O mare martiră a Rusiei - Sfânta Elisabeta Feodorovna

Cristian Curte
- A fost soția fratelui țarului Nicolae al II-lea, ducele Serghei Romanov, ucis de un anarhist. Germană de origine, a trecut la ortodoxie și s-a călugărit, întemeind o mânăstire, ce le-a fost leagăn celor săraci. În timpul revoluției bolșevice, a fost arestată și aruncată într-un puț de mină, unde s-a stins de foame și sete, alături de alți membri ai familiei Romanovilor -

I-a strâns rămășițele cu mâinile ei, la doar câteva minute după nenorocire. Auzise ex­plo­zia care scuturase palatul și se repezise pe ușă, gândindu-se la tot ce e mai rău. A ajuns în­dată la locul atentatului. Fața și mâi­­nile Ducelui Serghei rămăse­seră ca prin miracol neatinse de ex­plozia grenadei care îi fusese aruncată în piept, fața și mâi­nile pe care le sărutase de atâ­tea ori, chipul acela frumos, pe care îl visa nopțile, atunci când nu erau împreună... Cu targa în­sângerată de rămășițele soțu­lui ei, peste care un soldat își aruncase tunica, a plecat spre paraclisul Mânăstirii Ciodov, aflată în apropierea palatului. Degetele i se albiseră de la în­cleștarea cu care strângea în pumn iconițele pe care Serghei le purta la piept. Slujba a fost ținută de un călugăr, căruia vo­cea îi tremura. Mulțimea care um­pluse imediat paraclisul plân­gea înăbușit, dar Elisa­beta nu a scos niciun sunet, nu a văr­sat nicio lacri­mă. Era o sta­tuie încremenită de durere, cu fața îm­pietrită, mută față de tot ce se întâmpla împrejur. După slujbă, s-a întors la palat și s-a prăbușit într-un fotoliu. Servi­torii nu au îndrăznit să îi vobească. Durerea ocupase tot spațiul, puteai să o atingi cu mâna. Nu era ferit de ea niciun colțișor, plasa morții se întinsese peste tot, iar timpul se oprise în loc. În miezul nopții, Eli­sabeta s-a ridicat din fotoliu și s-a dus în dormitorul nepoților, Maria și Dimitrie, pe care îi înfiaseră. I-a luat în brațe și abia atunci a început să plângă. Un plânset deznădăjduit, în ho­hote rupte de lacrimi mari, un plâns pe care nu l-a mai putut opri până di­mineață. Trei zile nu s-a atins nici de mâncare, nici de apă. Se cufundase în rugă­ciune. Doctorii se strân­­se­seră în jurul ei îngrijorați, rudele nu știau ce să facă. În a treia zi de la moartea ducelui Serghei, în timp ce se ruga, ceva s-a întâm­plat cu inima Elisa­betei. Sufletul i s-a umplut de o lumină puternică, iar în urechi i-a răsunat vocea Sfân­tului Ioan de Kronstadt, socotit unul dintre marii sfinți în viață ai Rusiei: "Durerea domniei voastre este de nedescris. Durerea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, pe care a răbdat-o pentru păca­tele lumii, a fost și ea de necuprins. Puneți durerea dumneavoastră lângă durerea Lui. Astfel veți afla mângâiere." Îi rămânea, așadar, o singură cale, să ierte tot, fără ură și fără ză­bavă, să ierte și ea, așa cum iertase și iubise Mântuitorul pe cruce.

