Ceea ce m-a încântat în primul rând în acest roman al scriitorului israelian din noua generație e deschiderea spre aerul timpului nostru nu la nivel local ci universal. Apoi am admirat perspicacitatea cu care sesizează derivele psihice din mediul clasei de mijloc dar și structura originală, pe trei voci distincte, trei confesiuni adresate unor martori tăcuți, cu care cititorul se identifică. Ceea ce au în comun personajele care-și dezvăluie secretele în momente de criză este clădirea dintr-un cartier elegant în care locuiesc pe paliere diferite și în care existențele lor se intersectează doar sporadic. Tema cu variațiuni a acestor monologuri eliberatoare o constituie relațiile de familie - între soți, între părinți și copii, între frați - cu adevărurile lor ascunse adânc fiindcă sunt repudiate de exigențele moralei comune. De fapt, romanul e despre maladiile ce atacă societatea modernă în chiar "celula ei de bază" și care nasc situații conflictuale în cuplu și între generații; despre imposibilitatea (și indisponibilitatea) de a înțelege adevărul "concurent" al celuilalt, dreptatea lui în dezacord cu a ta, ceea ce duce la însingurare, frustrare, alegeri problematice, complezențe lașe. Cele trei povestiri-solilocvii surprind textura concretă a întâmplărilor, purgatoriul îndoielilor, impulsurilor, regretelor și au un final deschis. Prima destăinuire, făcută față-n față unui interlocutor tăcut, e a unui tată ce își bănuiește vecinul bătrân că i-ar fi abuzat fetița și a cărui obsesie-calvar devine, chiar și după moartea presupusului pedofil, aflarea adevărului prin orice mijloace, ceea ce îi ruinează relația cu soția. Etajul II e lunga scrisoare către o prietenă de departe, în care mama a doi copii mici și soția unui bărbat mai mult absent din cauza deselor călătorii de serviciu povestește întâmplările teribile de care a avut parte din pricina cumnatului seducător și escroc financiar urmărit de poliție, pe care îl ajută să fugă din țară, cu prețul unor tensiuni ce-i afectează sănătatea mentală, ereditar vulnerabilă. În sfârșit, la etajul III stă o judecătoare sexagenară care înregistrează pe banda unui robot telefonic mesaje către soțul defunct, judecător și el. Îi relatează existența ei cotidiană de văduvă pensionară care-și descoperă utilitatea solidară participând la manifestațiile de stradă ale tinerilor împotriva corupției și minciunilor guvernanților, dându-le sfaturi juridice celor care cred că doar ei pot aduce o schimbare politică în bine, dar o fac haotic (ca și în scandalurile de pedofilie, paralelismul cu situația de la noi e izbitor). Dincolo de asta, judecătoarea îi vorbește soțului mort și despre rana dureroasă a căsniciei lor: fiul scăpat în adolescență de sub control, ajuns infractor, repudiat de tată și care rupsese orice legătură cu părinții. Spre deosebire de alte romane în care locuitorii unui bloc alcătuiesc o comunitate, o lume în miniatură prin interacțiunile lor, în "Trei etaje" fiecare personaj e izolat în propria dramă, pe palierul lui, corespunzător straturilor freudiene ale psihicului. Care, spune romancierul prin vocea judecătoarei, "nu se află în interiorul nostru. Ele plutesc în aerul dintre noi și celălalt, în spațiul dintre gurile noastre și urechile celui căruia îi spunem povestea noastră. Iar dacă nu ai cui să i-o spui, povestea nu există". Cu tensiuni bine gradate, poveștile interogative ale lui Eshkol Nevo își găsesc în mintea cititorului răspunsuri personale.