Și pentru că Iisus Mântuitorul este Lumina Lumii, Lumina Învierii și a vieții veșnice, țăranii din Maramureș numesc "Întâmpinarea Domnului" - "Ziua cu Lumină" și o prăznuiesc în mod special. În graiul din Maramureș, "lumină" înseamnă și lumânare, "Ziua cu Lumină" devenind, prin asimilare, și "Ziua cu lumânările", adică ziua în care se aprind lumânări în cinstea Copilului Sfânt. Este vorba despre o adevărată "Luminație" în plină iarnă, dedicată lui Iisus, dar și o sărbătoare pentru morți și pentru vii. O Luminație complexă, care pune în evidență felul adânc și impresionant în care oamenii din nordul țării au înțeles și au receptat credința în Hristos.
Un bătrân din Tămaia mi-a povestit, mai demult, cum se ține Luminația la ei în sat: "La noi, în Tămaia, nu duc oamenii lumini de-acasă. Este acoale, cum intri-n beserică, un curator. Îți dă lumină, o aprinzi ș-o pui pă tava ceea cu prund. Tătă lumea aprindea lumini pântru morți. Și nu să lucră nimic, nici acasă și nici în clacă. Să face slujbă la beserică și vecernie după masă".
Trei kilometri mai către Sighet, pe Valea Marei, în satul Hărnicești, lumânarea se aprinde pentru vii. Ioana lu' Pretiluș, originară din acest sat, relatează: "La noi nu să duce lumea cu lumninucă di ceea mnică, ci cu o făclie. Tăt omu' ș-o dus făclia de acasă, ș-o țânut-o în mână, aprinsă, pă timpu' slujbii. Zici că arde beserica de lumninile aprinse. Dumnezăule, Doamne, cât era de mândru! Erau lumini din ceară de albine, că oamenii aveau stupi, și mirosea tare mândru în beserică. Înt-aceie zî era aproape tăt satu' la slujbă, așe, ca la Paști. Noa! Așe o fo când eram io fată. Amu, nu știu cum îi, poate s-o mai schimbat rânduiala".
Bătrâna Ileana Birăiții din Desești ducea o făclie înstruțată (împodobită), vrând, poate, să-L preamărească dinadins pe Hristos: "Io, când am fo tânără, ducem o lumină mare, înstruțată cu măieran și cu floare domnească (un fel de mușcată). Legam struțucu' acela cu un șir de lână roșie. Apoi, crâsnicu' să uita, și când mă vide cu făclia ceie așe de mândră, vinea și mi-o lua și-o pune în sfeșnic să ardă. Și arde pân' la capăt. O servit la Sfânta slujbă din «Ziua cu Lumina»".
În tradiția populară, lumânarea aprinsă îl reprezintă atât pe Iisus, ca Lumină întrupată, cât și lumina însăși, lumina vieții, componentă de bază a tiparului veșniciei, ce cuprinde împreună, lumea noastră și lumea de Dincolo.
Un puiuț de curcubeu
Demult, de "Ziua cu Lumina", mă pregătisem sufletește să particip la Sfânta Liturghie și să aprind o lumânare pentru cineva drag, "mutat" la cei mulți, în lumea de dincolo. Dar tocmai când pornisem să mă îmbrac, ne-am trezit cu niște rude venite de departe. Afară era o zăpadă înaltă cât gardurile și soarele strălucea vesel pe cer. Oaspeții, înghețați de frig, aveau nevoie urgentă de-un ceai fierbinte. M-am pornit să îl fac, nu fără o stare de ciudă și enervare. Era clar că nu voi mai ajunge la nici o biserică; trebuia să-i servesc și să le țin companie. Dezmorțindu-se în bucătărie, unde era cald și bine, au început să sporovăiască veseli. Vorbele și râsetele lor mi-au făcut și mie bine, încât am simțit, dintr-o dată, că gesturile mi se armonizează cu atmosfera de sărbătoare ce plutea în casă. Ațâțasem focul în sobă și urma să scot apa dintr-o găleată acoperită, așezată pe un scăunel. Când să iau capacul de pe găleată, am observat pe el un curcubeu. Surprinsă, m-am uitat să văd culorile de aproape: mult verde, albastru și roșu. Știam că verdele înseamnă iarbă, albastrul secară și roșul grâu, adică rod bogat în anul ce începea. Ridicând capacul, în apa din găleată era un alt curcubeu, mult mai mare, culorile fiind mai puternice și mai clare. Când am turnat apoi apa în ibric, am observat că și în el se formase un puiuț de curcubeu. M-a cuprins o emoție strașnică, de-mi tremura mâna, și mi-am aplecat capul ca pentru o mătanie. Toate trei curcubeiele se trăgeau de la o rază de soare ce pătrundea prin cele două rânduri de sticlă ale ferestrei sub care stătea găleata. Raza se desfăcuse și înflorise în cele șapte culori ale sale. Eram cu adevărat fericită. De "Ziua cu Lumina" primisem un dar fără seamăn, un dar ceresc. Dacă s-ar fi întâmplat într-o zi oarecare, n-ar fi avut nici un fel de semnificație. Dar de Ziua Luminii era de parcă m-aș fi dus nu la bisericuța din sat, ci la biserica lumii, din centrul universului. Lumina zâmbise, înflorise pentru toți "dușii", pentru toți prezenții și, în particular, pentru mine, păcătoasa. Și am realizat, înfiorându-mă, că "Ziua cu Lumina" este un nume absolut perfect pentru "Întâmpinarea Domnului".