Iertarea creștină

În dimineața zilei de 20 februarie, la doar trei zile de la uciderea Marelui Duce Serghei, fratele țarului Nicolae al II-lea, gardienii închisorii unde fusese întemnițat criminalul au primit vizita Marii Ducese Elisabeta. Îmbrăcată în doliu, slăbită de suferință, a cerut să îl vadă pe asasinul soțului ei. Ceea ce a urmat a șocat mai mult decât asasinatul în sine. "De ce l-ai ucis?", a întrebat ducesa. Ivan Kaliaev a privit-o lung. Făcea parte din acel soi de revoltați, mânați în luptă de un ideal pentru care sunt în stare să arunce lumea în aer. Nu putea pune în cuvinte toată ura lui împotriva țarilor. Însă pe ea, pe ducesa sărma­ni­lor, care ajuta în Moscova toți dez­moșteniții sorții, încercase totuși să o cruțe. "Aveam pre­gătită bomba de mult, dar erați alături de ducele Serghei și m-am ferit să vă ucid și pe dumnea­voas­tră." "Nu te-ai gândit nicio clipă că ucigându-l pe el, mă ucizi și pe mine?". Kaliaev a tăcut. "Dacă te vei căi, îi voi cere țarului să te ierte și mă voi ruga lui Dumnezeu să te ierte și El. Cât depre mine, eu deja te-am iertat!".
Cei prezenți au rămas uluiți, luându-i atitudinea drept tulburare. Să stai față în față cu ucigașul soțu­lui tău îți putea întuneca mințile. Dar mila pe care Elisabeta i-a arătat-o lui Kaliaev nu a fost un acci­dent de moment, ci un drum de-o viață.

Prințesa de Darmstadt

Elisabeta Alexandra Louise Alice s-a născut la Darmstadt, în Germania, pe 20 octombrie 1864. Fă­cea parte din dinastia Rurik, era Prințesă de Hesse și Rin. Mama ei, Prințesa Alice, era fiica Reginei Victoria a Marii Britanii. Deși sângele ei era cât se poate de albastru, iar familia sa stăpânea un mic ducat, educația prusacă a învățat-o să își poarte sin­gură de grijă. La fel ca și frații și surorile ei, locuia în camere mobilate modest, își făcea singură focul și a fost învățată să gătească de mică. Mama lor, Prințesa Alice, care își ducea adesea copiii în va­canțe acasă, în Anglia, în palatele ei de la Wind­sor, Balmoral și Os­borne, avea un cult pen­tru simplitate - le-a cusut tot timpul hăinu­țele cu mâna ei și i-a învățat să își iubească până la sacrificiu țara și pe Dumnezeu. Copilă­ria Elisabetei a fost mar­cată de tra­gedii. Pe când avea doar șase ani, fratele ei, Fre­deric, în vârstă de doar trei ani, a căzut de la etaj și a murit sub ochii ei. În adolescență, o epidemie de difterie, de care s-a îmbolnăvit toată fami­lia, i-a se­cerat sora mai mică și apoi, la doar o lună, mama. Elisabeta avea pe atunci 14 ani și, într-un fel, aceste neca­zuri au purtat-o repede în lumea oamenilor ma­turi. Le va fi de acum încolo celorlalți frați și surori, ca o mamă. Când le scria mai târziu din Rusia, îi numea chiar "copiii mei". Și-a iubit mult familia, fiind foarte apropiată de tată și de bunica maternă, Regina Victoria, căreia îi spunea în scrisori: "Te simt ca pe o mamă și îți port o dragoste adâncă în inima mea. Cuvintele nu pot exprima tot ce simt, când am bucuria de a te vedea."
Pe soțul ei, Marele Duce Serghei Ale­xan­drovici, avea să îl cunoască încă din copilărie, când venea, cu mama sa, în vi­zită la Darmstadt. În adolescență era deja îndrăgostită de rusul acesta misterios și frumos, însingurat și mereu adâncit în sine, despre care apropiații spuneau că e ursuz și infatuat. O curtau mulți prinți, dar ea l-a vrut doar pe el, deși Regina Vic­toria a stat în calea iubirii lor, pentru că se temea de Rusia, tulburată încă de atunci de revol­tele anarhiștilor. Dar, în cele din urmă, bunica a acceptat și cei doi s-au că­sătorit.

