În inima unei păduri adânci de brazi, am descoperit un loc magic. Printre copacii liniștiți am simțit ceva primitiv, ca și cum aș fi fost primul care a pus piciorul în acele locuri. O senzație care m-a determinat să fac din acest loc prima etapă a unei aventuri. Vreme de șase luni, între echinocțiul de toamnă și echinocțiul de primăvară, urma să fac câte o poză în fiecare zi. Proiectul meu era să fug de rutină, de computere și de tot ce îmi asfixiază viața. Pentru asta, trebuia să mă reactivez cu câteva tehnici de supraviețuire, pe care le învățasem în anii adolescenței, de la bunicul meu, care fusese făcut prizonier și evadase dintr-un lagăr rusesc.
Căutarea mea era, în același timp, și subiectivă, și obiectivă. Subiectivă, pentru că nu mă obligase nimeni să fac acel lucru, și obiectivă, pentru că odată pus în fața constrângerilor pe care mi le impusesem, eram obligat să reflectez asupra mea și asupra artei mele, așa cum nu o mai făcusem niciodată până atunci.
Duhul naturii
În prima dimineață m-am trezit înainte de răsăritul soarelui, ca să mă plimb cu barca mea pneumatică pe un lac din apropiere. O ceață proaspătă îmi atingea parcă fața, pădurea era liniștită, iar eu treceam prin mlaștina întunecată. Mirosul dimineții se mai simțea când am ajuns la locul plecării, o pădure de rășinoase, în care îmi instalasem și cortul. Nu este o pădure frumoasă în mod ostentativ: orizontul nu se vede în întregime, nu are copaci magnifici și impunători, nu are cascade spectaculoase. Dar am simțit că o prezență magică locuiește pe aceste meleaguri, ceva misterios și ancestral. Pe jos, sunt așternute perne dese de mușchi. Fire de iarbă culcate trădează trecerea spiritelor și a vânturilor invizibile. Trunchiurile brazilor își înalță spre cer ramurile, care sunt acoperite cu un lințoliu ciudat de licheni. Ciupercile veninoase seamănă cu niște mese în miniatură. Poate că de mult le-au folosit drept mobilă piticii din "Albă ca Zăpada".
În acea dimineață, am lăsat la o parte fotografiile tentante: ulii de munte, care stăteau pe trunchiul unui copac doborât, niște gaițe care se certau în continuu. În locul lor, am ales mușchii, ciupercile și copacii. Pe când îmi instalam trepiedul și mă pregăteam să cadrez, simțeam că toate subiectele din jurul meu, deși nemișcate, emanau viață, gata să fie prinsă pe pelicula aparatului de fotografiat. Sufletul locului era la fel de greu de capturat, ca imaginea unui lup alb, într-o furtună de zăpadă. Obturatorul meu s-a declanșat. Călătoria mea începuse.
Ca și alți singuratici care au plecat în pădure pentru că voiau să se confrunte cu adevăratele lucruri importante pentru viața lor, eu am mers pentru a-mi prilejui o experiență importantă. La început, voiam să încerc să înțeleg drumul care m-a dus la munca artistică pe care o exersez astăzi. Apoi, voiam să știu dacă eram așa de apropiat de natură pe cât credeam. Cât despre succesul sau eșecul efortului meu, cei care îmi vor privi fotografiile vor putea hotărî.
Puțin înseamnă mai mult
A fost un proiect strict personal. Când a fost conceput, nu doream să public rezultatul. Cu toate acestea, simțeam că vreau să scap din rutina fotografică în care căzusem, de mizerabilele fotografii făcute la nunți și botezuri. Să las la o parte tot ceea ce îmi încărca viața în mod inutil, să plec pentru un timp dintr-o lume luminată de ecranul computerului, și nu de soare. Doream să redescopăr pădurea, să văd ce este de cealaltă parte a dealului, să urmăresc urmele lăsate de animale, așa cum visam când eram copil. Simțeam că am multe de învățat din această aventură. Așa a și fost. M-am reîntâlnit cu ceea ce uitasem sau îngropasem în mine în anii copilăriei. De exemplu, să nu mă sperie neprevăzutul și să nu mai pun la îndoială ce văd... Și prilejul mi-a ieșit în drum.
