Clopotele din gard

O poveste de demult

Lumina pătrunde prin ochiurile mici ale feres­trei. Întâlnește mai întâi masa îngustă, lipită de perete, trece apoi peste spă­tarul scaunului și se întinde la urmă victo­rioasă, ca o apă revărsată, pe peretele văruit. Ion pune pe masă colacul și paharul de colivă pe care le-a primit la slujba de pomenire, ținută la biserica din deal. Scurmă cu degete hapsâne în întunericul din traistă și mai găsește trei bomboane ieftine, de zahăr topit, și-un pachet de biscuiți. Le înșiră una lângă alta și pare nehotărât. Parcă a uitat ceva. Se învârte o vreme prin încă­pe­re. Cu care să în­cea­pă? Pe câtă vreme îi vor ajunge bucatele pri­mi­te? Ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva, se oprește și deschide ușa sobei. Găsește o ur­mă de jar și cu câteva vreascuri aprinde focul. Abia apoi se așază pe scaunul de lângă masă, cu spatele la fe­reastră, rupe o bucată de colac și începe să mă­nânce, mestecând îndelung, fiecare îmbucă­tură.
Din buzunar scoate două clopote și le pune lângă colac. Se uită la ele și pare mulțumit. Le-a luat dimineață, în drum spre biserică, de la gâtul vacilor pe care le-a întâlnit pe drum. Le cerce­tea­ză pe toate părțile, le șterge cu o mănușă de lână și-apoi le scutură ușurel, la ureche, pe rând, ca să le audă clinchetul. Colțurile gurii i se ridică în­tr-un zâmbet forțat, chinuit să se rupă din cine știe ce uitare, în care s-au înecat întâmplări de demult. Liniile obrazului îi rămân însă tot încremenite, aspreala lor s-a domolit doar o clipă, atâta cât i-au trecut prin minte, ca o fâlfâire de aripi, niște amintiri dintr-o zi de primăvară. Din ce an? Când? Nu mai știe, după cum nu-și mai poate da seama nici dacă bărbatul acela, care-i tot apare în gân­duri câteodată, călare, îmbrăcat mândru, cu struț înflorat la pălărie, a fost chiar el sau altcineva cu care i-ar fi plăcut să se-asemene.

Ionuc

Ion a fost ultimul prunc născut în casa lui Tă­nase și a Ludovicăi. Cel mai mic din unsprezece. De aceea, poate, și cel mai alintat și iubit. Frații și surorile mai mari l-au drăgălit, care cum au putut și cum le-a venit rândul, ca pe o minune neaștep­tată, apărută fără de veste în gospodăria lor. Erau toți școlari când mama lor s-a întors de la spital cu el în brațe, trecând grăbită prin centrul satului, spre cărarea care ducea la pâlcul de case unde aveau gospodăria. Grăbită, ca să nu tre­buiască să stea de vorbă cu muierile dornice de po­vești. Nu mai era chiar tânără, și un copil năs­cut la anii la care cei mai mari feciori i se pre­găteau deja de armată parcă o rușina cumva, dar îi dădea și o bucurie ascunsă.
Ionuc, după cum era alintat, "Onu mamii", cum îi spunea Ludovica, a crescut repede, să­nătos și puternic. A stat mai mult pe-acasă, pe lângă mama lui, care nu s-a îndurat să-l pună la treburi grele. Era cine să le facă. Frații mai mari, care nu erau atât de înzestrați și isteți la minte ca Ion, despre care și învățătorul po­vestea, cui voia să asculte, cât era de priceput la citit și socotit. De la an la an, casa lor rămânea tot mai pustie, după cum se însurau ori măritau pruncii mai mari, dar Ludovica și Tănase nu se supărau pentru asta, pentru că așa era în firea lucrurilor să se întâmple. Și-au pus toată speranța bătrâneților liniștite în Ion, în mezin, pe care, așa cum era obiceiul în satul lor, îl vedeau moștenitor al casei și acareturilor părintești. În fiecare seară, Ludovica se ruga s-o țină Dumnezeu până când avea să-și vadă mezinul însurat, așezat în rosturile lui. Atât de mult a vrut ca Ion să rămână în locul lor, în ca­să, încât - după ce băiatul a făcut opt clase în sat, nu l-au dat mai departe la școală, deși era inte­ligent și nu i-ar fi făcut de rușine, cum le spusese și învățătorul. L-au ținut acasă, pe lângă ei, iar când lui Ion i s-a apropiat vremea să-și radă mus­teața, Ludovica a început să se intereseze de fetele bune de măritat din sat, ca o mamă grijulie, ca să pregătească, oarecum, terenul, să știe dinainte ce și cum, pentru când avea feciorul să se lase la vatră din armată.