Convertirea

Când a venit în Sankt Petersburg, Eli­sabeta a lăsat tot orașul fără suflare. Era superbă, fără grad de comparație. Ducele Constan­tin Romanov avea să scrie: "Când Marea Ducesă Elisabeta a apărut lângă împărăteasă, toți am fost orbiți de parcă ar fi fost soarele. De mult nu am mai văzut o așa frumusețe." Regina Maria a României, care îi era verișoară, îi va face un portret admirabil în me­moriile sale: "Înaltă, zveltă, mlădioasă și de o nemărginită blândețe - o bucurie pentru ochi, pen­tru suflet, pen­tru inimă! Frumusețea ei era din cele ce se nu­mesc de obicei înge­rești. Ochii, zâm­betul, mâinile, felul în care te privea, în care îți vor­bea, în care se miș­ca, toate erau de o desă­vâr­șire care întrece cuvintele. Nu știu ce într-însa aducea cu un crin. Neprihănirea ei era fără seamăn, nu-ți puteai lua ochii de la ea". Curtea Imperială a Ru­siei a iubit-o din prima clipă, poporul o venera, iar Elisabeta a știut să le întoarcă dra­gostea. Ceva din adân­cimea sufletului rus a atins-o încă de atunci. Era o taină nedeslușită în felul în care și oamenii simpli, dar și casa imperială, cu ța­rul, țarina și soțul ei, Ser­ghei, pos­teau cu asprime, făceau meta­nii, se închi­nau și se rugau aidoma călu­gărilor. O credință vie, puter­nică, plină de o frumusețe străve­che, pe care o simțeai în slujbele lungi, de noapte, din mânăstiri. În conver­tirea Elisabetei, nici soțul ei, nici familia acestuia, nu au jucat niciun rol. Sfântul Ioan de Kron­stadt, un părinte de mir, de o mare delicate­țe sufletească, care îl povățuia pe Serghei, i-a spus să o lase să își gă­sească singură dru­mul. Și inima Eli­sa­betei, împrej­muită de rigori luterane și disci­pli­nată de rigoarea prusacă, s-a re­găsit în taina credin­ței răsăritului. A preferat clar­obscu­rul Rusiei con­tu­rurilor ferme ale Germaniei și s-a adâncit mai mult în misterele mistice decât în rațiunea seacă a pro­testantismului. Multă vreme și-a tăinuit iubirea care i se născu­se în suflet pentru ortodoxie. Da­tina stră­veche cerea ca nobilii occidentali să își păs­treze credința, afară de cazul în care urcau pe tronul țari­lor. De altfel, celelalte prințese apusene de la Curtea Romanovilor rămăseseră în religia lor, pen­tru ele, aplecarea la credința mujicilor era o părăsire a lumi­nilor Euro­pei, o cădere în barbarie. "Mulți vor pro­testa, știu, pentru această convertire, însă simt că ea mă aduce mai aproape de Dumnezeu." Elisabeta a făcut pasul cel mare pe 25 aprilie 1891, în ajunul Duminicii Floriilor.
Și-a împărțit bogăția în trei: mai întâi, bijuteriile primite de la Familia Imperială, pe care le-a donat Trezoreriei Rusiei, pentru că le socotea parte a moș­te­nirii imperiale. Apoi a venit rândul propriei fami­lii, care a primit și ea o parte din giuvaeruri. A treia parte, și cea mai însemnată, în care a cuprins până și inelul ei de nuntă, împreună cu toate operele de artă pe care le avea, le-a vândut și a cumpă­rat un teren cu câteva case. Acolo avea să se zidească de vie, ridicând o mânăstire cu totul nouă, pe care o va conduce ca stareță, găsindu-și ast­fel o nouă viață, după ce cea veche fusese spulberată de grenada care îi ucisese soțul. A numit-o "Mânăsti­rea Milostivirii Martei și Mariei", după numele celor două surori ale lui Lazăr, care-l slujiseră pe Iisus. "Poa­te că-mi veți spune: «Stai în palatul tău și fă binele ca o văduvă, de la înălțime!» Dar dacă vreau să le cer celorlalți să trăiască după niște prin­cipii, trebuie mai întâi să le urmez eu, trebuie să trec prin ace­leași greu­tăți, ca să-i pot mângâia și încuraja. Sin­ceritatea iubirii noastre pentru Hristos, dăruirea noastră pentru El le putem dovedi mângâindu-ne semenii. Nu sunt înzestrată nici cu o minte excep­țională, nici cu vreun talent anume. Nu am nimic deo­sebit, în afară de dragostea mea pentru Hris­tos." Până la Elisabe­ta Feodorovna, nimeni nu mai făcuse în Rusia o mânăstire în care să fie ajutați cei sărmani. Așa că a bătut la toate porțile, s-a folosit de toată influența ei nobiliară, s-a rugat pentru donații la toți prietenii înstăriți, a reușit să îl con­vingă pe însuși Patriarhul Rusiei să o sprijine și, în cele din urmă, a reușit.
Pleca prin cele mai putrede mahalale ale Mos­covei, în locuri în care nici poliția nu putea să pă­trundă, luând de acolo copiii singuri pe lume, pentru a-i ocroti la ea în mânăstire. În spitalul ei erau tra­tați numai oamenii săraci, adesea mult mai bine decât în cele la care avea acces nobilimea. Și pentru că sărmanii nu își permiteau medicamente, le-a fă­cut o farmacie, tot în mânăstire, unde distribuia me­dicamente gratuite sau reduse, în funcție de posi­bili­tățile bolnavilor. Prietena ei, contesa Olsu­fiev, spunea că "Marea Ducesă avea darul de a-și apro­pia oamenii cu mare ușurință. Simțeai că trăiește în lumi mai înalte și îi ajuta pe ceilalți cu multă delicatețe să se ridice. Niciodată nu a făcut pe ci­neva să se simtă mai prejos." Jertfa aceasta avea să rodească, în cele din ur­mă, mari minuni. A­colo unde doc­torii nu mai răzbeau, iar leacu­rile erau neputincioase, izbuteau mâinile pline de dragoste și rugă­ciu­nea fier­binte a maicii sta­rețe Elisabeta.

