MERIAM JANE NDUBUISI - "Dacă nu poți să transmiți emoție, partida e ratată"

Ines Hristea
Deși în decembrie, în finala emisiunii "Vo­cea României" de la Pro TV, talentata negresă s-a situat doar pe locul al II-lea, pentru foarte mulți dintre oamenii care au urmărit con­cursul, Meriam Jane Ndubuisi este ade­­vărata câștigătoare: un glas ex­cepțional și emoționant, un om cald, modest și un profesionist cu ati­tu­dine scenică impecabilă.

Calea iubirii

- A trecut mai bine de o lună de la finala emisiunii-concurs "Vocea Ro­mâniei" de la Pro TV, timp su­fi­cient pentru ca impresiile să se așe­ze și să poți privi în urmă cu mintea limpede. Ți-a folosit experiența pe care ai trăit-o?

- Într-adevăr, am depășit emo­ții­le, m-am liniștit și, privind în urmă la rece, mi-am confirmat opinia inițială, aceea că "Vocea României" a fost o experiență fantastică pentru mine. Am învățat enorm și m-am îmbogățit sufletește. În timpul cât am stat în România, Tudor Chirilă, antrenorul meu, echipa noastră și publicul mi-au devenit o a do­ua familie. I-am simțit sinceri, apropiați, ge­ne­roși! Le rămân îndatorată și le mulțumesc foarte mult!

- Așadar, Tudor Chirilă a fost o alegere bună, ca antrenor...

- Fără îndoială! Felul în care vede și simte muzica, stilul lui de a explica, foarte limpede, m-au ajutat să înțeleg și mai bine că muzica are cu-ade­vărat darul de a aduce oamenii la un loc, de a-i lega cu fire invizibile întru frumos, că ea ne deschide mințile și sufletele, că muzica înseamnă libertate și că este un limbaj universal, o cale de comunicare ne­împiedicată de granițe fizice sau culturale. Mu­zica este calea iubirii. În plus, am avut norocul să împărtășesc cu Tudor același soi de energie, născută din entuziasm și pasiune, ceea ce ne-a înlesnit colaborarea. Nu mi-aș fi putut dori un alt antrenor!

- Cât de dezamăgită ai fost de faptul că nu ai câștigat trofeul, că ai ocupat doar locul doi? Cu siguranță că a ajuns și la urechile tale faptul că foarte mulți oameni au considerat că tu ai avut cea mai bună voce din această ediție a emisiunii.

- M-au bucurat enorm aprecierile despre care vorbești. Aș fi ipocrită să nu recunosc. Mai ales că primesc în continuare mesaje în care se exprimă această opinie. Dar faptul că m-am plasat pe locul II, îți mărturisesc cu toată onestitatea că nu m-a afectat, că n-am suferit, căci scopul meu a fost cu totul altul: acela de a comunica prin muzică, de a vedea în ce măsură sunt capabilă să-mi dezvălui su­fle­tul prin muzică, iar mesajul meu să fie receptat. Înainte de această emisiune, eu nu mai fusesem niciodată în România, nu îi cunoșteam pe români, deci, pentru mine, faptul că am reușit să emoționez atât de mulți oameni care fac parte dintr-o cultură complet necunoscută mie, a valorat mai mult decât orice premiu aș fi putut să câștig. Sincer! Eu sunt foarte, foarte fericită, în niciun caz nu sunt de­za­măgită!

- De fapt, cum ai ajuns să participi la "Vocea României" de la Pro TV? De unde ai auzit de emisiune?

- Acasă, în Italia, țara în care trăiesc, am cu­nos­cut la un moment dat un român care mi-a devenit prieten și care a început să-mi tot povestească despre țara voastră, despre București, despre felul în care e receptată muzica de către români... Am devenit din ce în ce mai atentă și mai curioasă și mi-am spus că românii trebuie să fie un popor foarte interesant, de vreme ce au o cultură atât de profundă și o raportare atât de intensă la muzică. Cunoscând formatul internațional al "Vocii", am căutat pe Internet, să verific dacă există și o va­riantă românească, și-atunci m-am decis să mă în­scriu în concurs, să găsesc o cale de a comunica și cu un public dintr-o țară complet străină, să-mi pro­bez capacitatea de a transmite, de a emoționa. În opinia mea, asta es­te ceea ce îi diferențiază pe cân­­tăreți, ceea ce poate să-l facă pe un cântăreț "mare", cum se spu­ne: capacitatea de a emoționa, chiar și dincolo de cuvinte. Un cântăreț poate să studieze, să-și lucreze vocea, să fie un maestru în ceea ce privește tehnica vo­ca­lă, dar, dacă nu poate să le trans­mită oamenilor emoție, partida e ratată - cel puțin, eu așa consider.

- Nu te-ai temut de even­tua­lele prejudecăți ale publicu­lui, de faptul că oamenii ar fi putut să te vadă ca pe-un intrus, ca pe un străin, mai ales că ești o cân­tăreață de culoare?

