avut o tresărire, i-a cerut iertare și a vrut să-i sărute mâna bunicii, dar ea s-a tras îna­poi, spu­nându-i să se ducă degrabă acasă, la Domnica, să-i sărute ei mâna și să pri­mească de la ea iertarea.
Și de-atunci, toate au intrat în normal!

Epilog

Am omis să vă spun că mama Domnicăi, Ze­no­via, a fost "soală" sau "solică" cu Buna mea. "Soa­la" era în trecut un fel de soră de cruce, o prietenie pe viață și după! Buna mea o visa des pe Zenovia, de la care primea ajutor.
Când aveau vreo 6-7 ani, bunica și cu Ze­no­via și-au jurat și s-au legat "soale", adica surori de cruce, cu un ritual special, în a doua zi de Rusalii. Cele două fete au luat fiecare câte o cană de lut cu apă, s-au întâlnit pe ascuns sub podul de peste gârlă, au făcut schimb de căni și au rostit legământul:
- "Ții solica pân' la moarte?"
- "Țiu solica pân' la moarte!", un an­ga­ja­ment pecetluit de un vers: "Soală-n sus/ Soală-n jos/ Că afară e frumos!".
În DEX, acest cuvânt este explicat ca fiind "verișoară, sau un apelativ folosit de femeile de la țară în relațiile dintre ele" .
Și au fost bune prietene, buna mea și Ze­no­via, până când Zenovia a murit și a rugat-o pe Buni s-o aibă în grijă pe fata ei, Domnica, care era deja mare, măritată la casa ei.

DANA GORUN