Miracolul

E miezul nopții. Toate surorile dorm, dar acum e ceasul când maica Elisa­beta se trezește pentru a-și înce­pe drumul spre cer. În fiecare zi nu doarme mai mult de trei ceasuri, și atunci, pe scândurile goale ale patu­lui, care nu are niciun acoperă­mânt. În chilia simplă, spoită cu var alb, o privesc de peste tot ochii sfinților din icoane. În colț e o cruce a Mântuito­rului, de care a agățat rămășițe din hainele Marelui Duce Serghei, culese de la locul asasinatului. Nu a vrut să se despartă de soțul ei nici aici, în liniștea mânăstirii. După ce își ispră­vește rugăciunea, merge în spital, să vadă dacă bolnavii au nevoie de alinare. Dacă au, rămâne cu ei până în zori, când se trezesc și celelalte măicuțe. Acum e alături de această femeie sărmană, o bol­navă care trece prin chinuri cumplite. Lucra ca bu­cătăreasă, când a răsturnat, fără să vrea, pe ea, o sobă cu petrol, iar flă­cările îi arseseră tot trupul, afară de palme și tălpi. Medicii nu îi mai dădeau nicio șansă, așa că o trimi­seseră aici, la spitalul mânăstirii, acolo unde muribunzii poposeau îna­inte de drumul spre cer. Maica Eli­sabeta o mângâie și îi spune rugă­ciuni. Apoi, încet, începe să îi schimbe pansa­mentele. Rănile sunt infectate, orice mișcare e un chin, așa că se oprește de fiecare dată când aude un geamăt. Și, împreună cu acel geamăt, inima ei se strânge de durere. Suferă întotdeauna cu fie­care bolnav. E ea în toate aceste sute de trupuri, în inimile care încearcă să se roage, în frica, dure­rile, deznă­dej­dea aces­tor părăsiți. Zile întregi a prive­gheat, rugân­du-se ca cerul să o mi­luiască pe bucă­tăreasa arsă de vie. Zile în care viața aces­teia a atârnat de un fir subțire, mai străveziu decât aerul. Apoi, încet, fără nicio explicație, rănile au început să se vindece, iar gemetele de durere s-au stins. Când, într-o dimineață, doctorii au venit la obiș­nuita vizită, bolnava îngrijită de maica Elisa­beta zâmbea liniștită. Se vindecase! A fost primul mira­col să­vârșit de Marea Ducesă. Unul de care avea să se vorbească mult timp în Moscova.

