Miklós Bács - "În pragul alienării totale, lumea are nevoie de teatru viu"

Considerat cel mai bun profesor de actorie din România, Miklós Bács predă la Fa­cul­tatea de Teatru și Televiziune din ca­drul Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj, la sec­ția română, fiind în același timp și actor al Teatrului Maghiar de Stat din același oraș, unde a jucat roluri uriașe, în regia celor mai importanți directori de scenă din România. De anul trecut, el este și noul Faust al lui Silviu Purcărete, de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Devenit deja o legendă în pre­darea artei actorului, Miklós Bács este de doi ani și directorul "Galei Tânărului Actor", ce se desfă­șoară în fiecare an la Costinești. Provine dintr-o familie de artiști, fiind fiul marelui dirijor Ludovic Bács.

- Ești unul dintre oamenii fericiți, pentru care 2017 a fost un an excelent. Care au fost cele mai mari împliniri?

- Într-adevăr, a fost un an incredibil. Am trăit în acest an mai mult și mai intens decât în oricare alt an al vieții mele. Am avut șansa să dansez "Val­sul de Onoare", cu fiica mea, la balul ei de ab­sol­vire a liceului, am creștinat un suflet nou, am fost martorul lucrărilor pe texte de Cehov ale tinerilor mei colegi în cadrul Galei Hop 2017, am jucat la Budapesta, în spectacolul "Faust" al Teatrului de Stat "Radu Stanca" din Sibiu, slujind lumea fan­tas­tică, incredibil de frumoasă a unuia dintre cei mai mari vizionari ai ar­tei teatrale, Silviu Purcă­­rete, am parcurs un pro­ces de creație re­velator și auto­de­fi­nitor, alături de împă­timitul Andrei Zhol­dak, finalizat prin pre­miera spectacolului "Ros­mersholm", de Ib­­sen, la Teatrul Ma­ghiar de Stat din Cluj, am fost nominalizat la pre­miul UNITER 2017, pentru rolul Satin din "În a­dâncuri", de Maxim Gorki, în regia unui artist de o căldură rar întâlnită, Yuri Kordonsky, am jucat spectacolul "Caesar", de William Shakespeare, în Spania și Coreea de Sud, în spații mistice și, nu în ultimul rând, am pornit la un nou drum, cu 20 de tineri aspiranți în ale ac­to­riei. Pare un vis, un cadou, un imens privilegiu prea puțin meritat!

- Ai fi vrut să-i spui clipei, precum Faust, pe care îl interpretezi, "să stea pe loc"?

- Recunosc că da! Dar cum frica de moarte este mai puternică, am preferat să tac....

- Dat fiind că ești fiul marelui dirijor Ludovic Bács, se poate spune că ai fost «condamnat» să devii artist. Care sunt primele tale amintiri legate de artă?

- Studiile de vioară ale mamei mele și inter­mi­nabilele repetiții de la Sala Radio ale tatălui meu. O mare parte din timpul meu de joacă se scurgea în cele două săli de concerte: Ateneul Român și Sala Radio. Îmi aduc și acum aminte cu câtă plă­cere așteptam, după concert, ca tatăl meu să își schimbe în cabina dirijorală cămașa udă leoarcă. Mi se părea un ritual sacerdotal, un gest de maximă ofrandă. La școală, în clasa I, la o compunere în care am fost întrebați cu ce își câștigă părinții pâinea cea de toate zilele, eu am scris fără să clipesc: "Cu trans­pirație!". Răspuns care a rămas anecdotic până la absolvirea liceului, din aceeași școală maghiară din București.

- Cum arăta o zi din casa copilăriei tale?

- Singura certitudine era grădinița și apoi școa­la. Dimineața, îna­inte de repetiții sau imprimări, pă­rinții mă duceau la gră­di­ni­ța cu program pre­lun­git, de unde alți pă­rinții (cu schim­bul), ne du­ceau la ora de fran­­ceză, la Ma­dame Chou­chou. De acolo eram recu­pe­rat fie de pă­rinți, fie de dă­daca mea, Boris neni sau Ilonka, cele care ne ajutau la gos­po­dărie și care fă­ceau parte din familie, fie de fratele meu mai mare. În rest, programul era în func­ție de concertele părinților mei. Dacă nu mer­geam la concert, așteptam acasă, îngrozit de senti­mentul sin­gu­rătății, cu toate lu­mi­nile din casă aprin­se (mai ales în că­ma­ră!), venirea lor. În zilele în care nu erau concerte, pri­meam o groază de musafiri, de prie­teni, cu care părinții mei obișnuiau să cânte cvartete sau să dezbată proble­me de creație. Am avut norocul să cresc într-o am­bi­anță caldă, de prie­tenie bazată pe dragoste și respect reciproc. Părinții mei au avut parte de prieteni statornici și adevărați. Totdeauna m-am mirat cum au reușit să aibă în jurul lor atât de mulți oameni buni. Iar eu, șansa de a mă întâlni cu adevărate personalități: muzicieni, scriitori, poeți, plasticieni... Și toate astea, într-un aparta­ment minuscul, de trei ca­me­re, lângă Gara de Nord din București.

