Întâlnire în chilie
Era în anul 2000, în a patra zi după Paște, în miercurea luminată, și primăvara se ițise deja în Sfântul Munte Athos, îmblânzindu-i priveliștile. Pentru părintele român Dionisie Ignat, întâistătătorul chiliei Colciu, care ține de Marea Lavră Vatopedu, era a nouăzeci și una oară când prăznuia Învierea. Bătrânul acesta plin de sfințenie, la care se spovedeau mulți dintre călugării Sfântului Munte, fie ei români, greci, ruși sau sârbi, se afla de 76 de ani pe Muntele Athos, și în tot acest lung răstimp, nu plecase niciodată dintre zidurile mânăstirii. Se înrădăcinase cu totul între pereții chiliei, sfințind-o cu metaniile și rugăciunile sale. În ultimii ani, Dumnezeu îi pusese înainte o grea încercare. Își pierduse lumina ochilor, dar asta îi ascuțise vederea lăuntrică, așa că era în stare să zărească acum, mai limpede ca niciodată, lumina lui Hristos care vine de dincolo de hotarele acestei lumi. Deși era un duhovnic vestit și foarte căutat, bătrânul Dionisie nu se semețise. Rămăsese același om simplu și înțelept, ridicat dintr-o familie de țărani moldoveni, care avuseseră mai mult școala credinței, decât pe cea a slovelor. În adâncul inimii sale nu se putea prinde trufia, pentru că era plină de dragoste și de smerenie. Dragostea aceasta avea să schimbe și drumul prin vremuri al Prințului Charles...
În ziua aceea de după Paști, când un călugăr de la Mânăstirea Vatopedu a venit să îi spună părintelui Dionisie că moștenitorul coroanei Marii Britanii, Prințul Charles, dorește să îl cunoască, bătrânul a ieșit în întâmpinarea lui și l-a poftit pe neașteptatul oaspete în biserică. Era emoționat. Pragul smeritei sale bisericuțe nu fusese niciodată călcat de capete încoronate, iar cel care îl trecea acum era unul dintre cei mai de seamă prinți ai lumii. Așa că l-a întâmpinat cu mare bucurie și cu cinstea pe care o putea arăta un copil de țărani, născut și crescut în România de dinainte de primul război mondial, când regele era cinstit imediat după Dumnezeu:
"Mai întâi de toate, să-mi fie cu iertare că nu pot găsi cuvinte de ajuns pentru a vă exprima, cu sinceritate, marea bucurie care mă încearcă primind în mijlocul nostru niște persoane atât de înalte. Căci în această sfântă comunitate ortodoxă, de care se bucură și românii, de două sute de ani, și pe unde au trecut mulți vizitatori, nu ni s-a mai întâmplat niciodată să primim astfel de oaspeți înalți. Pentru aceasta, vă mulțumesc respectuos și vă zic bine ați venit!". Și după cum spun documentele, oaspetele, care fusese nu o dată în România, de care declarase public că este îndrăgostit, i-a răspuns bătrânului călugăr la fel de înalt: "Părinte, eu am vizitat România și am rămas impresionat de frumusețea ei. Am fost în multe țări în viața mea, dar România m-a impresionat cel mai mult. Știu însă că, în ciuda acestor mari frumuseți și bogății, pătura populației de jos nu este mulțumită, ci se află în suferință, iar eu sunt hotărât să ajut cum pot, ca poporul român să fie mulțumit de viața sa".
"Dacă Bunul Părinte ceresc vă va ajuta să vă țineți promisiunea, vă veți socoti ca samarineanul cel milostiv din Sfânta Evanghelie. Ca și pe acela, vă va răsplăti Dumnezeu în eternitate", a spus părintele Dionisie.
"Părinte, eu nu sunt ortodox, dar sunt creștin și respect cu sfințenie pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul tuturor. De când am cunoscut Biserica Ortodoxă, sufletul și inima mea s-au umplut de o mare bucurie, o bucurie pe care nu am mai avut-o nicicând înainte. Fiindcă sunteți înaintat cu vârsta, nu am să vă obosesc mult, vreau doar să vă pun câteva întrebări, în taină, în biserică".