Timpul muceniciei

Nu a dat înapoi niciodată. Și nu avea cum să o facă nici acum, când Rusia era în fierbere. În pri­măvara lui 1917, țarul Nicolae al II-lea a abdicat. Din acel mo­ment, maica Elisabeta a știut că zilele îi sunt numărate, dar nu a vrut să se refugieze în dosul zi­durilor Krem­linului, nici să în­chidă porțile mânăstirii. Ori de câte ori o bandă de revolu­ționari venea cu gândul să o ucidă, le ieșea înainte cu curaj și blân­dețe. Le spunea că e acolo doar pen­tru a sluji. Le arăta solda­ții răniți pe care îi trata, orfanii care aveau un acoperiș datorită măicu­țelor. Și după ce bolșevicii plecau, Marea Ducesă le spunea surorilor: "Tim­pul muceniciei nu a venit încă." În vara lui 1917, un trimis al Kaiserului Germaniei, Wil­helm al II-lea, a venit până la Mâ­năstirea Milostivirii Martei și Mariei, spunându-i maicii Eli­sabeta că împăratul, care o iubise mult în tinerețe, îi acordă protec­ție. Era vremea să plece. Rusia nu mai avea nevoie de iubirea ei. Îi voia doar sângele. Dar măicuța a rămas, știind că va plăti rămânerea ei cu prețul morții.
Când trupele CEKA au venit după ea, în a treia zi de Paște a anului 1918, le-a spus surorilor care o încon­juraseră: "Nu plângeți! Ne vom vedea dinco­lo!". Și pentru că le era frică de mulțimea Mos­covei, unde era iubită chiar și de bolșevici, cekiștii au dus-o departe, spre Siberia, lângă Eka­terinburg, într-un sat nu­mit Alapaevsk, în apro­pierea căruia se afla un puț al unei mine părăsite, adânc de peste 20 de me­tri. Era vară, în noaptea dintre 17 și 18 iulie, când au luat-o, împreună cu alți membri ai familiei Ro­ma­novilor. I-au aruncat rând pe rând în puțul adânc, sperând că vor muri în cădere sau se vor îneca în apa care se adunase pe fund. Când i-a venit rândul maicii Elisabeta, ea s-a rugat cu voce tare: "Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!". Grinzile care sus­ținuseră puțul au atenuat părbușirea condam­naților. Curând, din adân­curi, cekiștii au auzit cum victimele cântă heruvicul de la Sfânta Li­turghie, con­duși de Marea Ducesă. Au aruncat atunci gre­nade, dar după ce acestea au explodat, din fundul puțului s-a auzit cântarea "Mântuiește, Doamne, popo­rul tău!". Speriați, asa­sinii au adunat crengi, le-au dat foc deasupra puțului și au plecat. Trei luni mai târziu, când soldații Ar­matei Albe au eliberat re­giunea, au găsit trupurile celor asasinați. Nu muri­seră nici de pe urma prăbu­șirii, nici din cauza gre­nadelor sau a focului. Se stinseseră încet, de sete și foame...