Cursa de cai

O întâmplare neașteptată avea să schimbe însă soarta lui Ion și să îngroape ambițiile nețărmurite ale Ludovicăi. Era obiceiul în satul lor, ca a doua zi de Paște, bărbații mai tineri și feciorii să se în­treacă într-o cursă de cai. Toți așteptau cu nerăb­dare să se încheie întrecerea și să-l vadă pe câști­gător, știind că acela era momentul în care începea, de fapt, petrecerea mult așteptată, după postul cel lung. Se auzeau apoi sârbele și horele, până către dimineață, când chindia încheia sărbătoarea. Ion a așteptat cu mare nerăbdare cursa de cai din anul acela. Participa deja de trei ani la întrecere, dar nu reușise să câștige, fuseseră alții mai buni, cu cai învățați. Spera, însă, ca norocul să fie, de data asta, de partea lui și era oarecum încrezător de reușită, pentru că traseul de întrecere îi era cunoscut calului. Îl făceau în fiecare zi, când tre­buia să care pâ­nă acasă bidoanele cu lapte de la odă­ile în care își ți­neau va­cile. De do­uă ori pe zi, la dus, îl punea pe Roi­bu să alerge cât putea el de ta­re, și calul ajun­sese să cunoască bine dru­mul. Nici măcar nu mai trebuia îndem­nat la goană. Știa singur când să schim­be trapul ușor pe galop nebunesc.
Dar mai avea un motiv Ion să aș­tepte cursa din anul acela, cu o nerăb­dare și mai mare. Oricât de as­cul­tător fecior a fost și ori­cât și-a respectat părinții, nu s-a simțit atras de fata pe care i-au ales-o ei. Se iu­bea în ascuns cu Marița, fata unui oier bogat din sat. Făceau pla­nuri, parcă și vedeau zilele în care ar fi avut o gospodărie a lor, bi­ne închegată. Erau harnici, nu se temeau dacă ar fi trebuit să pornească de la lingură și furcă, dragostea le dădea curaj. Visau să-și cumpere pământuri și să umple dealurile cu turme de oi și de vaci. S-a înțeles cu ea ca, după terminarea cursei, în timpul sărbătorii, "să o fure", cum se mai întâmplase în sat, și să ple­ce la fratele lui, însurat, în Dobrogea, unde să stea până când părinții le-ar fi încuviințat dragostea.
"Dar nu-i cum vrea omul, ci cum le-așază Cel de sus". Soarta lui Ion avea să fie scrisă altfel. Îna­inte să plece feciorii în cursă, după ce popa i-a bine­cuvântat în piața din centrul satului, tatăl Ma­riței l-a rugat să anunțe și faptul că fata lui se va lo­godi, în duminica următoare, cu Gheorghe al Pă­trului, un fecior de oameni bogați. Pusă la cale de părinți, vestea i-a surprins pe toți din sat, mai ales pe cei tineri, care nu i-au văzut niciodată împreună pe Marița și Gheorghe. Ion a rămas o vreme ca trăznit. Părea că nu se mai poate mișca din loc, că nu mai are aer destul, că mintea îi fusese bătută în cuie. S-a năpustit în întrecere, ca și cum ar fi fost ultima speranță, ca și cum de rezultatul ei depindea viața lui. La un cot al uliței caii s-au îngrămădit, Ion a fost azvârlit, scos din cursă. A stat în spital mai bine de o lună. Oasele i s-au dres, că l-a ajutat tinerețea, dar mintea i-a rămas năucă pe veci. Din feciorul falnic a rămas doar o umbră ascultătoare și supusă. O slugă a tuturor. Când s-a întors în sat, Marița era deja logodită cu Gheorghe, dar pentru Ion, părea că asta nu mai conta. După ce i-au murit părinții, a rămas, oarecum, în grija satului. Pentru un blid de mâncare și-o pomană căpătată la bise­ri­că, Ion lucra cât trei, dar numai când era vorba de în­grijit oi și vaci, altceva nu făcea. Toți îi cunoșteau ciu­dățenia, știau că fură clopotele de la gâtul ani­malelor și că le ascunde în pod. N-aveau ce-i face. Dacă-l luai cu binișorul, dacă-i ziceai "Ionucule" sau "Onu mamii", le aducea înapoi, pe ascuns, și le lega de gardul care împrejmuia curtea Mariței.

Desene de FELIX AFTENE