Apoi prințul și bătrânul monah s-au retras și au stat la sfat. Nimeni n-a aflat vreodată ce au vorbit, dar după cum s-a dovedit mai târziu, cei doi s-au legat unul de celălalt pentru totdeauna. La plecare, părintele Dionisie Ignat l-a binecuvântat pe prinț și a rostit o rugăciune scurtă, care nu era luată din cărți, ci se izvodise în inima lui: "Doamne, Dumnezeule a toată făptura, binecuvântează-l pe Charles, superior al Marii Britanii, care conduce un popor atât de numeros, cu sănătate și înțelepciunea Ta, ca să conducă spre pacea a toată lumea, că așa vom cânta și noi ca îngerii care au cântat la nașterea Ta: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni binevoire»".
Aceasta a fost prima vizită a Prințului Charles la părintele Dionisie Ignat, starețul român al Chiliei Colciu din Sfântul Munte Athos. Prima din multele care au urmat, căci, după această întâlnire, Prințul de Wales a revenit în fiecare an, pentru a se sfătui cu povățuitorul său. Să-i fi devenit între timp și duhovnic? Să-l fi ajutat pe prinț dialogurile cu bătrânul monah român să-și cunoască mai bine rădăcinile românești, presupusa descendență din Țepeș? Dar în biografia lui Charles mai există un capitol care explică apropierea lui de ortodoxie.
Bunica Alice
La sfârșitul anilor '60, pe holurile somptuosului Palat Buckingham, putea fi întâlnită o femeie stranie. Căruntă, vârstnică, îmbrăcată într-un veșmânt cenușiu, de călugăriță, excentrica apariție era Prințesa Alice a Greciei, bunica Prințului Charles, mama tatălui său, Prințul Consort Philip, Duce de Edinburgh, soțul Reginei Elisabeta a II-a. Veșmântul monahal nu era o "toană" a bătrânei prințese. Nu numai că era călugăriță, dar întemeiase și o mânăstire și avea propria capelă ortodoxă în palat.
Alice s-a născut în 1885 în Anglia, în Castelul Windsor, ca Prințesă de Battenberg. Prin sângele ei curgea cel mai pur sânge albastru al imperiului - era strănepoata Reginei Victoria, care i-a și vegheat copilăria, iar părinții săi erau înrudiți cu marile familii nobiliare germane, tatăl era Prințul Louis de Battenberg, iar mama, Prințesa Victoria de Hesse și Rhin. Din păcate, micuța Alice a avut parte de încercări încă de când a venit pe lume: s-a născut cu o surzenie congenitală, cu care a luptat îndârjit, izbutind, în cele din urmă, ca printr-un efort titanic, să învețe să înțeleagă ceea ce i se spunea, urmărind mișcarea buzelor interlocutorilor și să vorbească fluent trei limbi străine.
În 1902, Alice s-a îndrăgostit nebunește de Prințul Andrei al Greciei, cu care s-a și măritat, un an mai târziu. N-a fost un mariaj fericit, dar în doar zece ani, i-a dăruit soțului ei cinci copii. Philip (tatăl lui Charles) a fost ultimul născut, o mare speranță pentru familia regală a Greciei.
În 1908, când a vizitat-o în Rusia pe mătușa ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna, Alice a întâlnit în aceasta și un model creștin pentru lepădarea de sine. Ruda sa mai în vârstă și mai bogată rămăsese văduvă și tocmai își înstrăina proprietățile și își vindea bijuteriile (nu și-a cruțat nici măcar inelul de nuntă!), pentru a fonda "Mânăstirea Marta și Maria", în care a înființat și un spital, un orfelinat și o farmacie. Întâlnirea cu Marea Ducesă Elisabeta a fost copleșitoare pentru prințesa Alice, mai ales sub raport spiritual. Născută protestantă, ea avea să se convertească, douăzeci de ani mai târziu, la religia ortodoxă a mătușii și a soțului său. Ba, și mai mult, după vizita în Rusia, și-a așezat în inimă gândul că poate să le fie de folos celor simpli și umili, servindu-i, în loc să fie servită. În timpul războaielor balcanice, a plecat pe front, ca soră de Cruce Roșie, veghind asupra soldaților greci și cărând, cot la cot cu infirmierii, răniții de pe front. Avea să îi scrie mamei sale că vede zilnic membre amputate, oameni schilodiți și râuri de sânge. Dar nu s-a întors acasă, ci a înfruntat ororile frontului până la încheierea războiului.
