Funda albastră

Otilia Teposu
Nu știu cum a fost la alții, dar la mine pri­ma dragoste s-a transformat într-o mare iubire.

Prea mare, ca să scriu despre ea. Mi-aduc aminte de vor­bele unui prieten care spunea că rugăciunea și dragostea trebuie să rămână niște lucruri de taină ale fiecăruia, că despre ele... nu se vor­bește. Vor­bele nu fac decât să risipească mirajul acela unic, țesut din iubire.
Pot să vă spun doar că povestea aceasta va sta mereu sub semnul magic al unei nopți în care, mer­gând pe jos spre un sat din vârful mun­telui, am întâlnit o nuntă, o nuntă ciudată și mis­terioasă, o nuntă a licuricilor. Dea­luri întregi erau pline cu sute și mii de luminițe care pâl­pâiau sincopat în noap­tea caldă de vară, che­mân­du-se unele pe altele, prin cine știe ce semne stranii. Ghi­cindu-se și alegân­du-se, ca-ntr-un dans pentru ini­țiați, după legi misterioa­se. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Dealurile parcă lua­seră foc și ne-am oprit tă­cuți, muți de uimire, ținându-ne de mâ­nă sub cerul în care alte lumini le răs­pun­deau celor de jos, coborând ca un văl pes­te noi. Așa a început prima mea dragoste.
E grea povara mărturisirilor, de aceea voi po­vesti altceva, o întâmplare petre­cu­tă demult, în copilărie, un soi de pre­simțire mătăsoasă și dia­fană a ceea ce avea să însemne iubirea de mai târ­ziu...
Aveam doar câțiva ani, dar îmi amin­tesc și acum, cu precizie, graba cu ca­re-mi legam funda al­bas­tră în păr, atunci când au­zeam dimineața clopo­țelul pe care-l purta țapul Vil­moș, anunțând că, în curând, Feri căprarul avea să treacă cu turma lui pe ulița noastră. Doamne, ce-mi plăcea Feri! Era liber, făcea toată ziua ce voia, nu se ducea la școală, iar în ochii lui cenușii, care n-aveau astâmpăr, vedeam obrăz­nicie și indiferență față de toți. Nu știu cât a fost Feri de impresionat de funda mea albastră și de șorțul cu fodore pe care mi-l puneam în mare viteză când fugeam spre poar­tă, ca să-l pândesc printre scân­du­rile gardului, și să-l văd cum face șmecherii cu toiagul cu care-și aduna caprele. Știu însă că totul s-a ter­minat în dimineața când Feri, în semn de omagiu, a vrut să stea în cap, în dreptul gardului prin care-l priveam. Iar țapul Vilmoș, sătul de maimuțărelile lui, l-a trântit în noroi. De atunci înainte, ca să-și ducă la pă­du­re ța­pii și caprele, Feri ocolea pe alte ulițe. Nu l-am mai văzut niciodată și, uite așa, s-a încheiat pri­­ma idilă a copilăriei, trăită pe după gard. La mul­tă vreme după aceea, când devenisem deja elevă la o școală de la oraș, într-o vacanță de vară, am auzit iar tre­când pe uliță caprele. În fruntea lor era tot ța­pul Vil­moș, bătrân de-acuma, și în urmă, un țânc spă­­lă­cit, care n-avea nimic din Feri cel mândru și țanțoș.
Revenind, vă pot spune doar că Dumnezeu mi-a dă­ruit bucuria unei prime iubiri libere, nețăr­mu­rite și nepăsătoare față de cele lumești. Că tot El i-a dat o altă dimensiune, mai grea, dar mult mai pro­­fundă, atunci când a crezut că e timpul să-l ia de lângă mine pe omul cel drag. Acum, la mulți ani de atunci, nu vreau să vă mai spun altceva decât că despre o mare iubire nu se poate vorbi decât... tă­când.
Iar amintirile unei asemenea mari iubiri, dacă ai avut norocul s-o trăiești, luminează peste ani, întoc­mai ca licuricii aceia de demult, adunați cu mare grijă în căușul palmelor, lumini însuflețite, cu care am fost eu încununată atunci, în noaptea aceea magică, pre­cum o regină.