Copilul "postum"
Poetul s-a născut într-o casă îndoliată. Cu numai câteva zile în urmă, la sfârșit de an 1880, tatăl său, Teodor Minulescu, cavaf de meserie, adică negustor de piele cu toptanul, murise într-o cameră de hotel din Alexandria, județul Teleorman, unde se afla, pare-se, pentru încheierea unor afaceri comerciale. Soția lui rămăsese acasă, așteptând să-i vină sorocul să nască. Ca să fie de față la eveniment, sosise în București și tatăl ei, un vestit negustor din timpul acela, Ștefan Ciucă din Slatina. Socrul îl cunoscuse pe Teodor Minulescu, datorită preocupărilor comerciale comune. Îl invitase acasă, la Slatina, unde tânărul a întâlnit-o pe Alexandrina, fiica bătrânului negustor, și s-a îndrăgostit pe loc de ea. Dragoste la prima vedere, ca într-o romanță minulesciană de mai târziu. "Tudor s-a îndrăgostit de mine, cum m-a văzut. Purtam o rochie albă de tulpan topit, brodată cu bobițe roz. Cordonul strâns pe talie - aveam o talie de o cuprindeai într-o mână - era o lentă de moar roz, care cădea până la poalele rochiei. Condurii erau din peau dorée. Tudor era un bărbat arătos, plin de voință, dar blând. Ce-mi plăcuse mai mult la el era privirea catifelată și niște dinți cum e sideful", va povesti Alexandrina la senectute. Cei doi s-au căsătorit și s-au mutat la București, în casa din strada Covaci, unde Teodor avea și un mic depozit pentru mărfurile sale. Lunile au trecut repede, și acum Alexandrina se pregătea să devină mamă. La sfârșitul lunii decembrie, Teodor, soțul ei, plecase la Turnu Măgurele. Gazetele au scris că de acolo, negustorul s-a întors la Alexandria, a închiriat o cameră la hotel și a cumpărat bilet la teatru. N-a mai ajuns la spectacol, fiindcă a fost secerat de apoplexie, între pereții hotelului. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Pasărea. O săptămână mai târziu, în plină dramă, a venit pe lume fiul său, botezat Ion. Au asistat la naștere moașa și bunicul Ștefan. Mai târziu, într-unul din romanele sale, Minulescu va pune în gura personajului principal expresia "copil postum". Trimitea în mod transparent la propria lui venire pe lume. Din păcate, casa nașterii sale a dispărut. Acum, la nr. 17, se află un imobil nou, construit în secolul XX.
Prietenul plopilor frânți
Înainte să părăsesc strada Covaci, aș vrea să amintesc faptul că în clădirea situată pe colț, la intersecția cu strada Soarelui, se aflau în acea perioadă redacția ziarului România Liberă și redacția ziarului Timpul. Potrivit unei inscripții de pe peretele exterior, imobilul actual a fost construit în 1891. E posibil ca în anul acela să fi fost renovat vechiul imobil unde au funcționat cele două redacții. Nu este exclus ca vechiul sediu să fi fost demolat și construită în 1891 o casă nouă, care a supraviețuit până în zilele noastre. Mihai Eminescu lucra aici, la Timpul, avându-l coleg pe I.L. Caragiale. Cei doi scriitori discutau în biroul ziarului conservator, iar câteva case mai jos, spre capătul dinspre Piața Sf. Anton, într-o încăpere încălzită cu lemne, se născuse viitorul poet Ion Minulescu. Destinul a făcut ca peste ani, Caragiale, stabilit deja la Berlin, să citească o poezie publicată de tânărul Minulescu în revista Convorbiri literare, cu titlul "În orașul cu trei sute de biserici". Dramaturgul a fost entuziasmat de poezie: "... este ceva neprețuit. Asta nu mai e domnișoară! Asta e bărbat! Bravo lui! De mult n-am avut așa impresie. Îl salut călduros și-i mulțumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar!...".