Ca o ironie a sorții, poporul Greciei, căruia prințesa i se dăruise cu totul, a răsturnat monarhia, a deposedat-o de averi și l-a arestat pe Prințul Andrei, soțul ei, condamnându-l la moarte, sub învinuirea că a pierdut războiul cu Turcia lui Kemal Ataturk. A fost nevoie de intervenția Angliei pentru a fi eliberat. Și Alice a scăpat cu greu cu viață, fugind cu toată familia la Paris, dar nervii ei, care rezistaseră la atâtea încercări în război, au cedat. În capitala Franței, a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă. Tratamentul de atunci, prescris de însuși Sigmund Freud, care a consultat-o personal, era barbar - radiații cu raze X, pentru inducerea forțată a menopauzei, și internarea cu forța în sanatorii speciale, adevărate închisori de lux pentru capetele încoronate. Familia a uitat-o, soțul ei, frumosul Prinț Andrei, s-a consolat de pierderea coroanei și averii, mutându-se cu o amantă în sudul Franței. Cel mai tragic a fost că micul Philip, lumina ochilor ei, prâslea familiei, nu a fost lăsat să-și mai vadă mama bolnavă. Prințesa Alice a ieșit din spital după doi ani de chin, și s-a făcut nevăzută...
O nălucă rătăcită printre oameni
Suntem în miezul celui de-al doilea război mondial. În Atena desfigurată de lupte, Prințesa Alice pune bazele propriului ordin călugăresc, numit "Surorile Martei și Mariei", după mânăstirea întemeiată în Rusia de mătușa ei, Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna, martirizată de bolșevici. A ridicat un spital și un orfelinat la periferia Atenei, unde măicuțele îi ajutau pe cei sărmani. Maria Karanastasis își amintește că era o biată orfană când Prințesa Alice a primit-o în cămin. A strâns-o de prima oară în brațe, iar apoi a sărutat-o pe creștet. "Mi-a spus micuța mea vecină! Din acel moment m-am simțit mândră. Femeia aceea putea să îți citească inima. Și, vă spun, ea a fost un ideal pentru mine. (plânge) M-am făcut soră de Crucea Roșie numai pentru că am vrut să ofer și eu lumii ceea ce sora Alice mi-a oferit în copilărie".
Când războiul s-a sfârșit, în anul 1947, fiul său, Prințul Philip, s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta a II-a, viitoarea Regină a Angliei. Alice a venit la nuntă, dar apoi s-a întors grăbită în Grecia. Nu era făcută pentru viața la palat. La încoronare, în tot fastul, strălucirea și bogăția Catedralei Westminster, în mijlocul cortegiului regal, tot numai haine scumpe și bijuterii fastuoase, camerele de televiziune au surprins o apariție spectrală - o femeie subțire, înveștmântată într-un strai cenușiu. Ai fi zis că e de pe altă lume, o nălucă rătăcită printre oameni. Era Alice, mama Prințului Consort și bunica micului Charles, care avea pe atunci patru ani. La doar câțiva ani de la încoronarea Reginei Elisabeta a II-a, în Grecia s-a instalat dictatura coloneilor. Temându-se pentru viața ei, Philip și-a luat mama la Londra. Alice și-a petrecut ultimii ani ca o pasăre închisă într-o colivie de aur, trăind într-un palat pe care nu și-l dorise niciodată. A murit departe de mânăstirea ei, în 1969, la Palatul Buckingham. Ultima dorință a fost ca rămășițele pământești să-i fie îngropate în Țara Sfântă, în biserica ortodoxă ridicată pe Muntele Măslinilor, acolo unde se aflau și moaștele mătușii sale, cea care o inspirase întreaga viață, Sfânta Muceniță Elisabeta Feodorovna, ucisă bestial de comuniști. La moartea bunicii sale, Charles avea 21 de ani. Apucase să trăiască 17 ani sub influența lui Alice...