Mergând către un pisc de granit, "demn" de o fotografie de artă, eram încordat și enervat. Deodată, a început să bată vântul. Dacă vi s-a întâmplat să vă plimbați printr-o pădure toamna, în noiembrie, ați observat că bucățile de scoarță de copac se mișcă atunci când bate vântul și scot un zgomot ca de hârtie ruptă. M-am întors către un copac care foșnea în spatele meu. O bucată de scoarță, albă precum creta, s-a rupt, iar dedesubtul ei, trunchiul copacului avea culoarea caisei. Presat de timp, am făcut fotografia în viteză. Mai târziu, când m-am uitat la munca mea, am fost fericit să constat un lucru pe care îl uitasem: mai puțin înseamnă mai mult.
Flori de zăpadă
Una dintre pozele mele preferate a fost făcută pe când credeam că nu o să mai găsesc niciun subiect interesant. Ziua fusese mohorâtă și cerul acoperit, iar starea mea sufletească era la fel. Mă plimbasem prin pădurea umedă toată ziua. Obosit, înfometat și mai ales ud, eram la capătul puterilor. Mă tortura ideea că trecusem pe lângă mai mulți cerbi fără să-i fotografiez și neglijasem șansa de a surprinde un castor care se juca în apă. Dar niciuna dintre aceste scene nu "îmi vorbise" precum florile răsărite în zăpadă. Poate din cauză că avusesem răbdare să le contemplu îndelung, spiritul meu s-a deschis către toate amănuntele. Dorințele mele au devenit dintr-odată realitate, atunci când am văzut o frunză de arțar care plutea pe apă... Imediat m-am simțit mai bine. Cu toate că lumina scădea foarte rapid, am studiat scena din toate unghiurile. În final, nu foarte sigur de alegerea mea, am făcut fotografia, fericit că lunga zi se termina cu bine. Rezultatul m-a surprins profund. Fotografia are o calitate aproape lirică: reflexia firelor de iarbă și a cerului întunecat subliniază dorința frunzei de a supraviețui. Am mai întâlnit această realitate. În timp ce mă plimbam prin pădure, locuitorii obișnuiți ai acestor locuri se zbăteau pentru a supraviețui. În fotografiile mele, am surprins de exemplu privirea stinsă a unei căprioare moarte. Auzisem un foc de pușcă către miezul nopții, iar agitația matinală obișnuită a păsărilor m-a dus la locul crimei. Căprioara fusese omorâtă de un braconier.
Fotografia pe care am făcut-o în cea de-a zecea zi: o codobatură dansează în lumina lunii, după ce, cu numai zece minute înainte se zbătea în apă, cu gâtul și ciocul agățate într-o plasă. Am prins codobatura și i-am scos acul care i se înfipsese în piele. I-am dat drumul apoi, privind-o cum zbura spre o soră de-a ei, care o striga din mijlocul lacului. Dintr-odată, s-a oprit, întorcându-se către mine. Pe când declanșam obturatorul aparatului, a bătut din aripi în semn de gratitudine. Mi-a venit, pur și simplu, să plâng.
Am fost în mod constant martorul ciclului vieții - oase care se topeau în pământ, licheni care devorau stânca, bâtlani care prindeau pește. Aceste experiențe au trezit în mine un sentiment primar profund, poate același pe care îl trăiau vânătorii de demult. O emoție pe care am descoperit-o pe când eram copil și urmăream vulpile prin pădurea înzăpezită.
Dar toamna se termina. Ca și animalele, mă luptam pentru a mă obișnui cu ritmul descrescător al zilelor. Din ce în ce mai des îmi făceam fotografiile pe când lumina scădea. Ultimele două au avut loc în timpul solstițiului de iarnă, pe 21 decembrie. Soarele începea să coboare, încă de la amiază, ziua cea mai scurtă a anului se apropia, iar pădurea era luminată de lună, imediat după miezul nopții. Începea o perioadă foarte importantă pentru lumea pădurii, o perioadă în care ea se întunecă și viața devine din ce în ce mai grea, mai fragilă, mai melancolică și, uneori, mai brutală. Această aventură m-a schimbat mult. Valuri de amintiri mă cuprind atunci când vizitez locurile în care am făcut fotografiile, și emoțiile trăite atunci mă încearcă din nou.
Cu mult drag pentru "Formula AS" și cu mulțumiri dacă îmi veți publica spovedania. Un sas care a uitat să plece,
HERBERT WEISS din Agnita