Străbat labirintul de străduțe ale centrului vechi și ies în Piața Universității, unde se află statuia lui Mihai Viteazu, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse. Statuia a fost adusă în țară în 1873 și dezvelită la 8 noiembrie 1874. Locul amenajat în prezent este complet pavat, fără spații verzi sau măcar câțiva copăcei care să ofere vara o cât de firavă umbră. Într-o fotografie realizată în 1877, de Franz Duschek, observăm că statuia era înconjurată de un gard din lemn, iar de-a lungul gardului, pe toate cele patru laturi, creșteau plopi tineri, plantați cu siguranță în anul inaugurării statuii. Într-o altă fotografie, datată 1890, plopii sunt deja înalți, cu siluetă zveltă, dar mai puțini decât în urmă cu zece ani. Cert este că dintre plopii plantați în 1874, au mai supraviețuit câțiva, până în 1920. În luna iulie a acelui an, patru dintre ei au fost însă tăiați, din ordinul municipalității. Minulescu, la vremea aceea colaborator al ziarului România nouă, a reacționat prompt: "e un adevărat act de vandalism, dacă nu chiar o profanare". Poetul nu mai spera decât într-o judecată aspră a însuși voievodului de pe cal: "...rămâne ca năzdrăvănia... să fie judecată de însăși bronzul voievodului, lipsit de vecinătatea dulce și pitorească a celor patru plopi, trimiși să alimenteze bucătăria membrilor din comisia de înfrumusețare a Capitalei". Nici pe timpuri nu era altfel decât acum.
Iubirea vieții
Traversez bulevardul și intru pe strada Academiei, una dintre cele mai cunoscute străzi bucureștene. Din fericire, clădirea de la nr. 15, odinioară nr. 17, a supraviețuit vremurilor. Aici a funcționat înaintea Primului Război Mondial redacția ziarului Viitorul, de orientare liberală. Poetul a semnat în el, timp de câțiva ani, o serie de articole și reportaje. Două au fost rubricile ținute în paginile ziarului: "Săptămâna bucureșteană" și "Impresii". A scris, printre altele, despre plecarea în vilegiatură a bucureștenilor, despre comemorarea lui Eminescu și despre Cimitirul Bellu, despre Bleriot și Calea Victoriei, dar și despre "Digestia după masa de seară". Într-unul dintre articole, ziaristul Minulescu a încercat o profeție, scriind că "... peste o sută sau două de ani, când tramvaiele cu cai nu vor mai exista, când cele electrice vor circula pe sub pământ...". S-a înșelat un pic în ce privește termenul realizării. În domeniul transportului public în București, metroul va fi construit peste mai puțin de o sută de ani, mai exact peste 70 de ani. Ziarul Viitorul a fost pentru Minulescu nu numai un loc profesional, dar și unul sentimental. Aici s-a întâlnit cu studenta la Belle Arte, Claudia Millian, care îi va deveni soție și vor trăi împreună o frumoasă și trainică poveste conjugală, sfârșită tragic, în 1944, când poetul va muri în urma bombardamentelor anglo-americane asupra Bucureștiului. Dar în 1910, moartea era departe. Poetul tocmai se întorsese de la Paris și se străduia să-și facă un drum propriu în viața literară de la noi. Scotea reviste care nu trăiau mai mult de două-trei numere, trimitea poezii revistelor patronate de figuri impozante, ca Nicolae Iorga, participa din plin la boema literară și nu ezita să joace diverse roluri în piese de teatru organizate de amatori. Așa a ajuns Claudia să-l vadă "pe viu", după ce poetul devenise de mult în mintea ei, un idol absolut! Minulescu juca la Teatrul Național rolul unui cavaler medieval. Claudia se afla în sală. Câteva zile mai