"Aventura abia începe"
- Pentru cartea de acum, a trebuit să lași deoparte nenumărate alte interviuri publicate în "Formula AS". După ce criteriu ai selectat?
- Dacă m-aș fi luat după calitatea interlocutorilor mei, mi-ar mai fi trebuit pe puțin încă un volum. Dacă m-aș fi luat după prestația mea jurnalistică, aș fi păstrat doar cinci. (râde) Am rămas simbolic la optsprezece, pentru că volumul ăsta a apărut exact la optsprezece ani de când am publicat primul meu text în presă, care s-a întâmplat să fie chiar interviu. Mi-am dorit să adun între copertele unei cărți acele interviuri care sunt și "rețete de viață". Ce au în comun acești oameni e tocmai faptul că au găsit o salvare în ceea ce cred sau în ceea ce fac. S-au păstrat atenți la misterul vieții, conștienți, cel mai adesea, că lucrurile se fac și se desfac în alte ceruri. Îmi place să cred că divanul meu imaginar e și o gâlceavă a înțelepților cu lumea, în care se rostesc adevăruri care supraviețuiesc timpului, care te ajută să te gândești și regândești continuu.
- Optsprezece ani înseamnă și un fel de majorat. Simți că ai închis un cerc cu cartea asta?
- Într-un fel, da, m-am bucurat să scot interviurile astea în lume, să le salvez de efemeritatea presei. Dar și pentru că simt că fac parte din altă viață a mea, una foarte tumultuoasă și plină de căutări. Nu-ți ascund însă că lucrurile împlinite mă și sperie, mă și obligă. Jurnalismul e fluid, mereu e loc să te reinventezi, chiar și în cadrele strâmte ale unui biet interviu. Și nu prea am poftă să stau pe loc. Pentru mine, aventura abia începe.
- Cum îți alegi interlocutorii, dragă Dia?
- Sunt multe lucruri care mă pot îndemna să-i caut: o carte citită, o discuție cu colegii mei de revistă, o știre sau o simplă întâmplare de viață. Dar mie îmi place să spun că nu eu îi aleg pe ei, ci ei mă aleg pe mine. Când mă uit înapoi, trăiesc convingerea că unii dintre ei mi-au fost trimiși și că în multe din răspunsurile lor am găsit ecou și dezlegare la propriile nedumeriri. Am dedicat această carte colegilor mei de la Formula AS, pentru că alături de ei s-au făcut și s-au desfăcut toate în acești optsprezece ani. Dar în secret mi-am dedicat-o și mie, ca să nu-mi uit niciodată vârstele, căutările, întrebările.
Esența tare din sticluță
- Te-ai remarcat cu succes și în alte genuri jurnalistice. Scrii foarte bine reportaj, de exemplu. Și totuși, ai ales să te dedici mai mult interviului...
- Îmi place la fel de mult să călătoresc și să fac muncă de documentare, să întâlnesc oameni, să scriu despre cărți sau să-mi frământ mintea în fața computerului, gândind structuri de reportaj și căutând fraza începătoare a unui text, "focul de pistol", cum îi place să spună Sânzianei Pop. Și, de-a lungul timpului, am făcut de toate cu aceeași plăcere. Dintr-un joc al întâmplării, am ajuns să fac mai des interviu. Nu-mi pare rău, chiar cred că-mi vine ca o mănușă. Jurnalismul e în primul rând despre oameni. Despre oameni și despre viețile lor, pe care mi-a fost întotdeauna drag să le scormonesc. Iar interviul este o scurtătură până la inima omului. Esență tare în sticluță mică din ce este, ce gândește, ce trăiește și ce visează cel din fața ta. Cum să nu-ți placă așa ceva?
- Există o artă, o știință a interviului? Ai vreun secret când vii în fața interlocutorului?
