Dincolo de troița de piatră, vechi loc de popas, mai ai de urcat doar muchia abruptă, peste care se cască albastrul cerului. Sus, pe culme, lași în urmă sminteala grijilor mărunte și pășești cu sfială într-un decor de basm, uitat de lume și de timp. De-aici, începe poiana îngustă, cu meri sălbatici, până jos, în vale, unde se-ntinde pădurea de fagi, ca o armată de falnici străjeri. Împrejur, sunt dealurile largi, cu fânețe pline de mirozne și câteva cătune izolate, cu case mici cât vârful de ac. Iar dincolo, către asfințit, se-aștern ținuturile de taină ale unor vestigii rupestre milenare: peșterile din Munții Buzăului.
Bunii mei
Aici, la marginea pădurii Gorgane, începe și povestea noastră, într-o frumoasă zi de mai, 1954. Așezați în iarbă, doi tinerei contemplă spectacolul naturii, peste care înserarea se lasă încet, ca o cortină.
Nicolae și Maria s-au cunoscut de curând, la Fabrica de Marmeladă din Pârscov - Buzău. El, șef la Biroul de Muncă și Salarii, ea, abia venită prin transfer tocmai de la Valea Roșie, de lângă Oltenița. După o iarnă de pomină, cu viscole năpraznice și troiene cât casa, fata a nimerit parcă în rai. Cei doi își vor legumi împreună agoniselile și, cu trudă, vor ridica cuibul râvnit: o casă frumoasă, cu odăi încăpătoare, cu ogradă din care să nu lipsească nimic din cele trebuincioase omului gospodar. Ei sunt bunicii mei.
Oameni de ieri
Dacă te-ncumeți mai departe de sat, spre Gorgane, pășește smerit și cu luare aminte la binecuvântarea din jur. Pe-aici au urcat, în drumul lor spre poiană, bunii mei, Nicolae cu Maria lui. Vor poposi mai târziu negreșit, la Icoană, închinându-se Sfintei Fecioare, sprijinită într-o icoană între ramurile bătrânului stejar. Câțiva ani încă, vor sui mai departe, pe drumul Oleșeștiului, în vizită la părinți, până să se statornicească jos, în țarina Pârscovului. La anul acesta, 1954, vechiul sat de peste dealuri, oploșit ca o mânăstire departe de lume, forfotește de viață. Iată-i colo, șezând în pridvor, pe străbunicul Dumitru Popescu, dascăl în Oleșești și notar în Bozioru, alături de străbunica Voica, pe care în copilărie o botezasem "Bătrânica Domnului", pentru că o găseam mereu prosternată în fața icoanelor. Simple și binecuvântate i-au fost zilele lângă soba ei de pământ, într-o odăiță modestă, dar primitoare, alături de casa mare. Și, când s-a împlinit sorocul, s-a stins într-o rână, pe marginea patului, la nouăzeci și șase de ani, încercând, pesemne, pentru o ultimă oară, să păcălească moartea.
Pe Mărioara Păunii, fosta vecină a străbunicii, ultimul suflet vechi din Oleșești, care se nevoia singură într-o căsuță dărăpănată, am cunoscut-o prin anul 2012, când se mai ținea încă pe picioare. Viețuia acolo uitată de lume, în cătunul pustiu, neștiind că, prin traiul ei aspru, de schimnic, îl mulțumea zilnic pe Dumnezeu. Ca să-i fie de pomenire și neantul să n-o înghită pe nemeritate, i-am făcut o poză, la care s-a învoit. S-a îndurat Domnul până la urmă și a primit-o în brațele Lui, nu singură, ci în spitalul din sat, înconjurată de oameni.
Pe bătrânul Țugui, trăitor și el pe aceste meleaguri, l-am cunoscut prin 2009, lângă căsuța lui modestă, care tocmai se pricopsise cu o nouă învelitoare. Am șezut afară, pe buturugile anume puse pentru oaspeți ori pentru hodina cea binevenită, după truda de peste zi. I-am fotografiat, spre aducere aminte, pe el și pe bătrânica lui, amândoi împuținați la trup, ca două flăcărui care mai scânteiază încă, răspândind căldură. I-am invidiat atunci, pe ascuns, pentru virtutea simplă de a-și fi unul altuia de ajuns, înfruntând împreună, din puțina lor agoniseală, pustietatea din jur.
De câte ori mă abat prin Târcov, iscodesc în treacăt o ogradă altădată frumos rostuită, în care ședea nea Pavel, bărbatul țaței Ilinca, una dintre surorile bunului. Ei l-au avut pe Ion Zamfira, bărbatul Elenei Zamfira, amândoi foști dascăli destoinici la școlile din Trestieni, Pârscov și Lunca Frumoasă. Acolo, în acaretul din stânga ogrăzii, am degustat, copil fiind, o fasole de neuitat, răsfățată cu corcodușe și dreasă măiestrit, cu nițel mărar. Amintirea se termină cu așternuturile scrobite, în care am dormit buștean, după o zi de clacă între rubedenii, la cules de porumb, pretext tocmai nimerit pentru taifasurile și desfătăciunea care au urmat. Ei au fost sufletele acelea smerite, sihăstrite în modestie și osteneală, zămințite în țărna șleaurilor și robite bucuriei pământului, care s-au nevoit sus, pe colnicele domoale ale Pârscovului. Peste ani, acolo unde glasurile trecutului umpleau văile, sălășluiește acum o sălbatică încremenire. Ulițele sunt pustii, potecile s-au pierdut.
Vălul serii acoperă iar, ca într-un ritual funebru, fantoma vechilor case din satele nimănui. O pală de vânt răbufnește prin geamul spart, în odaia Mărioarei. Se vede, dincolo de pervaz, ulița pustie, pe care, în iernile de altădată, copii gălăgioși lunecau cu sania. Câinii cui vor mai lătra, spintecând întunericul, alungând spaimele?
Rămas bun
Din marginea poienii, o cinteză răspunde perechii ei, cu ciripeli vii, melodioase. Lumina e galbenă, aerul cald, cerul are culoarea unui alt timp. Să mai zăbovim puțin. Să contemplăm împreună merii aceștia sălbatici, care sunt aici, parcă de la facerea lumii. Multe anotimpuri au trecut de când bunii mei au înfiripat aici într-o seară de mai, în 1954, primele note din valsul fericirii în doi.
Intru încet, cu ochii minții, pe poarta copilăriei. Plouă diluvian, cu stropi mari, strălucitori, hipnotici. Aerul e rece, mirosul arhaic, de stihii dezlănțuite parcă de un zeu primitiv. Urc prin livezi, spre Oleșești. Într-o alergare tăcută, urc. Bunul mă trage întruna de mână, cu palma lui aspră, de atâta grădinărit.
Miroase a pământ. A pământ reavăn.
LUCIAN CREȚU