târziu, s-a dus să-l viziteze în redacția Viitorului, care-i publicase o știre de la un eveniment cultural. Poetul se afla în birou, în clădirea situată peste drum de Facultatea de Arhitectură. Într-un interviu oferit mai târziu revistei Rampa, Claudia Millian va rememora momentul vieții ei: "Adusesem o informație de la Conservatorul de belle-arte, și Minulescu mi-a publicat-o. Am fost după aceea să-i mulțumesc și m-a întrebat: "De ce ai ținut atât de mult să se publice informația asta?". "Ca să fiu și eu cunoscută ca dumneata" , i-am răspuns. "Bine, dar eu sunt cunoscut pentru că scriu poezii." "Și eu scriu poezii", i-am replicat. Mi-a cerut să le vadă și i-am arătat primele poezii din "Garoafele roșii". S-a îndrăgostit mai întâi de versurile mele, apoi de mine și așa s-a întâmplat "nenorocirea". Într-un fel, chiar a fost! Claudia era măritată cu Christea N. Dimitrescu, și el poet și publicist care a semnat cu mai multe pseudonime, cel mai folosit fiind Cridim. Cei doi locuiau într-o casă din strada Pompiliu Numa și nu obișnuiau să iasă în lume, petrecându-și serile acasă, din cauza soțului, căruia nu-i plăceau întrunirile boeme sau mondene. Tânăra lui soție s-a adaptat de nevoie acestui ritm de viață conjugală, dar în profunzime, tânjea după o existență artistică dinamică. Regăsise acest tip de viață în poeziile pe care le publica Minulescu prin gazete, dar și în volumul de debut, "Romanțe pentru mai târziu", apărut în 1908. Cridim o fi presimțit ceva, fiindcă într-una din seri i-a spus Claudiei să-i arate poeziile sale lui Minulescu, fiindcă "așa cum scrie el, trăznit, o să-ți găsească multe calități". Îndemn fatal! Claudia a divorțat de Cridim și, în 1914, va deveni soția lui Ion Minulescu.
Poarta celebrității
Merg mai departe, în lungul străzii Academiei. Ajung în piața Palatului Regal. Locul s-a schimbat mult. Un bucureștean de la începutul secolului XX, dacă ar învia acum, ar recunoaște cu greu împrejurimile. Ateneul Român și Hotelul Athènée Palace ar fi cam singurele repere neschimbate. În locul unde se află în prezent aripa dreaptă a Palatului Regal, se înălța odinioară hotelul Imperial. La parterul hotelului, se afla celebra cafenea Kübler, după numele antreprenorului, un neamț, fost student la Heidelberg, sosit la București după Unirea din 1859 să își încerce norocul. La Kübler se adunau scriitorii și artiștii vremii. Aici a intrat, într-o bună zi, un tinerel înalt, masiv, dornic să-și facă prieteni. Era Minulescu, proaspăt întors de la Paris, unde pornise să facă studii de Drept, dar se inițiase în tainele poeziei. Plecase să ajungă avocat și revenise la București poet boem, purtător de fulare mari și viu colorate. A ajuns repede cunoscut literaților bucureșteni. Era volubil, guraliv, dar mai ales, cunoscuse marea poezie simbolistă franceză, în chiar locul nașterii ei. În romanul "Corigent la limba română", a evocat elocvent atmosfera cafenelei Kübler: "...intelectualii sunt împărțiți în două tabere: tradiționaliști și moderniști. Tradiționaliștii sunt siniștri. Moderniștii sunt caraghioși. Fiecare tabără își are mesele ei, unde se discută tot așa de zgomotos și se consumă tot așa de timid". Cafeneaua aceea, dispărută din spațiul fizic al orașului, dar prezentă pentru totdeauna în memoria culturală (se spune că I.L.Caragiale ar fi scris, la una dintre mese, între două halbe de bere, schița "Căldură mare") a fost poarta prin care poetul Ion Minulescu a intrat în lumea literară.