- Nu, nu m-am temut, deși am fost conștientă că exista, din punc­­tul ăsta de vedere, o anume doză de risc. Până la urmă, în ori­ce țară de pe pământ, există oameni care gândesc în felul ăsta, dar și oameni care îmbrățișează diver­si­tatea și unicitatea, care ne definește pe fiecare dintre noi. Din fericire, în România, am întâlnit oameni foarte deschiși, care nu m-au catalogat în funcție de culoarea pielii sau de faptul că eram străină. Și din perspectiva asta, în România m-am simțit ca acasă.

- Te-ai născut în Italia, din părinți nigerieni. De la ei ai moștenit vocea asta minunată?

- Da. De la mama. Ea are o voce frumoasă și, în copilărie, o auzeam deseori cântând prin casă, când deretica sau când făcea de mâncare.

- Ai avut parte de sprijinul familiei în a-ți urma visul de a deveni cân­tă­rea­ță?

- Din păcate, tata ne-a părăsit când eu a­veam 6 ani, iar fratele meu, 3 ani. N-am mai știut nimic de el vreme de ani și ani de zile. A­poi, când eu aveam 13-14 ani, mama a plecat și ea, în America, lăsân­du-ne în grija unui cuplu de italieni, nașii noștri. Cu mama am continuat însă să ținem legătura prin telefon și chiar și azi avem o relație bună... N-aș vrea să intru în prea multe detalii pe acest subiect, pentru că nu mi-aș dori ca oamenii să "vadă" în mine o poveste mai mult sau mai puțin tristă, aș vrea să se con­centreze pe muzica mea, să considere că ea e im­portantă, că doar ea mă exprimă, așa cum consi­der și eu.

- Totuși, abandonul tatălui și depărtarea de mamă trebuie să te fi afectat emoțional. Ai reușit să depășești această traumă?

- Evident, în copilărie am suferit destul de mult din pricina acestei situații. Însă am trecut repede pes­te ea, fiindcă am avut norocul să trăiesc, în con­tinuare, într-o familie extrem de iubitoare. Cei doi italieni care ne-au crescut pe mine și pe fratele meu ne-au iubit și ne iubesc și azi mai presus de orice, au făcut din noi prioritatea supremă a vieții lor, ne-au alintat, ne-au mângâiat, ne-au ocrotit, ne-au educat și ne-au îndrumat. Consider că omul care sunt azi reprezintă rodul afecțiunii, atenției și grijii lor, dar - poate paradoxal - și al situației aceleia din co­pilărie, din care am învățat cum să-mi folosesc re­sursele interioare, ca să fiu puternică și echili­bra­tă.

- Părinților "adoptivi" le spuneți mamă și tată?

- Nu, pentru că încă dinainte de plecarea mamei eram obișnuiți să le spunem madrina și padrino, ei fiind și nașii noștri, oamenii care ne-au botezat în biserică. Așa că apelativele au rămas. Însă de iubit, îi iubim ca pe niște părinți adevărați. Și în fiecare zi, dacă nu cu voce tare, atunci măcar în inimă, le mulțumim pentru toată dragostea și pentru tot ce au făcut pentru noi.

România, dragostea mea

- Să revenim în prezent: cum arată viața ta azi, Jane? După finala "Vocea României", te-ai întors în Italia, acasă...

- Sunt într-o perioadă efervescentă, mult mai agitată decât înainte de concurs. Deși la universitate am studiat limbile engleză și arabă, eu întotdeauna m-am concentrat pe muzică. Încă de pe la 3-4 ani, am realizat că acesta e drumul meu și nu m-am abătut de la el: am luat lecții de canto și, încetul cu în­cetul, m-am străduit să-mi transform chemarea în­tr-o carieră muzicală. Atât doar că, după parti­ci­parea la "Vocea României", lucrurile s-au cam dat peste cap, fiindcă am primit o sumedenie de pro­pu­neri din mediul muzical românesc. Așadar, acum port diverse discuții și, în esență, îmi reorganizez viața. Ceea ce e minunat! (râde) Înseamnă că vocea mea a impresionat și a fost apreciată.

- Să înțeleg că intenționezi să te muți definitiv în România?

- Exact! În sensul ăsta spuneam că-mi reorganizez viața: caut să găsesc soluții ca să mă achit de responsabilitățile din Italia, ca să las acolo lucrurile în regulă, dar și să-mi pregătesc mu­tarea în România, cu tot ceea ce implică as­ta, la nivel de trai co­tidian, dar și din punct de vedere profesional. Trăiesc o perioadă ex­traordinară și sunt foar­te optimistă. Știu că nu cunosc România și societatea ei - cât am participat la "Vo­cea" nu am făcut alt­ceva decât să merg la studiouri și serile, îna­poi, la hotel, unde mă odih­neam -, dar, în scurta mea ședere, am simțit atât de multă afecțiune din partea oa­menilor, încât am credința că asta este o etapă crucială a desti­nului meu și sper că totul va fi bine.

Foto: PRO TV (3)