- Să știi să asculți, să știi să citești cu mintea, cu ochii, cu urechile tot ce e în jurul lui. Pentru că orice detaliu poate vorbi despre el. Cărțile din bibliotecă, dezordinea de pe birou, felul în care își leagă nodul cravatei, graba, entuziasmul sau neîncrederea, toate sunt părți din celălalt, la vedere. Când nu uit să fiu om, reușesc să-l fac pe cel din fața mea să uite el, măcar pentru câteva clipe, că e la un interviu. Atunci sunt cea mai fericită.
- Și totuși, interviurile tale sunt pur și simplu "altfel". Faci ce faci și oamenii îți dezvăluie cele mai secrete cotloane ale sufletului lor. Cu ce cheie deschizi lumile lor de taină?
- Îmi place să cred că un interviu e un dans, un joc de doi, că e atât de viu, de spumos, de autentic, pe cât sunt și eu de prezentă în el. Nu mă mulțumesc niciodată să arunc niște întrebări și să mi se livreze niște răspunsuri. Cum nu mă mulțumesc cu multe lucruri în viața asta, nici cu conformismul călduț care ne aglutinează pe toți, nici cu adevărurile sforăitoare, nici cu "așa trebuie", "așa se cuvine" sau "așa se face". Sunt o căutătoare, un om neobosit în efortul lui de a traduce sensul lumii ăsteia, de a rămâne viu și neatârnat. Poate că libertatea mea îi face și pe ceilalți să fie în largul lor, poate că nevoia mea, uneori incomodă, de a înțelege, îi obligă și pe ei să-și găsească răspunsuri. Poate capacitatea mea de a vedea lumea într-o mie de feluri mă face suficient de încăpătoare, încât să primesc în mine adevărurile tuturor. Și aș mai înșirui aici câțiva de "poate", dacă nu mi-ar fi teamă că, într-un fel, vă trag pe sfoară. Nici eu nu știu exact pe unde-i cheia. Știu doar că pot s-o fac. Cred că am darul ăsta în mine, de undeva de Sus.
"Când scrii despre alții te spui și pe tine"
- Cum știi când un interviu e reușit? După ce indiciu hotărăști că povestea celuilalt se poate scrie?
- După bucuria cu care plec de la întâlnire, cel mai adesea. Un dialog bun aprinde ceva în tine, te trezește, îți lasă totdeauna ceva la schimb: poate un entuziasm, poate o certitudine, poate un alt fel de a privi viața. E harul celor limpeziți, care și-au găsit drumul, care cu lumina lor au puterea să le limpezească și altora calea. Cei mai mulți dintre cei pe care i-am inclus în antologie sunt exact așa.
- Ai pus de-a lungul anilor sute de întrebări și ai primit sute de răspunsuri. Care e cel mai de preț lucru pe care l-ai aflat?
- Fiecare din interviurile publicate are o latură din mine, uneori prea puțin evidentă. M-am regăsit în egală măsură în dragostea pentru lectură a lui Theodor Paleologu și în îndoielile artistice ale lui Yuri Kordonsky, în limpezimea spirituală a lui Dan C. Mihăilescu și în plăcerea de a fugi în lume a Verei Lungu, în nevoia lui Mircea Cărtărescu de a-și înțelege propriile-i resorturi interioare sau în libertatea cu care și-a trăit iubirea și poezia Nora Iuga. Toți aceștia mi-au dat cu simpla lor prezență, cu inteligența, talentul și energia lor foarte mult. Ce anume e greu de spus. Când scrii despre alții, intri într-o vibrație în care spui nu numai ce spune personajul, ci într-un fel, te spui pe tine. Și asta e marea frumusețe a scrisului, că din ființa risipită și confuză care ești, te aduni text cu text, cuvânt cu cuvânt, interviu cu interviu, pentru a afla într-un final cine ești!
Volumul de interviuri "Divanul imaginar" va fi lansat în prezența autoarei și în Timișoara, pe data de 22 februarie, ora 19.00, la librăria "La Două Bufnițe". Sunteți așteptați cu drag la lansare.
Foto: JOSH McCHARTY, AUREL VÎRLAN, CLAUDIU TÂRZIU