Un prinț în căutarea lui Dumnezeu
Era o zi friguroasă de decembrie, când Geoffrey Fisher, Arhiepiscopul de Canterbury, l-a botezat pe micul Charles, în vârstă de doar o lună, în Palatul Buckingham. Imnul "Sfânt, Sfânt, Sfânt", ales chiar de mama sa, Regina Elisabeta a II-a, a răsunat între pereții somptuoși ai palatului, vestind parcă viitorul destin al primului ei născut. Prințul de Wales avea să se arate preocupat de spiritualitate încă de pe băncile facultății, când a început să corespondeze cu reverendul Mervyn Stockwood, viitor Episcop de Southwark, foarte cunoscut în epocă pentru deschiderea sa față de fenomenele paranormale. Mai târziu, Charles îl va cunoaște pe Laurens van der Post, un mare explorator, care i-a deschis ochii "ca să vadă bătrâna lume a spiritului". Acest împătimit al naturii îl va învăța pe Prințul de Wales să contemple în întregul univers prezența tăcută și maiestuoasă a lui Dumnezeu. James Jones, Episcop de Liverpool, un alt apropiat al lui Charles, cu care prințul s-a rugat împreună ani de-a rândul, avea să spună: "Dacă vederea lui Dumnezeu ca lucrător în creația sa este misticism, atunci, da, aș putea spune că Prințului îi place o astfel de viziune".
Mai târziu, Charles se va împrieteni cu un celebru compozitor britanic, Sir John Tavaner, care, fascinat mai întâi de muzica bizantină, apoi de scrierile sfinților ortodocși, a sfârșit prin a se converti la credința răsăriteană, în 1977. De atunci, Tavener nu numai că a compus lucrări strict legate de ritualul ortodox, precum un "Acatist al Mulțumirii", dar a și avut drept povățuitoare o călugăriță, pe Maica Thekla, a cărei scriere despre "Viața Sfintei Maria Egipteanca" i-a inspirat opera "Maria Egipteanca", scrisă în 1992. Cu trei ani înainte de moartea sa, în 2010, Tavener se descria într-unul din ultimele interviuri "în primul rând ortodox".
Dar pentru Prințul Charles, drumul spre ortodoxie nu a fost așternut doar cu împliniri, ci și cu dezamăgiri. Dezamăgiri care nu au venit de la oameni, ci chiar de la credința sa anglicană. Un apropiat al său declara, în 2002, pentru Sunday Express că "pe Prințul de Wales atitudinea Bisericii Angliei îl scoate din minți - încercând să fie orice, pentru oricine sfârșește prin a nu mai însemna nimic pentru nimeni." Însuși Charles avea să spună, la începutul anilor '90, că "suntem aruncați într-un abis de depravare, risipă, jaf, furt și completă imoralitate. Singurul loc unde cred că ar putea începe ceva de genul unei regenerări este răsăritul." Să-l fi împins deziluzia spre o altă credință? Este ușor de crezut, dar greu de spus, având în vedere statutul său de moștenitor al tronului Marii Britanii și de viitor cap al bisericii anglicane...
Lumina Răsăritului
La începutul anilor '90, Prințul Philip, tatăl lui Charles, care trecuse de la ortodoxie la anglicanism în 1947, pentru a se putea căsători cu Regina Elisabeta a II-a, a revenit la credința ortodoxă în care a fost botezat. Primul pas ar fi fost făcut în anul 1991, când, potrivit publicației "The Spectator", Prințul Consort a avut o întâlnire privată la Londra cu un episcop ortodox rus. Apoi Philip a ajuns să patroneze o "Asociație a Prietenilor Sfântului Munte Athos". Presa din Marea Britanie pune pe seama tatălui interesul lui Charles pentru creștinismul răsăritean, deși mai mult ca sigur că a fost mai mult decât atât. Bunica sa, Prințesa călugăriță Alice, cu monahismul ei atât de impregnat de iubirea de aproapele, cu care Charles își petrecuse parte din copilărie, strămătușa sa, Elisabeta Feodorovna a Rusiei, cu râvna ei pentru săraci, prietenul său, muzicianul Sir John Tavenor, toți au sfârșit prin a fi profund fascinați și cu totul dăruiți ortodoxiei. Prin toate aceste persoane apropiate a ajuns Charles să viziteze Muntele Athos, în anul 1996. A fost dragoste la prima vedere - Grădina Maicii Domnului i s-a lipit de suflet pentru totdeauna.