- Ai spus mereu că ești un «Bács mai mic». De ce simți nevoia să te compari me­reu cu tatăl tău?

- Pentru că a fost, este și va rămâne pentru mine mo­delul ideal al artistului hăruit și dăruit!

- Cum de nu ai făcut muzică?

- Simplu, pentru că nu aveam aptitudinile ne­ce­sare.

- Când ai înțeles că tea­trul e ceea ce te reprezintă?

- Nu am înțeles și nu am fost sigur niciodată. A fost și este doar o cale de defulare, un spațiu securizat, în care sensibilitatea mea pato­logică își găsește menirea.

- Te-ai născut la București, dar ai făcut școala în limba maghiară. Cum era viața unui copil maghiar în București?

- Ca viața oricărui copil de oraș, împărțit între viața de la școală și viața de la bloc. Așteptam cu nerăbdare după-mesele, în care, cu cheia de gât, ne puteam juca în spatele blocului "Castelul", "Frun­za", "Capace", "Țară, țară, vrem ostași", sau pu­team sări gardul Ins­ti­tu­tului de Medicină Mili­tară, unde stu­den­ții be­ne­ficiau, în fiecare sâm­bătă, de proiecție de fil­me gra­tuit, sau puteam să mergem în gară și să așteptăm trenurile ru­sești, pentru a primi câte o insignă cu ima­gini schimbătoare ( Znacioc, dacă mai țin bine min­te). E adevărat că mai aveam și expe­riențe ne­plăcute când, ieșind de la școală și vorbind între noi ungurește, eram apostrofați în mijloacele de transport în comun: "Vorbiți românește, că mân­cați pâinea României, boz­gorilor!". Nu era chiar cea mai plăcută expe­riență pentru un copil de 8 ani, mai ales că nu prea înțelegeam semnificația cu­vân­tului "bozgor", care, oricum, suna urât. Dar toate acestea au trecut și fac parte din devenirea mea.

- E ceva ce ți-ai dorit cu ardoare să ți se în­tâmple în viață și nu ți-a ieșit? Ce rol are eșecul în viața unui artist?

- Sunt multe lucruri pe care le-am dorit și le doresc conștient sau inconștient, dar odată cu trecerea anilor, am ajuns să înțeleg de ce budiștii consideră orice dorință o piedică în calea regăsirii sinelui adevărat. Depinde ce înțelegem prin eșec. Adevăratul eșec este cel pe care îl resimte artistul vis-á-vis de propria sa creație. Eșecul este adevă­rata școală a artistului. Arta este o meserie care nu se poate învăța decât prin trial and error. Fără eșec nu ajungi profesionist.

- Aveau dreptate filosofii greci să îi dea pe actori afară din cetate?

- Nu numai pe actori, ci și pe poeți și rapsozi. Cert este că artiștii, prin esența lor, nu sunt făcuți să conducă sau să organizeze o cetate. Sunt mult prea idealiști, orgolioși și posedați, dar fără ei, ce­tatea este sortită orbirii, decăderii. Anticii aveau nevoie de "theatron", cetățile aveau nevoie de "commedia dell'arte", regii aveau nevoie de bu­foni, Veneția avea nevoie de carnaval, iar lumea mo­dernă, invadată de realitatea virtuală, în pragul alienării totale, are nevoie de teatru viu!

- Ca director al Galei Hop, le-ai provocat ti­ne­rilor actori întâlniri cu Shakespeare și cu Ce­hov. Miklós Bács, personal, cu care dintre cei doi ar vrea să bea o bere? Pe care îl simți mai aproa­pe?

- Evident, cu amândoi! Dar cred că aș fi groaz­nic de timorat! Cu Shakespeare, cred că aș discuta despre actorii mediocri, iar cu Cehov, despre mi­zantropie. Am învățat pe parcursul vieții că între autor și operă, câteodată, există o diferență majoră. Nu întotdeauna în favoarea autorului. Deci, nu pot ști care mi-ar fi mai drag, pe care l-aș simți mai aproape, decât după ce am băut berea cu ei.