Periplu imobiliar
Ion Minulescu s-a născut în București, în casa din strada Covaci, dar copilăria și adolescența și le-a petrecut la Slatina și la Pitești. Va reveni în 1899, pentru a-și completa studiile liceale, la un pension privat, Brânză & Arghirescu, după ce la liceul din Pitești rămăsese repetent. Pensionul bucureștean se afla pe Calea Moșilor, aproape de sanatoriul doctorului Suțu, unde murise, în 1889, Mihai Eminescu. În romanul "Corigent la limba română", poetul va descrie sumar amplasarea și atmosfera pensionului particular: "...este o hardughie lungă, de nu se mai sfârșește. Ține dintr-o stradă până-n alta. Una este Calea Moșilor, alta este strada Vântului. ( ... ) Peste drum de pension este ospiciul de nebuni al doctorului Suțu. Vecinătatea asta ne convine de minune și nouă elevilor, și celor doi directori - unul de studii și altul administrativ. Vecinii nu știu niciodată cine face gălăgie. Nebunii de la pension, sau nebunii de la doctorul Șutzu". După trecerea examenului, Minulescu va pleca la Paris, de unde se va întoarce în 1904. A locuit o vreme chiar în Hotel Imperial, apoi a fost plecat la Constanța, unde un amic influent i-a găsit un post de funcționar. Când s-a întors în București, a cunoscut-o pe Claudia Millian, s-au căsătorit și au locuit într-o casă din Calea Dorobanților, unde au trăit coșmarul bombardamentelor germane din timpul Primului Război Mondial, bombele fiind aruncate din celebrele aparate de zbor Zeppelin. Soții Minulescu s-au refugiat la Iași, împreună cu fiica lor, Mioara, iar după revenirea în București, s-au reinstalat în casa din Calea Dorobanților. În 1934, și-au cumpărat, cu un credit de la Casa Corpului Didactic, un apartament spațios, într-un bloc nou, construit vis-a-vis de Palatul Cotroceni. Au fost vecini cu familia scriitorului Liviu Rebreanu, între cele două familii existând relații nu numai de bună vecinătate, dar și de prietenie, situație mai rar întâlnită în lumea literară. După război, Minulescu a primit funcția de director în Ministerul Artelor și Cultelor, funcție deținută ani buni, între 1922 și 1940. În epoca interbelică, spre deosebire de zilele noastre, scriitorii primeau funcții publice, unii dintre ei ajungând chiar miniștri, cum a fost cazul poetului Octavian Goga, ca să nu mai vorbim de posturi în diplomație, cum a primit Lucian Blaga.
Casa din Cotroceni
Familia Minulescu se așezase bine în casa din Cotroceni. Ducea viața proprie unor intelectuali interbelici. Poetul se pensionase de la minister și obișnuia să ia trenul și să meargă la diferite șezători din țară, unde găsea mereu un public primitor. Era aplaudat de fiecare dată când recita: "Știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine/Dar fiindcă azi mi te dai toată/ Te iert, e vechi păcatul/Și nu ești prima vinovată". Poezia lui vorbea despre iubire, despre trădare, dar și despre dragostea de viață, iar ascultătorii și cititorii își regăseau în cuvintele poetului propriile experiențe și sentimente. Minulescu a fost un colecționar neobosit, iar toate obiectele de valoare s-au strâns în casa din Cotroceni, ajunsă, cu vremea, o casă-muzeu. În 4 aprilie 1944, familia se afla la masă. Dintr-o dată au auzit alarma aeriană, dar nu s-au speriat. Mai fuseseră astfel de exerciții menite să pregătească populația pentru un eventual atac aerian. Comesenii nu s-au sinchisit de alarma declanșată în plină zi. Au continuat să deguste bunătățile puse pe masă. Din nefericire, alarma anunțase un atac adevărat. Claudia Millian va evoca astfel înfricoșătorul moment: "...o bubuitură îngrozitoare a cutremurat casa și în apartament s-a lăsat o perdea de întuneric. Prin ușile mari, de geamuri, ale holului, trombe de nori vineți se vedeau, ca un cer posomorât, de furtună. Am privit atunci spre parcul palatului Cotroceni, de unde se înălțau în aer trâmbe de flăcări și fum încolăcit cu scântei. Cerul nu se mai vedea". Au coborât cu toții în adăpostul subteran. Poetul nu a rezistat șocului provocat de bombardament. Inima i-a fost afectată și va înceta să bată câteva zile mai târziu, în 11 aprilie. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Soția i-a supraviețuit până în 1961, fiind autoarea unor interesante scrieri memorialistice. Fiica lor, Mioara Minulescu, ajunsă artist plastic, a lăsat prin testament Muzeului Național al Literaturii Române, casa din Cotroceni.