Întrevederea de taină
Moartea Dianei a fost însă proba de foc. În ciuda comentariilor oficiale și ale mass-mediei, a faptului că erau despărțiți de ani buni și divorțați oficial de ceva timp, dispariția Prințesei de Wales l-a afectat foarte mult pe Charles. La scurtă vreme după tragicul accident de mașină, el a plecat în Muntele Athos, iar acolo s-a întâmplat ceva, un eveniment despre care apropiații vorbesc doar sub protecția anonimatului. Bătrânul Dionisie murise deja, dar monahii i-au alinat durerea și l-au ajutat să își găsească liniștea. A fost momentul decisiv al apropierii lui Charles de ortodoxie. Într-o chilie a Mânăstirii Vatopedu, prințul și starețul acesteia, Efrem, au stat de vorbă până când durerile inimii s-au topit. Într-o altă vizită, tot într-o chilie în care erau doar el, starețul Efrem și Dumnezeu, Charles, Prinț de Wales și moștenitor al Coroanei Angliei, va fi trecut la ortodoxie. Știrea nu a apărut nicăieri, prințul nu a vorbit niciodată în public despre asta, iar starețul Efrem e mai tăcut decât un mormânt. Unii spun că nu a fost vorba de o trecere la ortodoxie, ci doar de o primire în catehumenat, adică prima treaptă în drumul spre convertire. Ce s-a întâmplat nu vom afla cu siguranță, pentru că statutul Prințului de Wales nu îi permite oficial să aibă altă credință decât cea anglicană, dar zvonurile despre convertirea sa, plecate de la apropiații Casei Regale, au început să se răspândească.
Ceea ce știm cu certitudine este că, după acest moment, Charles s-a înrădăcinat cu totul în Sfântul Munte și a devenit foarte implicat în toate evenimentele legate de ortodoxia mondială. Starețul Efrem vine regulat și îl vizitează în Anglia, iar Prințul de Wales merge în fiecare an în Sfântul Munte, unde are propria sa chilie, lângă Mânăstirea Vatopedu. Charles e atât de îndrăgostit de loc, încât a pictat mânăstirile athonite în tablourile sale (puțini știu că e și pictor) și, mai mult decât atât, și-a decorat cu icoane ortodoxe un colț al reședinței sale din Anglia și capela privată de la Highgrove. Potrivit unor surse din biserica anglicană, Prințul de Wales a luat în calcul ca, la viitoarea sa încoronare, să înlocuiască vechiul titlu regal de "Defender of The Faith" - "Apărător al (unicei) Credințe (anglicane n.n.)" cu cel de "Apărător al Credinței". Situația aceasta a Prințului Charles, constrâns, ca orice rege, la religia patriei sale, a fost exprimată foarte bine de un călugăr din Sfântul Munte Athos, care a declarat pentru The Guardian: "Alteța Sa a fost tot timpul ortodox în inima lui, din păcate nu poate arăta acest lucru din cauza poziției pe care o are".
În loc de epilog
Era primăvară, la fel ca la prima sa întâlnire cu bătrânul Dionisie, doar că acum chilia duhovnicului român rămăsese goală. Venise acolo ani la rând, pentru că în apropiere de acest om sfânt afla răspunsuri pe care niciuna din mințile luminate ale marelui său regat nu i le putea da. Regăsise în el înțelepciunea pe care ți-o poate oferi doar Dumnezeu. Iar el de asta era însetat. Când a auzit că povățuitorul său a murit, Charles s-a grăbit la înmormântare, pentru că în Muntele Athos călugării se îngroapă după o singură zi. Părintele Dionisie a plecat dintre noi în seara zilei de 11 mai a anului 2004. A doua zi dimineața, printre cei 200 de călugări prezenți la înmormântarea marelui duhovnic român s-a aflat și el, Charles, Prinț de Wales și moștenitor al Coroanei Angliei. Cu o lumânare în mână și un baston alături, îmbrăcat într-un costum simplu, a fost surprins de un fotograf în timp ce se reculegea. Casa Regală a Angliei îi aducea în felul acesta un ultim omagiu unuia dintre ultimii sfinți ai ortodoxiei, recunoscându-și, tăcută, rădăcinile răsăritene.
(Mulțumim pemptousia.ro pentru imaginile oferite.)